Majoritatea agentilor citotoxici antitumorali utilizati frecvent sunt prezentati mai jos. Acestia trebuie administrati doar de catre medicii cu experienta in utilizarea lor si in controlarea efectelor adverse potential grave. Doza celor mai multi agenti chimioterapiei este raportata la suprafata corporala a pacientului, calculata in functie de inaltimea si greutatea acestuia si exprimata in metri patrati. Afectiunile principale pentru care fiecare agent chimioterapie este folosit sunt enumerate in elul 86-3.
Antimeolitii Antimeolitii induc citotoxicitatea actionand ca substraturi false in caile biochimice si interferand astfel cu procesele celulare vitale. Ei au activitate asupra ciclului celular, cu specificitate predominant asupra fazei S. Multi antimeoliti sunt incorporati in ARN sau ADN, inhiband prin aceasta continuarea sintezei de acizi nucleici. Alti agenti din aceasta clasa inhiba enzimele implicate in biosinteza nucleotidelor.
Antimeoliti analogi ai piri-midinelor Pirimidina fluorinata, fluorouracilul (5-fluorouracil; 5FU), necesita actirea intra-celulara de catre unul sau mai multi meoliti. Fluordeoxiu-ridin-monofosfatul (FdUMP) este un inhibitor puternic al timidi-lat-sintetazei, o enzima necesara pentru sinteza dTTP si in final a ADN; fluorouridin-trifosfatul (FUTP) se incorporeaza in ARN si interfera cu sinteza si functia acestuia. Fluorodeoxiuridin-tri-fosfatul (FdUTP) este incorporat in ADN si duce in final la ruperea lanturilor de ADN. Interactiunea meolitului FdUMP cu timi-dilat-sintetaza necesita prezenta folatilor redusi. Leucovorina a fost administrata impreuna cu fluorouracilul in tentati de a creste activitatea antitumorala. Meta-bolizarea hepatica intensa la prima trecere a fluorouracilului a dus la injectarea direct in artera hepatica pentru tratamentul metastazelor hepatice. Analogul fluorouracilului, FUDR (floxuridina), poate fi, de asemenea, administrat intrahepatic.
Cala majoritatea antimeo-litilor, toxicitatea fluorouracilului este dependenta de modul de administrare. Prin administrare in bolus, predomina supresia maduvei osoase, in timp ce in terapia cu perfuzie continua, toxicitatea gastrointes-tinala poate fi mai suparatoare. Rareori, fluorouracilul a fost asociat cu un sindrom de ischemie miocardica. Simptomele neurologice, de obicei reversibile, includ cefalee, ataxie cerebeloasa si somnolenta. Nu este rara afectarea dermatologica, ce include dermatita, hiper-pigmentare si atrofie cutanata.
Citarabina este epimerul 2\' al citidinei. Citarabina se acumuleaza in celule printr-un proces mediat de transportori, utilizand sistemul de transport al deoxicitidinei. Este fosforilata printr-o serie de trei reactii enzimatice, pana la meo-litul activ, ara-CTP, in care activitatea deoxicitidin kinazei este limitati. Ara-CTP este incorporata de ADN si inhiba replicarea acestuia, actionand ca fractiune finala celulara adecta si de echilibrul dintre activitatea enzimelor de fosforilare si dezaminare.
Cand este administrata in perfuzie continua, citarabina produce o mielosupresie profunda. Toxicitatea gastrointestinala este frecvent obserta, inclusiv la nivelul mucoasei cavitatii bucale. Regimurile cu doze mari sunt asociate cu un sindrom de icter colestatic. Toxicitatea cerebelara si cerebrala, manifestata prin ataxie, somnolenta si - uneori - coma, poate fi intalnita la pacientii cu aceste regimuri. Pacientii cu functie renala anormala, un nivel al fosfatazei alcaline crescut (de cel putin doua ori) sau rsta mai mare de 40 ani prezinta un risc crescut pentru neurotoxicitatea indusa de citarabina. De asemenea, in cazul regimurilor cu doze mari este frecventa conjunctivita, care poate fi prevenita prin utilizarea preparatelor oftalmologice cu glucocorticoizi. Gemciina este analogul difluorinat al citarabinei. Asemenea citarabinei, actioneaza ca secventa terminala a ADN, dupa patrunderea mediata de un transportor si dupa fosforilare intracelulara. Cu toate acestea, gemciina pare sa aiba permeabilitate membranara mai buna si o afinitate mai mare pentru deoxicitidin kinaza. Odata incorporata in ADN, este mai rezistenta la excizia exonucleazelor decat citarabina. Suplimentar, gemciina inhiba ribonucleotid reductaza si, deci, duce la diminuarea rezervelor compusului competitiv natural, deoxicitidina. Mielosupresia duce la limitarea dozei. Alte toxicitati includ letargia si starea de rau general.
Antimeolitii analogi ai purinelor in practica au intrat trei analogi ai adenozinei. Fludarabina este un derit fluorinat al agentului
antiviral vidarabina (ara-A); spre deosebire de vidarabina, este rezistenta la dezaminarea intracelulara. Pentru a fi citotoxica, fludarabina necesita fosforilarea intracelulara cu ajutorul deoxicitidinkinazei pana la forma de trifosfat (F-ara-ATP), care se incorporeaza in ADN si inhiba sinteza acestuia. Aproximativ 20% din pacienti prezinta semne de neurotoxicitate reversibila usoara, dar au fost raportate si cazuri severe de toxicitate ireversibila, ajungand pana la coma. Pe langa mielosupresie, fludarabina produce imunosupresie cu episoade serioase de infectii oportuniste la unii pacienti. Clorodeoxiadenozina (Cladribine) este un analog purinic fosforilat de deoxicitidin chinaza; el intra in ADN-ui celular, unde inhiba replicarea ADN. Clorodeoxiadenozina este atat mielosupresi, cat si imunosupresi. Alte reactii adverse includ toxicitatea gastrointestinala usoara. Pentostatinul (2\'-deoxicoformicin) este un inhibitor ireversibil al ade-nozin-dezaminazei. Inhibarea acestei enzime este crescuta in special la nivelul limfocitelor si are ca efect acumularea toxica a deoxiadenozin-nucleotidelor. Pentostatinul produce o imunosupresie profunda, in special a imunitatii mediate de celulele T. Mielosupresia, afectarea functiei renale, toxicitatea sistemului nervos, hepatotoxicitatea au fost atribuite tratamentului cu acest agent. Analogii tiopurinici 6-mercaptopurina (6MP) si 6-tioguanina (6TG) trebuie sa fie modificati in prealabil dehipoxantin-guanin-fosforibozil-transferaza (HGPRT). Pacientii care primesc alopurinol necesita o scadere cu 75% a dozei de mercaptopurina, intrucat eliminarea acesteia se realizeaza cu ajutorul xantinoxidazei, enzima tinta a alopuri-nolului, care o inhiba. Hepatotoxicitatea, importanta, cu icter colestatic, a fost obserta in cazul ambilor agenti, desi este mai frecventa la mercaptopurine. Ambii agenti produc mielosupresie si toxicitate gastrointestinala, dar aceasta din urma este de obicei usoara.
Alti antimeoliti
Metotrexatul, un antifolat, inhiba dihidrofolat-reductaza. Activitatea dihidrofolat-reductazei este necesara pentru mentinerea concentratiei intracelulare de tetrahidrofolat, necesar pentru sinteza nucleotidelor purinice si a timidilatului. Dupa preluarea de catre transportorii celulari, metotrexatul este convertit intr-un derit de poliglutamat, care este mult mai activ. Administrarea de folat redus poate contracara citotoxicitatea metotrexatului. Cel mai frecvent utilizat agent, leucovorina, poate preveni toxicitatea gastrointestinala severa sau hipoplazia maduvei osoase daca este administrat in doze suficiente dupa administrarea de metotrexat. Leucovorina este in general utilizata dupa administrarea unor doze de metotrexat de peste 100 mg/m2. Acumularea si eliberarea lenta a metotrexatului din fluide, cum ar fi rersatele pleurale sau ascita pot prelungi mult durata de eliminare a medicamentului si pot duce la o toxicitate neanticipata.
Utilizarea dozelor foarte mari de metotrexat (peste 1000 mg/m2) necesita monitorizarea nivelurilor serice de metotrexat, pentru ajustarea dozei si a programului de administrare a leucovorinei. Metotrexatul este eliminat predominant pe cale renala, astfel ca pacientii cu functie renala afectata necesita ajustarea dozelor. Regimurile cu doze inalte au fost asociate cu afectarea renala acuta, care poate fi prevenita prin hidratare viguroasa si alcalinizarea urinei. Daca functia renala nu este corespunzatoare, nu exista metode satisfacatoare (incluzand hemodializa) pentru indepartarea din organism a metotrexatului. Administrarea temporara sau prelungita de metotrexat a fost asociata cu hepatotoxicitatea. Metotrexatul este de asemenea asociat cu o
pneumonie reversibila idiosincrazica.
Hidroxiureea inhiba ribonucleotid-reductaza, care impiedica conversia ribonucleotidelor in deoxiribonucleotide. Hidroxiureea produce o leucopenie predictibila, care este de obicei reversibila in cate zile de la intreruperea terapiei. Toxicitatea gastrointestinala este de obicei blanda. Pacientii tratati cu hidroxiuree pe termen lung pot dezvolta modificari dermatologice.
Alcaloizi vegetali Alcaloizii vegetali includ trei grupuri: alcaloizii de vinca, taxanele si epipodofilotoxinele. Alcaloizii de vinca, vincristina si vinblastina, au fost izolati prima data din ta Catharanthus roseus. Vinorelbina este un derit semisintetic mai nou. Ambii alcaloizi sunt activi predominant in cursul fazei M, exercitandu-si citotoxicitatea prin legare de tubulina si inhibarea asamblarii microtubulilor. Paclitaxelul si docetaxelul sunt din familia taxanelor. Paclitaxelul, un membru al familiei taxanelor, este derit din tisa de Pacific (Taxus brevifolia). Docetaxelul este sintetizat dintr-un precursor non-citotoxic izolat din mult mai accesibila tisa europeana (Taxus baccata). Acestea actioneaza prin silizarea microtubulilor, impiedicand prin aceasta dezasamblarea lor.
Neurotoxicitatea limiteaza doza de vincristina. Frecvent este obserta o neuropatie senziti periferica. in cazul continuarii utilizarii, se poate instala o neuropatie motorie. Este frecventa si neuropatia vegetati. Neuropatia usoara se amelioreaza in general la intreruperea tratamentului. Vincristina a fost asociata cu o secretie inadecta de sopresina (hormon antidiuretic). Vincristina nu are efect mielosupresiv; hipoplazia maduvei osoase limiteaza insa doza in cazul vinblas-tinei si al vinorelbinei. Neurotoxicitatea majora este mai putin frecvent obserta in cazul vinblastinei si vinorelbinei.
Administrarea de paclitaxel si docetaxel este frecvent asociata cu reactii de hipersensibilitate. Substanta in care este dizolt paclitaxelul, cremophor EL (sau Tween 80), poate contribui la aceasta incidenta crescuta. Administrarea de paclitaxel a fost asociata si cu bradiaritmii, in special bloc AV, dureri toracice atipice si - rareori - probleme cardiace mai severe. Toxicitatea limitanta a dozei se manifesta prin supresia maduvei osoase. De asemenea, este frecventa neuropatia periferica si alopecia severa.
Glucocorticoizii pot preveni hipersensibilitatea.
Inhibitorii de topoizomeraza in timpul transcriptiei si replicarii, ADN-ul sufera modificari conformationale si topologice care trebuie corectate. Enzimele topoizomeraza I si topoizomeraza II realizeaza aceasta functie prin introducerea si repararea leziunilor ADN-ului mono- sau dublu-catenar. Agentii care interfera cu acest proces au fost descoperiti a avea activitatea antitumorala. Camptotecinul, derit din arborele Camptotheca accuminata, este inhibitorul tipic al topoizome-razei I. Analogii camptotecinului, 9-aminocamptotecinul, topotecanul si irinotecanul, (CPT-l1) sunt in studii clinice.
Prin contrast, inhibitorii topoizomerazei II, cum ar fi epipodofilotoxinele si antraciclinele, includ printre cele mai larg folosite chimioterapice antitumorale. Acestia inhiba activitatea de recuplare a ADN, ceea ce duce la fragmentarea ADN si, in final, la moarte celulara. Prima complicatie serioasa a epipodofilotoxinelor, acum recunoscuta ca apartinand si antraciclinelor, este dezvoltarea leucemiilor secundare. Leucemia mieloida acuta legata de epipodofilotoxine pare sa evolueze in 3 ani de tratament si a fost asociata cu anormalitati citogenetice care afecteaza cromozomul Ilq23. Incidenta poate atinge 5% si pare sa fie legata de doza si
regim (asocierea de droguri). Incidenta leucemiei secundare indusa de antracicline este mult mai mica.
Epipodofilotoxinele etoposid si teniposid sunt deriti semisintetici ai podofilotoxinei naturale, derita din matraguna, Podophillum Peltatum. Leucopenia reprezinta toxicitatea care limiteaza doza pentru etoposid si teniposid, cu un nivel minim de celule albe atins dupa aproximativ 14 zile. Administrarea intravenoasa a ambelor medicamente poate fi asociata cu febra, hipotensiune, bronhospasm sau rareori anafilaxie. Incidenta acestor simptome, posibil legata de substanta vehiculanta, poate fi minimizata prin administrare lenta, in timp de 1 h.
Antraciclinele disponibile comercial sunt doxorubicina, daunorubicina si idarubicina. In plus, epirubicina este disponibila pentru uzul clinic in afara Statelor Unite. Sunt agenti care interfereaza cu ADN, dar mecanismul citotoxicitatii este probabil legat de interactiunea cu topoizomeraza II, care duce la scindarea ADN-ului dublu catenar. Alte date sugereaza ca antraciclinele sufera una sau doua reduceri, generand radicali liberi intracelulari, in special radicalul hidroxil, care este inalt citotoxic.
Antraciclinele produc o mielosupresie intensa si determina toxicitate gastrointestinala. Extrazarea in timpul perfuziei poate duce la necroza tisulara locala. In cazuri extreme, pot fi necesare grefe cutanate. Antraciclinele sunt eliminate predominant prin meolizare hepatica; pacientii cu un nivel crescut de bilirubina serica necesita modificarea dozelor. Administrarea pe termen lung este limitata de cardiotoxicitatea dependenta de doza acumulata. Cardiomiopatia ireversibila, cu
insuficienta cardiaca congesti severa, este un risc semnificativ la pacientii care au primit doze mai mari 500-550 mg/m2 de doxorubicina sau daunorubicina. Radioterapia toracica anterioara sau terapia concomitenta cu ciclofosfamida poate scadea toleranta pacientului la doza cumulata. Dexrazosanul este un agent chelator care poate preveni cardiomiopatia produsa de antracicline. Desi datele nu sunt inca definitive, pare sa nu scada semnificativ rata raspunsului tumoral. Este recomandat la pacientii care au primit deja 300 mg/m2 de antraciclina.
Mitoxantrona, o antracendiona, este inrudita structural cu antraciclinele. Desi incidenta cardio miop atiei este mai scazuta decat in cazul doxorubicinei, aceasta poate totusi sa apara. Pacientii care au primit doze pe termen lung mai mari de 125 mg/m2 prezinta riscul cel mai inalt. Mitoxantrona produce o mielosupresie marcata. Dactinomicina are o activitate limitata. Produce mielosupresie si toxicitate gastrointestinala.
Agenti alchilanti Agentii alchilanti se numara printre cei mai utilizati agenti antitumorali. Acestia duc la inhibarea sintezei ADN, prin formare de legaturi colente cu acizii nucleici. Majoritatea agentilor alchilanti sunt bifunctionali si sunt eficace in legarea ADN, cu ruperea ulterioara a catenelor si, in final, moartea celulara. Acesti agenti leaga preferential grupul alchil la guanina in pozitia N-7 sau O 6 si la adenina sau citidina in pozitii in care se afla azot sau oxigen. Alchilarea ADN poate sa apara in oricare faza a ciclului celular, citotoxi-citatea fiind maxima la celulele aflate in cursul desfasurarii acestuia. Este foarte potrivit sa consideram acesti agenti ca and activitate asupra ciclului, dar fara a avea specificitate
de faza. Alchilarea colenta a ADN este mutagena si carcino-gena, and drept rezultat complicatii serioase pe termen lung, incluzand afectarea spermatogenezei si ovogenezei, ca si predispunerea la dezvoltarea leucemiei secundare.
Azoospermia, ca rezultat al tratamentului cu agenti alchilanti, a fost intalnita la barbati care primeau terapie pentru limfom; aceasta poate fi permanenta. Severitatea leziunilor gonadice pare sa fie dependenta de doza. La unii barbati, aceasta complicatie este reversibila, intrucat pacienti cu azoospermie au putut avea copii. Tratamentul cu agenti alchilanti la femei a fost asociat cu amenore si atrofie oriana, uneori permanenta. Posibilitatea reluarii ciclurilor menstruale este invers proportionala cu rsta pacientei si doza cumulata primita.
O alta complicatie serioasa pe termen lung a chimioterapiei cu agenti alchilanti este dezvoltarea leucemiilor secundare. La pacientii care au primit un agent alchilant ca parte a chimioterapiei combinate pentru limfoamele Hodgkin si non-Hodgkin, incidenta leucemiei mieloblastice acute secundare poate atinge 5-l0%. Incidenta este crescuta de asocierea radioterapiei. Leucemiile secundare au aparut si in urma utilizarii terapiei cu agenti alchilanti pentru mielom multiplu si carcinom orian. Nu toti agentii alchilanti au capacitate leucemogenica egala. De exemplu, melfalanul pare sa fie asociat cu o incidenta mai mare a leucemiei acute secundare decat ciclofosfamida, atunci cand se utilizeaza in tratamentul carcinomului orian.
Mielosupresia este cel mai frecvent efect advers al agentilor alchilanti si reprezinta toxicitatea care limiteaza doza. Severitatea si durata acesteia sunt riabile, in functie de medicament. Majoritatea agentilor alchilanti produc rsaturi si necesita premedicatie. Totusi, leziunile epiteliului gastrointestinal nu sunt semnificative.
Ciclofosfamida este unul din cei mai utilizati agenti antitumorali cu spectru larg. Ciclofosfamida este acti doar dupa meolizarea la nivelul microzoinilor hepatici pana la 4-hidroxi-ciclofosfamida. Este meolizata in continuare in tesuturile periferice la acroleina si fosfamid iperita. Terapia cu ciclofosfamida se poate complica cu cistita hemoragica, datorata acroleinei, produs meolic care este excretat nemodificat in urina. Hidratarea adecta si terapia cu doze standard si administrarea in doze mari a mesna, un protector al cii urinare, poate ajuta la prevenirea acestei complicatii. Inflamatia cronica a cii
urinare ca rezultat al terapiei cu ciclofosfamida a fost asociata cu dezvoltarea tumorilor maligne cale. Administrarea de ciclofosfamida este asociata cu un sindrom de antidiureza inadecta, datorat in special unui efect la nivelul tubului distal. Ciclofosfamida este si un agent imuno-supresor puternic. in doze foarte mari a fost - rareori - asociata cu necroza miocardica acuta.
Ifosfamida este un analog strans inrudit al ciclofosfamidei, care este mai putin mielosupresor, dar mai urotoxic. Este administrat de obicei impreuna cu agentul uroprotector mesna. La pacientii care primesc ifosfamida se poate obser o neurotoxicitate reversibila, manifestata prin alterarea starii mentale. Melfalanul este un derit al fenilalaninei. Are o activitate antitumorala larga, dar este utilizat in special in tratamentul mielomului multiplu si al cancerului orian. Melfalanul nu necesita actire hepatica si nu produce cistita hemoragica. Pare sa fie unul din agentii alchilanti cu cea mai mare actiune leucemogena. Rareori, a fost asociat cu dezvoltarea fibrozei pulmonare. Busulfanul este toxic pentru celulele
stern mieloide. Ca urmare, este utilizat in special in tratamentul bolilor mieloproliferative, cum este
leucemia mielocitara cronica, si - in doze mari - in regimurile mielosu-presoare pregatitoare inainte de transtul de madu osoasa. Chiar dupa administrarea unor doze standard poate sa apara hipoplazie medulara prelungita. De asemenea, terapia cu bisulfan se asociaza - rareori - cu pneumonie interstitiala si fibroza pulmonara progresi. Simptomele clinice initiale de
tuse uscata si dispnee la efort pot progresa, chiar si dupa incetarea terapiei, catre insuficienta respiratorie si moarte. Tratamentul cu busulfan este asociat si cu hiperpigmentatie cutanata. Mecloretamina (azotiperita) a fost primul agent alchilant utilizat pe scara larga in clinica, dar in prezent este folosit in mod limitat. Mecloretamina este foarte reacti in solutie apoasa si este un iritant puternic. Clorambucilul este inrudit structural cu mecloretamina si este, in general, bine tolerat. Tiotepa este un agent alchilant trilent care in prezent are un rol clinic limitat.
Deritii nitrozoureei Deritii nitrozoureei carmustina (BCNU) si lomustina (CCNU) sunt o clasa de agenti alchilanti diferentiati printr-o inalta liposolubilitate, o penetratie excelenta in sistemul nervos central. Acestia produc o mielosupresie intarziata, ce dureaza 4-6 saptamani, si par sa aiba un efect cumulativ asupra maduvei osoase.
Cresterea moderata, dar reversibila, a enzimelor hepatice este frecventa. A fost raportat si un sindrom de fibroza pulmonara asemanator celui intalnit in tratamentul cu busulfan. Tratamentul prelungit cu deriti de nitrozouree poate avea drept rezultat insuficienta renala progresi, chiar si dupa incetarea terapiei.
Compusii cu platina Compusii cisplatin si carboplatin sunt singurii compusi cu metale grele aprobati pentru utilizarea ca agenti antitumorali. Desi nu sunt agenti alchilanti propriu-zisi, in final ei leaga colent ADN. Cisplatinul produce nefroto-xicitate si este toxic pentru celulele epiteliale tubulare proximale si distale. Hidratarea intravenoasa adecta, cu diureza salina, insotita de administrarea de furosemid sau manitol, poate sa scada incidenta nefrotoxicitatii. La pacientii care primesc cisplatin,
greata si rsaturile pot fi uneori severe si prelungite. Neuropatia senziti si pierderea auzului pentru frecvente inalte dupa mai multe cicluri de terapie apar adesea. Mielosu-presia este redusa. Carboplatinul este un analog al cisplatinului, cu o nefrotoxicitate mai mica; este mai putin emetogen, mai putin ototoxic, dar induce o mielosupresie mai marcata.
Antibiotice antitumorale Antibioticele antitumorale sunt un grup de compusi anticancerosi izolati mai ales din microorganismele din sol. Bleomicina este un amestec de glicopeptide citotoxice. Bleomicina interactioneaza simultan cu ionul feros (Fe2+) si ADN, ducand la ruperea ADN mono- si dublu-catenar, prin generarea de radicali liberi. Este citotoxica predominant in cursul fazelor G2 si M ale ciclului celular. Bleomicina are un efect mielosupresiv slab. Cea mai serioasa toxicitate se manifesta la nivel pulmonar, ca o pneumonie interstitiala cronica. Este recomandat ca dozele cumulate de bleomicina sa nu depaseasca 200 U/m2 si mai putin la pacientii cu afectare pulmonara preexistenta, radioterapie toracica anterioara sau aflati la rste ansate. Bleomicina este asociata si cu toxicitate dermatologica. inainte de terapia cu doza intreaga se administreaza adesea o doza test.
Mitomicina C este actita intracelular, dupa care este capabila sa lege ADN. Mitomicina C produce o mielosupresie tardi, cu scaderea maxima a numarului de leucocite si plachete dupa 4-6 saptamani. Mitomicina C poate accentua insuficienta renala progresi, adesea in asociere cu
anemie microangiopatica (sindrom hemolitic-uremie).
Alti agenti Dacarbazina pare sa isi exercite citotoxicitatea actionand ca un agent alchilant si distrugand ADN dupa actirea de catre enzimele microzomale hepatice. Produce mielosupresie moderata. Greata si rsaturile sunt adesea severe si persistente.
Procarbazina, un inhibitor de monoaminoxidaza, este actit prin oxidare de catre enzimele hepatice, dupa care actioneaza ca un agent alchilant, metiland acizii nucleici. Procarbazina produce neurotoxicitate, manifestata prin neuropatie senziti periferica si modificari ale temperamentului si starii mentale. Greata si rsaturile pot fi, de asemenea, severe.
L-Asparaginaza este singura enzima utilizata ca agent antitumoral. Tratamentul cu asparaginaza are drept rezultat depletia rezervelor extracelulare de asparagina. Limfocitele au o capacitate limitata de sinteza a L-asparaginei si sunt dependente de cantitatile circulante pentru a mentine sinteza proteica. La un numar semnificativ de pacienti, asparaginaza este asociata cu reactii de hipersensibilitate, incluzand anafilaxia sau boala serului. Anafilaxia poate sa apara de la prima doza. Mai putin frecvent, au fost obserte hepatotoxicitatea, pancreatita si trombozele.
