in cadrul ului complex de recuperare a cardiacilor, interntiile chirurgicale ocupa un loc a carui importanta creste in continuare. Gratie interntiilor pe inima deschisa si a tehnicilor actuale de reanimare si terapia intensiva, se poate interni cu succes, pe pericard, pe vaivulele inimii, pe septul interatrial sau interntricular, pe coronare, pe miocard precum si pe marile vase ce pleaca sau vin de la inima, fara sa mai vorbim de temeralele interntii de inlocuire a inimii grav alterate cu un transt uman, animal sau artificial ce se efectueaza dupa nevoie atat la copii de cateva luni cat si la varstnici. Interntiile pe inima sunt obligatorii in caz de rupturi patologice sau posttraumatice. Transtul pe inima nu intra in preocuparile actualei lucrari.
Cuprins:
Probleme generale |
sus |
în analogie cu termenii de stomac operat, ficat operat (introduşi pentru prima dată de I. Haţieganu) propunem termenul de "inimi operată" pentru cazul bolnavilor la care s-a efectuat o operaţie de inimă, indiferent de tehnică sau motivul operaţiei.
Indicaţia unei intervenţii chirurgicale pe inimă constituie pentru echipa de medici curanţi o problemă totdeauna dificilă şi de mare responsabilitate. Decizia de intervenţie este precedată - aşa cum s-a văzut în paginile anterioare - de o atentă explorare clinică, radiologică, ECG, fonocardiografică, echografică.angiografică, hemodinamică şi biochimico-umorală ale cărei date vor fi judicios interpretate. Operaţia se efectuează atunci când viaţa bolnavului - respectiv capacitatea sa de adaptare la exigenţele vieţii - este ameninţată de evoluţia naturală a bolii şi se speră într-o ameliorare evidentă a tulburărilor da hemodinamică şi a stării clinice generale a bolnavului, imposibil de obţinut prin alte mijloace medicale. (5a, 6a).
Intervenţia chirurgicală pe inimă este considerată un important mijloc recuperator medical cu repercusiuni socio-profesionale /5/ în sensul creării condiţiilor, pentru reinserţia în viaţa activă cu dezideratul major al încadrării sau reîncadrării în activitatea profesională a persoanei operate.
Intervenţiile pe inimă nu rezolvă boala "per primam" - adică cu restitutio ad integrum - decât în unele boli congenitale, ci înlăturând obstacolele mecanice, generatoare de tulburări de hemodinamică, creează noi condiţii hemodinamice, favorabile, care. reduc tulburările funcţionale generate de boala de bază cardiacă şi fac posibilă aplicarea altor mijloace medicale şi socio-profesionale recuperatorii care, postoperator, sunt în general similare cu cele aplicate bolnavilor cardiaci /11a/. Se realizează adesea "restitutio ad optimum".
Din acest motiv vom insista mai mult asupra prognosticului pentru ca odată cunoscute premisele acestuia, să se poată alcătui planul de recuperare, individualizat, ştiinţific fundamentat şi ca atare cu şanse de reuşită. (11a, 21a).
Bolnavii operaţi pentru simfiza pencardiaca |
sus |
Pentru simfiza pericardică se pot efectua, în funcţie de fiecare caz în parte, o serie de intervenţii chirurgicale: frenicectomia, toracotomia precordială - operaţia Bauer - pericardioliza şi rezecţia pericardului. Intervenţia trebuie efectuată în timp util, imediat după stabilirea diagnosticului şi pregătirea biopsihică necesară.
Prognosticul biologic şi socio-profesional al bolnavilor operaţi pentru simfiza pericardică, este în funcţie, în primul rând, de succesul actului operator, respectiv, de modul în care s-a reuşit să se reducă tulburările de hemodinamică ce jenau cu precădere expansiunea diastolică. El depinde încă de mulţi alţi factori: asocierea altor stări morbide de aceeaşi etiologie (mai des bacilară), sau de altă natură, de starea parenchimului pulmonar şi a miocardului, de riscul recidivelor, fie sub aspectul recidivelor infecţioase (reactivarea tuberculozei), fie de refacerea postoperatorie a simfizei, de răsunetul funcţional în primul rând cardio-vascular în condiţiile leziunilor morfologice rămase postoperator.
Fiind vorba de bolnavi tineri, postoperator trebuie să se intensifice procedurile recuperatorii socio-profesionale astfel încât fostul bolnav operat să se încadreze - sau să se reîncadreze - în muncă.
După cicatrizarea plăgii operatorii trebuie să se introducă kinetoterapia, la început sub formă de gimnastică respiratorie, apoi cardio-respiratorie, dozată ergometric şi progresiv. Paralel se va face terapia de tonizare fizică şi psihoterapia pregătitoare în vederea reluării, după caz, a şcolarizării, profesionalizării sau reîncadrării în activitate, în loc de muncă corespunzător potenţialului său restant privit în dinamica sa evolutivă.
Şcolarizarea generală se va face în şcolile obişnuite sau în cele profilate pentru copiii deficienţi cardio-vasculari.
în funcţie de calităţile şcolare şi aspiraţiile tânărului şi ale familiei sale se poate continua instruirea în şcolile de învăţământ superior sau se va face orientarea profesională într-o profesiune care să nu solicite eforturi fizice mari şi să nu se efectueze în atmosferă poluată şi iritantă.
Nu este necesară încadrarea în invaliditate, decât eventual temporar în cazurile de reactivare a procesului bacilar.
Bolnavii operaţi pentru valvulopatii cronice |
sus |
în condiţiile actuale se pot efectua intervenţii chirurgicale pe vaivulele mitrale, tricuspide, precum şi pe vaivulele marilor vase ale inimii, practic pe toate aparatele valvulare cât şi pe pilieri.
IX.C. 1. Cardiopatiile mitrale
1. Stenoza mitrală (SM).
Intervenţiile pe SM pot fi: dilataţia orificiului mitral (cu o sondă înconjurată de un balon gonflabil, introdusă pe calea venei femurale) comisurotomii digitale sau instrumentale cu inima închisă, ori deschisă, sau intervenţii cu înlocuirea valvulelor printr-o proteză mecanică sau biologică sub circulaţie extracorporeală.
Cele mai bune rezultate se obţin la persoanele operate sub vârsta de 40 ani, cu SM pură, în absenţa calcifierilor şi cu supleţea aparatului valvular (apreciată fonocardiografic şi echocardiografic) 121. Viitorul bolnavului depinde de momentul alegerii intervenţiei, de posibilitatea continuării tratamentului cu anticoagulante, de posibilitatea regularizării ritmului cardiac, de gradul tulburărilor hemodinamice şi al deficienţei funcţionale cardiace, de posibilitatea jugulării eventualelor infecţii etc. /5/.
Nu par să influenţeze esenţial prognosticul îndepărtat: gradul stenozei, hipertensiunea arterială pulmonară cu gradient de presiune medie . După unii autori, rezultatele postoperatorii sunt mai bune dacă intervenţia se efectuează pe o inimă cu ritm cardiac regulat care se menţine şi postoperator /3/.
Ca element de prognostic nefavorabil menţionăm volumul mărit al inimii şi devierea axei electrice spre dreapta, în timp ce deviaţia postoperatorie spre stânga de 20 - 40° însoţeşte întotdeauna evoluţiile favorabile /12/. Indicele lui Wells - pe fonocardiogramă - diminuează la toţi bolnavii la care s-a efectuat o intervenţie eficace /12/. Scăderea semnificativă a presiunii în vasele pulmonare este un element de prognostic favorabil. Intervenţia chirurgicală nu protejează bolnavul cu fibrilaţie atrială împotriva emboliilor periferice ulterioare/12/, de aceea mai ales la cazurile emboligene, este necesar un tratament energic anticoagulant şi fibrinolitic care reduce mult incidenţa şi gravitatea trombo-embolismului mitral. Prognosticul este uneori umbrit de posibilitatea restenozării, agravări ale insuficienţei mitrale sau de alterări ale aparatului subvalvular.
Evaluarea CM. se face după metodologia obişnuită fiind precedată de examenul clinic, probe radiologice, ecografice, hemodinamice şi ECG. Se fac întotdeauna şi probele de efort pentru cuantificarea capacităţii de prestaţie a aparatului cardio-vascular şi în funcţie de acestea se apreciază ce efort profesional poate efectua bolnavul în cauză.
A. Gehrke şi colab. HI au testat capacitatea de prestaţie a bolnavilor operaţi pe valvulele mitrale şi cu proteze valvulare, prin metoda bicicletei ergometrice, ajungând la concluzia că aceşti bolnavi au capacitatea de efort scăzută şi ca atare nu pot fi încadraţi în activităţi fizice ce solicită eforturi medii sau mari, ci numai în activităţi ce solicită eforturi fizice mici. Autorii afirmă necesitatea efectuării probelor de efort în vederea evaluării exacte a capacităţii de prestaţie a acestor bolnavi. La concluzii similare a ajuns A. Voiculescu şi colab. la I.N.E.M.R.C.M. Bucureşti.
In baza observaţiilor noastre şi cele din literatura consultată, reiese că aceşti bolnavi în majoritate, pot efectua activităţi profesionale, dar numai atunci când leziunea vaivulară este stabilizată şi când locul de muncă nu solicită eforturi fizice mai mari ca cele mijlocii, iar activitatea în ansamblul ei se efectuează în condiţii ergonomice.
2. Insuficienţa mitrală (IM)
Intervenţia chirurgicală pe o inimă cu IM este necesară în caz de IM pură-simptomatică de clasa a ll-a sau a lll-a funcţională (NYHA) şi de gradul II sau III cu creşterea raportului cardio-toracic deasupra a 0,60 (când se efectuează fie anuloplastie reconstructivă, fie se pune o proteză în caz de calcifieri sau deteriorări ale aparatului sub-valvular) şi în cazul bolnavului cu IM "depăşită" cu hipertensiune arterială pulmonară, atriu stâng mărit, adesea în fibrilaţie, cardiomegalie şi calcifieri, când este posibilă numai aplicarea unei proteze.
Rezultatele postoperatorii sunt mulţumitoare.
Evaluarea CM. se face în funcţie de capacitatea de prestaţie a bolnavilor testată ergometric. Ceea ce îngreunează uneori actul de evaluare a capacităţii de muncă la aceşti bolnavi este faptul că o parte din ei nu doresc - adesea de teama recidivelor - să se reîncadreze în muncă preferând situaţia de pensionări de invaliditate.
3. Stenoza şi insuficienţa mitrală (boală mitrală BM)
în cazul bolnavilor cu BM se pot efectua intervenţii conservatoare: comisurotomii pe inimi deschise sau închise, valvuloplastii şi intervenţii radicale: aplicarea de proteze (biologice sau metalice - cele de producţie românească sunt competitive pe plan mondial).
Prognosticul bolnavilor operaţi pentru BM depinde de o serie de factori medicali şi socio-profesionali. Cu cât în momentul operaţiei erau prezenţi mai mulţi factori de risc cu atât prognosticul imediat şi îndepărtat este mai întunecat. Se consideră ca factor de risc (citat din -2): vârsta mai mare de 40 ani, existenţa în antecedente a unei comisurotomii, trei sau mai multe pusee de insuficienţă cardiacă, o evoluţie preoperatorie prelungită, fibrilaţia atrială, cardiomegalia (raport cord-torace mai mare de 0,70) o insuficienţă tricuspidă majoră, debitul cardiac scăzut, hipertensiune arterială sistolică pulmonară mai mare de 70 mmHg şi un raport al presiunii în artera pulmonară
capilarele pulmonare
mai mare de 30 mmHg.
Evaluarea capacităţii de prestaţie şi respectiv a CM se apreciază în funcţie de întregul ansamblu clinic, biologic, radiologie, ecografic, ECG şi hemodinamic, completat cu explorările funcţionale şi probe de efort care efectuate cu deplina cooperare a bolnavului şi interpretate cu competenţă şi probitate, aduc informaţii valoroase privitoare la justa evaluare a capacităţii de prestaţie şi de muncă a acestor bolnavi cardiaci operaţi.
Autorii M. Gladcova şi V. Nazarenco /8/ consideră că bolnavii operaţi pentru stenoză mitrală complicată cu calcinoză, îşi pot relua activitatea profesională după un an de la intervenţie.
C. C. Iliescu şi colab. /10/ arată că la 5 ani după comisurotomia mitrală se menţin rezultate bune în 49,6% din totalul de 335 bolnavi operaţi şi observaţi în acest interval de 5 ani. Z. Pâpai (12) I. Pop D. Popa, R. Deac şi colab./13 18a/ studiind 100 bolnavi operaţi pentru stenoza mitrală, arată că după 6 luni de la operaţie sunt capabili de activitate 4% din bolnavi, iar după 12 luni devin capabili de muncă ce necesită eforturi fizice uşoare sau medii 64% dintre operaţi. Urmărind grupul celor operaţi capabili de muncă se evidenţiază că ei îşi menţin capacitatea de muncă în proporţie de 90% - şi după 7 ani de activitate. Din restul de la 64% - adică 36% - un procent de 29 îşi reiau treptat activitatea. Aceasta statistică, deosebit de optimistă, arată că o proporţie mare dintre bolnavii operaţi pentru stenoză mitrală, 93% îşi reiau activitatea, majoritatea rămânând în activitate timp îndelungaUsunt persoane tinere!).
0 altă statistică efectuată tot pe bolnavi trataţi la Târgu-Mureş IM cuprinzând 200 bolnavi operaţi pentru stenoză mitrală, arată că 10,5% dintre bolnavi şi-au reluat activitatea cu eforturi fizice mici după 6 luni de la operaţie, iar după un an încă 64,50% s-au reâncadrat în activitate (din care 13% au fost dirijaţi în alte profesii decât cea avută preoperator).
O altă statistică /12/ prezintă rezultatele tardive privitoare la 689 bolnavi observaţi o perioadă de 5 -15 ani postoperator (comisurotomie digitală sau instrumentală) pentru stenoză mitrală pură sau în orice caz predominantă. După această statistică s-au obţinut în 53,2% rezultate bune, în 20,1% mediocre, în 20,3% proaste, în 5,9% agravări şi în restul decese. La 6,4% dintre bolnavi a fost nevoie de o reintervenţie chirurgicală.
Menţinerea locului de muncă ales postoperator este în funcţie de compatibilitatea dintre solicitările profesionale şi capacitatea funcţională cardio-vasculară restantă cuantificată prin explorări clinice şi paraclinice, de cooperarea bolnavului şi de motivaţia sa (în special economică) pentru activitate profesională în sistem organizat.
Cardiopatiile aortice |
sus |
1. Stenoza aortică (SA)
Evoluţia naturală a SA este deosebit de gravă datorită a o serie de complicaţii care scad capacitatea de prestaţii şi ameninţă viaţa bolnavului. Ca urmare în această valvulopatie se fac mai frecvent indicaţii de intervenţie chirurgicală în următoarele situaţii: SA clasa a lll-a funcţională, NYHA, SA cu angor, SA cu sincopă de efort, SA masiv calcificată (citat după - 2). Mai pot suferi intervenţii şi bolnavii cu SA în stadiul IV funcţional, dar mortalitatea operatorie este aici încă mare 30-50%. O indicaţie la limită o constituie bolnavii cu SA asociată cu ateroscleroza coronariană 121.
Prognosticul bolnavilor operaţi pentru SA este în funcţie de multipli factori medicali (între care tehnică operatorie) şi socio-profesionali.
Astfel se consideră: aspectul şi starea biologică generală a bolnavului, modificările ECG, presiunea sistolică a ventriculului stâng (prognosticul este mai bun dacă aceasta este inferioară la 200 mm Hg), gradientul ventriculo-aortic (să fie mai mic de 50 mm Hg), iar volumul diastolic să nu depăşească 100 ml pe m2. /2/.
Evaluarea CM se face în funcţie de starea aparatului cardio-vascular privită în lumina prognosticului care poate fi apreciat în funcţie de parametrii menţionaţi.
2. Insuficienţa aortică (IA)
Bolnavii operaţi pentru (IA) sunt relativ rari datorită faptului că
indicaţia operatorie pentru această valvulopatie comportă o serie de
dificultăţi, iar decompensarea acestor bolnavi apare după decenii de evoluţie silenţioasă în care timp ei nu acceptă intervenţia.
Prognosticul "quo ad vitam" şi "quo ad sanationem" este în funcţie de situaţia inimii însăşi şi de o serie de factori socio-profesionali.
Starea inimii este evaluată în funcţie de o serie de parametri clinici, ECG, echografici şi hemodinamici. Factorii de risc care întunecă prognosticul sunt (citat din 2): vârsta de peste 50 de ani, prezenţa insuficienţei ventriculare stângi şi/sau drepte; stadiul III sau IV de boală, (NYHA) raportul cardio-toracic mai mare de 0,60; prezenţa fibrilaţiei atriale, blocul de ramură dreaptă sau stângă; blocul atrio-ventricular; presiunea arterială pulmonară medie mai mare de 40 mm Hg; presiunea telediastolică ventriculară stângă mai mare de 25 mm Hg, indexul cardiac coborât; fracţia de ejecţie mai mică de 50%. Rezultatele cele mai bune par a se obţine prin tehnica ce foloseşte valva cu disc basculant Bjork şi Shiley /20/. Prin această tehnică mortalitatea imediat postoperatorie este de 8%, iar 3% decedează în primele luni după operaţie /20/.
Rezultatele postoperatorii cu această tehnică sunt următoarele /18a, 20/:
- 53% afirmă o stare generală foarte bună, nu mai acuză dispnee;
- 44% au fost net amelioraţi clinic;
- 3% au rămas şi postoperator cu diferite acuze: dispnee la eforturi mici, ameţeli, stări de disconfort;
- volumul inimii a scăzut în medie cu 20%;
- capacitatea de efort a inimii a crescut în 69%, a scăzut la 20% şi a rămas neschimbată la 11% din pacienţi;
- debitul cardiac, în funcţie de consumul de O2, nu s-a modificat după operaţie;
- volumul de ejecţie n-a fost modificat semnificativ;
- presiunea în auriculul stâng şi în capilarele pulmonare a scăzut ca urmare a modificării presiunii telediastolice în ventriculul stâng;
- rezistenţa pulmonară a scăzut numai în cazurile în care preoperator era foarte ridicată;
- presiunea aortică centrală nu s-a modificat decât la cazurile de insuficienţă aortică, cu o creştere a presiunii diastoiice de 23 mm Hg în repaus şi 16 mm Hg la efort după operaţie;
- hemoliza intravasculară nu atinge prin tehnica Bjork-Shiley valori prea ridicate şi nu se manifestă clinic;
- nu apar frecvent complicaţii trombo-embolice;
- presiunea sistolică în ventriculul stâng a scăzut foarte mult în grupa stenozelor aortice pure şi în cele asociate unei insuficienţe aortice, în timp ce aceasta nu s-a modificat în grupa celor cu insuficienţe pure.
Aplicarea tehnicii cu proteză Starr-Edward, în tratamentul chirurgical al insuficienţei aortice, dă rezultate, ceva mai puţin favorabile: mortalitatea precoce este de 18%, cea tardivă 15% (total mortalitatea este de 33%).
Reapariţia regurgitării aortice este de 40%, durerile de tip anginos apar în 12% din cazuri, accidentele trombo-embolice apar în 7% din cazuri (sub tratament anticoagulant), anemia hemolitică şi grefa bacteriană apar foarte rar/1/.
Sub aspectul reluării activităţii profesionale se apreciază că 62% din bolnavi operaţi pot să-şi reia ocupaţia parţial sau total după 6 luni.
Urmărind 100 bolnavi operaţi cu aceeaşi tehnică (Starr-Edward), Ph. Penther şi colab. /14/ au arătat că la trei ani după intervenţie 1/3 din bolnavi muriseră, 1/3 trăiau, dar nu munceau din cauza diferitelor acuze şi restul 1/3 erau capabili de activitate şi erau încadraţi în muncă.
A. Genhrke şi colab. 17/ au studiat bolnavi operaţi cu proteze valvulare aortice şi mitrale în vederea evaluării capacităţii lor de prestaţie prin metoda bicicletei ergometrice. Concluziile lor au fost că peste 60% din pacienţii cu proteze aortice au capacitatea de prestaţie păstrată (respectiv recâştigată postoperator) şi ca atare reîncadrarea lor în activitate este posibilă PI, concluzia la care subscriem şi noi, dacă locul de muncă nu solicită eforturi fizice mari şi se respectă condiţiile ergonomice de activitate.
leziunile polivalvulare |
sus |
în cele mai multe cazuri este vorba de asocierea valvulopatiilor mitrale cu cele aortice. Operaţiile pe inima cu leziuni valvulare extinse mitro-aortice, sunt relativ rare, deoarece comportă un risc operator care poate ajunge până la 30% (în cazurile de înlocuire a valvulelor tricuspide).
Prognosticul acestor bolnavi este mai întotdeauna rezervat deoarece indicaţia intervenţiilor se face adesea într-un stadiu tardiv şi sever, stadiul III sau mai des IV funcţional NYHA cu insuficienţe cardiace care evoluează de mult timp şi cu dezordini hemodinamice accentuate ce trădează şi alterarea miocardului.
Stenoza\' mitrală (SM) şi stenoza aortică (SA), în evoluţia naturală conduc la insuficienţă cardiacă şi apoi la moarte, mai des subită la vârsta între 40-50 de ani. Corectarea chirurgicală a SM fără corijarea SA agravează efectele hemodinamice ale SA, de unde tendinţa de a efectua simultan intervenţii pe ambele valvule: comisurotomie mitrală cu punerea unei proteze aortice.
Prognosticul depinde de situaţia miocardului, de momentul intervenţiei şi de alţi factori biologici şi socio-profesionali asupra cărora s-a insistat în paginile anterioare.
Stenoza mitrală (SM) şi insuficienţa aortică (IA).
în această situaţie se face intervenţie pe SM care este responsabilă de tulburările clinice, ECG şi hemodinamice (după cum se ştie IA este bine suportată mai multe decenii). în aceste situaţii se face după caz comisurotomie sau se aplică proteză.
Prognosticul bolnavilor operaţi în această situaţie este în funcţie de factorii medicali şi socio-profesionali cunoscuţi.
Insuficienţa mitrală (IM) şi insuficienţa aortică (IA) antrenează, de timpuriu, o încărcare ventriculară stângă volumetrică diastolică precoce care duce la apariţia tulburărilor hemodinamice, radiologice, ECG şi clinice la început la inima stângă, apoi la inima în întregime, care pot duce la moarte, în medie în jurul vârstei de 43 ani (citat din -2). Tendinţa actuală este de intervenţie precoce cu aplicarea de proteze valvulare la ambele orificii mitrale şi aortice.
Prognosticul acestor valvulari operaţi este rezervat.
Insuficienţa mitrală (IM) şi stenoza aortică (SA). Atunci când necesită intervenţie chirurgicală tehnico-operatorie se alege în funcţie de organicitatea valvulopatiei mitrale şi de tulburările de hemodinamică pe care le generează. De regulă se aplică una sau două proteze.
Prognosticul bolnavilor operaţi în această situaţie depinde, în principal, de gradul de coafectare a miocardului şi de alţi factori biologici (clinici, hemodinamici etc.) şi socio-profesionali.
Insuficienţa tricuspidă (IT) este, aşa cum se cunoaşte mai frecvent consecinţa valvulopatiilor stângi mitrale sau mitro-aortice neglijate, evoluând de mulţi ani, cu_ repetate pusee de insuficienţă cardiacă -congestivă. Primele intervenţii pe această valvulă au dat rezultate slabe, anuloplastia reconstitutivă introdusă de A. Carpentier şi de De Vega (citat din -2) a ameliorat rezultatele operatorii.
Prognosticul acestei valvulopatii depinde în mare parte de deteriorarea ventriculului drept prin fibroza miocardică care se menţine şi după intervenţia operatorie şi lasă să persiste semnele de insuficienţă ventriculară dreaptă. Din acest motiv se indică să se facă operaţia înainte de deteriorarea ventriculului drept.