mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Sistemul nervos
Index » Boli » Sistemul nervos
» Unitate si diversitate clinica

Unitate si diversitate clinica


Share





Maniera cea mai putin aparenta de a fi un suferind psihic este sa fii nevrotic. Bolnavul stie ca sufera si apeleaza la medic cerindu-i un remediu.
Eul e prins intr-un con de umbra. Asistam la o stare de incomoditate si ingradire existentiala, la o abatere de la linia generala si directia existentei "mele". Prin aceasta denivelare fata de traiectoria existentei dorite ne plasam in domeniul nevrozei. Altfel spus, nevroza se constituie din ceea ce nu concorda cu o referinta interioara generata si compusa din intelegere ,dorinte, sentimente, placerea de a constata ca ne inscriem in urile generale ale naturii noastre omenesti, adica, o convergenta a realizarilor cu aspiratiile noastre. Ea inseamna ne-modificarea persoanei, a functiei principale de integrare comunicati si intelecti in marele fenomen al grupului.
Nevroticul ne cere sprijin, intelegere, simpatie, solidaritate, explicatie verosimila si comprehensi a suferintei si problemelor sale (in timp ce, in restul patologiei, bolnavul doreste mai ales alinarea durerii si a "raului").


Nu cunoastem foarte bine ce sta la baza persoanei, ce-i da "substanta". Stim insa ca nevroza este un defect in existenta. Dar cind spunem aceasta, ne gindim la un defect fata de care model, sau sistem de atie pentru existenta ?

Tema atiei este un demers de baza al inteligentei omenesti. Or, in patologia nevrotica nu exista un model absolut de confruntare (ca in teologie !). Nevroticul vine la medic pentru a gasi si obtine tocmai un asemenea model. Si in aceasta situatie, credem ca problema cheie a clinicii nevrozei este : cum e construit si sistematizat modelul care trebuie sa-i serveasca nevroticului pentru ca, dintr-un suferind, deceptionat, trist, protestatar, sa redevina un om care se lupta firesc cu existenta de la "egal la egal" ?
Asadar, cum se poate sili aprioric modelul echilibrului ? Psihiatrul trebuie sa-l convinga pe suferind, adica pe nevrotic, ca arta vietii este sa te iei pe tine insuti drept sistem de referinta. Fiecare om trebuie sa-si gaseasca, sau mai bine zis, sa-si descifreze propriul model si sa se conformeze lui. Or, singurul posibil pentru a iesi dintr-un impas, dintr-o tensiune problematica a existentei, dintr-o cautare de drum, din abaterea de la sentimentul fundamental al implinirii noastre este acela de a ne a (favorabil) cu noi insine, respectiv cu trecutul nostru apropiat si imediat.

Psihiatrul stie cum se poate revela unui om propria lui natura. Dar "marele patron" al acestui drum al cunoasterii de sine, alteori al reintoarcerii, ramine filosoful. Sperate spunea insinuant ca pe el il intereseaza mai ales "cunoasterea de sine" si proteja "nasterea" acestei revelatii auto-gn\'osice. Pastrind proportiile, ajutorul dat de psihiatri nevroticului este in acelasi sens. Dealtfel, insusi nevroticul ne intreaba lucruri foarte asemanatoare : cine este el ? de ce este asa cum se prezinta ? ce sens al vietii e cuprins in asistenta lui ? cum se face ca fiinta i se complica in asa mod incit are impresia ca, pe masura ce afla mai mult, stie mai putin despre sine insusi ?
Dialogul medic-nevrotic este de fapt o conversatie si o dezbatere (ignorata de primul) pe marginea nevrozei. Psihiatrul arata calea ; nevroticul trebuie sa-si gaseasca solutia, cu sentimentul unei elaborari personale. Sa nu uitam ca orice se intimpla in constiinta este un inceput pentru situatii ulterioare si nu sfirsitu] pentru cele anterioare. Cele urmatoare sint descifrabile. In ele citim un de actiune, un model dinamic in constiinta. In afara de model, nu putem sti nimic despre o actiune de adaptare, decit la sfirsitul ei.

Putem substitui - in limbajul existentei si prezentei - semantemul "adaptare" prin cel de "reusita". Un individ dintr-un grup, un partas al colectivitatii, un "sedus" reuseste, ori de cite ori un ciclu adaptativ se inchide conform unui model, cu semnul plus, cu un acord de "tonica" pe dorinta. Dar, printre altele, nevroticul este un continuu si steril "dubitator", adica un om care se indoieste mai mult decit trebuie despre energia sa si despre consistenta cunoasterii.
Ne desfasuram pe o arie de comunicare larga, unde sint mereu prezente motitia, decizia, energia actului, placerea actului, succesul, prestigiul si participarea sociala etc. Actele prezute ca pot - sau ca vor - intra in conflict nu sint agreabile decit cu surdina si rezer, dar, de obicei, neplacute. Fiindca toate actele si angajarile noastre ne produc placere numai in masura in care sanctiunea sociala ne mentine si ne omologheaza in limitele normalului si conventiei.

Numai subiectivitatea noastra singura nu este sanctiune sociala ; si, de asemenea, ea nu este act, ci fundal. Asa se face ca activitatile interioare nu ne dau direct nici o satisfactie seriala si nici confort social. Incole, tot ce facem si aducem, ca expresie a libertatii interioare, este comentat si sanctionat socialmente, dupa cite directii posibile : rianta indiferentei, cea cu semnul pozitiv ori cea negati. Tendinta de a ne supune acestui "arbitraj" este inscrisa in natura fiintei; si, mai mult, reprezinta zona de "despicare" a realitatii dupa directia si sensul existentei individuale. De aceea ne intrecem mereu, avem nevoie de spectatori, ne adresam celorlalti pentru a provoca parerea lor.
Competitia inseamna necesitatea de a te detasa de ceilalti, de a te vedea sau ipostazia mai "bun" decit ceilalti ; ceea ce, de fapt, este expresia structurii eminamente sociale a omului, care se doreste inregistrat in tot ce gindeste si intreprinde actant. Or. in nevroza acest sentiment este supus unei modificari energetice. Nevroticul sufera ca nu mai este inregistrat ; ca nu mai poate fi omologat datorita deficitului de energie vitala, asteniei - aceasta universal adoptata formula, care trebuie sa insemne ce. de la ergometrie pina la aporia existentiala. "Nu am sansa ; sint nedreptatit : epuizat : am scrupule ; sint invidiat; ignorat etc. etc. - nota limbajul si gindirea de fiecare zi la nevrotic.

In realitate, succesul depinde de dotarea individuala si nu de aceste suprastructuri interpretative si catatimice, pe care nevroticul le inverseaza, considerindu-le ca lipsa de "sansa" in lupta vietii si competitia lorilor. Ceea ce, evident, inseamna o tentati de reluare intr-un limbaj comprehensiv a trairii esecului. Si, de asemenea, o "inversare cauzala", un "qui pro quo". Dar nu este vorba, la nevrotic, numai de sentimentul intim, subiectiv al esecului, pentru ca astfel ar reusi sa-l mascheze si fatada ar sal fondul. Caci, de foarte multe ori, existenta poate ra-mine in umbra protectoare a aparentei (citi dintre umoristi nu sint niste iremediabili tristi, sau citi Tartarini - niste mincinosi compensati ?).
Cind esecul devine public, e mult mai dureros. Un Don Quijotte intim si singuratic poate purta mereu secretul vietii lui, dar unul facut de ris este mult mai "ulcerat" interior, deoarece sentimentul de sanctionare favorabila prin omologarea succesului n-a avut loc, ci dimpotri, s-a preschimbat in descalificare.
Nevroticul este mereu dator sie insusi in sectorul si palmaresul succesului inregistrat. Iar: insuccesul, neim-plinirea, frustrarea, ezitarea, nelinistea reprezinta unul si acelasi lucru : imposibilitatea implinirii afective si intentionale Ğ nevroticului din punct de vedere social, in grupul in care se insera si se desfasoara existential.

El sufera nu pentru ca nu are un sentiment mai conturat si amplu de integrare sociala, ci pentru ca trasatura generala a sufletului omenesc este de a fi prezent egal si constant in procesul de adaptare. Buna respiratie, digestie, circulatie, motilitate etc. sint succese impersonale, de specie. Ele sint suite ale vietii si nu ne leaga de nimic prin codul vreunei intreceri.
In constiinta noastra exista etaje lorice si intre ele se desfasoara o intretesere, o constelare dinamica. La baza avem oarecum sentimentul prestigiului prin participarea inregistrata la viata grupului, care ne transforma si ne modeleaza mereu, nu numai in unitati ale sale, ci in individualitati interdependente. Toate elementele bazale (inotitia, energia, decizia, dorintele etc.) merg intr-o derire ascendenta ce culmineaza in sentimentul implinirii, succesului, reusitei si al sansei (care e traita ca un fel de merit indirect). La nevrotic, insa, lucrurile se desfasoara invers.

Sa luam exemplul nevroticului psihasten. El are o baza de sustinere in care motitia este vesnic in discutie ezitanta, decizia imposibil de luat deoarece e cautata mereu (si "orizontal") intre sute de decizii formulabile, energia disponibila minima, prin spoliere continua, dorinta si ea nehotarita, prin ambilenta, placerea actului prin prestigiul social e imposibila de trait si cu acces barat (deoarece un act nedus pina la capat nu obtine prestigiu si nu forteaza admiratia nimanui). Astfel incit, psi-hastenicul se simte - socialmente vorbind - cel mai rau, dintre toti nevroticii.
Ne-am extins asupra descrierii nevrozei in general, fiindca ni se pare si credem ca trebuie cunoscuta mai ales ca schema de ansamblu a persoanei si mai putin ca forme particulare. Argumentul cel mai important al acestei afirmatii este terapeutica. Deoarece toti nevroticii au nevoie de acelasi tip de ajutor, este de subliniat acest numitor comun, aceasta marca de familie, aceasta unitate in diversitatea suferintei lor !

Nevroticul este un neimplinit, un naufragiat* un esuat, un neafirmat social sau un "alunecat" pe o.panta de diminuare in prezenta si opinie. Or, el ne cere sa-i corectam esecul, esuarea, singuratatea si abandonul - cu alte cuvinte, indarea sentimentului neimplinirii. Ceea ce se cheama - in fond - sperante si ajutor pentru un "miine", in care sa poata fi ce mai optimist decit azi. Corectia trebuie sa vina printr-un orizont mai deschis, printr-o responsabila atenuare a indiferentei celorlalti (a celor multi si indiferenti), printr-o revelare a bunatatii latente din natura umana. Si el, nevroticul, se ofera cu toata convingerea unui fel de "indoctrinare" optimista. Vrea sa devina neofitul acestui "saman" lucid care se cheama "doctor" si care pare sa cunoasca drumul spre existenta plenara ! Sau secretul simplu al seninatatii si surisului . .. Restul nu e decit suprasolicitare expresi, parada, sau simulacrul unei catastrofe care nu este admisibila in strafundul naturii noastre, la fel ca si in cimpul deliberativ al constiintei. Asa cum nu e vital admisibil sa ardem in foc sau sa disparem in unda unui ieeer !
Dar sa ne concentram atentia ce mai nuantat inspre clinica nevrozelor.

Nu dorim sa realizam un inventar didactic al criteriilor clinice privind principalele forme de nevroza. In schimb, vom incerca sa enuntam o distinctie intre semnele generale si cele speciale, orientindu-ne dupa cite criterii fundamentale, care ne vor da ulterior si deritiv numele nevrozelor.
Astenia, de exemplu, nu ne este de mare utilitate in categorisire pentru ca toate nevrozele sint dereglari sis-temice acompaniate cu deficit energetic. La fel esecul, neimplinirea etc. nu functioneaza ca adjective, caci ele sint (si ramin) argumente fundamentale pentru notiunea generala de nevroza.
Ca simptomatologie generala (sau, poate mai corect, ca structura existentiala) recunoastem diferite modalitati de traire ale esecului: sentimentul de nereusita, prin concluzia actului, trairea dureroasa a unei neimpliniri, foarte sperate, tortura dorintei renuntate sau concluzia unei in-fringeri fara lupta. Nevroticul isi desfasoara suferinta pe o cana tesuta din tendinte si dorinte, proiectate spre un "fost viitor" ramas distant, strain si nesolidar. Ca si cum substanta proiectata a insului ar fi suferit o falie, o torsiune, o ranire dureroasa a continuitatii temporale.

Orice fiinta umana proiecteaza, doreste si viseaza in orizontul existentei. Si aceasta, independent de categoriile critice ale "posibilului" sau "imposibilului". Nu imposibilitatea teoretica sau experimentala a acestei pregatiri spre viitor marcheaza nevroza, ci sentimentul ca fluxul dorintelor intime si decisivele hotariri sau elanuri sint sortite unui esec, din cauza ca nu mai sint solidare eului, cercului total de constiinta, fiintarii in realitate si miscare. Existenta obliga continuu la serierea si regruparea proiectelor noastre in functie de o inextricabila motitie si inotie. Nevroticul nu poate exorbita dintr-o asemenea determinare. El isi constata insa dureros si mereu profunda conditionare a sperantei, caci "probabilul" se resoarbe in "posibilul" rece si determinat cauzal, deci in "necesar".
Lumea ii apare ca o realitate indiferenta si neutra, in care matricea existentei se dizol, recazind in ea insasi ca apa unui havuz. Totul se prinde in ontologia nevrozei cu rigiditatea unui prezent fara contraforturi si fara lucarne spre viitor.
Simptomatologia speciala a nevrozelor rezulta in fond din efortul clasificator al psihiatrilor, dar si prin involuntara participare expresi a bolnavilor, prin materialul oferit din diferitele medii sau nivele culturale si raporturi transculturale. Trebuie sa admitem insa ca nu este cu putinta epuizarea descripti a tuturor posibilitatilor sindromice.

Experienta clinica ne atrage atentia asupra unor modalitati inedite de grupare in simptomatologia nevrotica la cei care sint produsul unor medii mai simple, mai monoton culturalizate, sau in trecere prin gradiente accelerate de transformare sociala ( "nevroza ruralis" sau "nevroza urbanizarii" etc).
Salrea "prin discutie" a criteriului semnelor specifice in i evroze este extrem de dificila, daca nu imposibila. * Acceptiunea descriptiv-clinica transpune de fapt intr-un sistem de designatie domeniul suferintei, gasin-du-i o replica de codare. Pe aceasta cale dispunem de criterii evolutive pentru a urmari agrarea sau reemisiunea suferintei nevrotice, iar pe de alta parte, avem posibilitatea de a clasa cel putin inauntrul sistemului nostru lingvistic subiectivul omenesc, care din punct de vedere fenomenologic nu poate fi transcris pe un portativ de obiectivitate.
Dupa actul descrierii, putem afirma doar ca ne-am intilnit cu suferinta sau anomalia nevrotica. Ceea ce nu inseamna ca terminologia clinica nu ofera importante antaje de lucru psihoterapeutilor, care reusesc sa se inteleaga intre ei si de asemenea cu pacientii, oferind astfel solutii de iesire si reintoarcere din situatia denivelata a "cimpiilor" nevrotice.

Simptomele psihopatologice se reunesc in constelari complexe sau sindroame. De la conturarea unui sindrom psihopatologic, insa, si pina la enuntarea - sau afirmarea - unei boli psihiatrice, este un drum lung. In primul rind, sindromul trebuie confruntat si plasat intr-o paralela cu structura personalitatii. Adica trebuie sa apara (ca in prospectiunile geologice de la mare inaltime) care
* Unii autori naivi au incercat taxonomii apodictice sau prin tocite locuri comune. Sa speram ca vor ramlne eremitii aeestor "astenice" tentative.
aspecte si teritorii ale texturii personale sint vizate si semnificativ modificate. In acest sens, psihopatologia este un ajutor pentru psihologie si antropologie. Apoi, trebuie analizata intreaga conjunctura actuala a personalitatii in contextul sau "sociometric", in derirea sa istorica, in determinarea mediogenetica pe care o reprezinta.

In conturarea suferintei psihice, psihopatologia este de o continua si substantiala utilitate, dar singura (si generalizatoare, cum a fost totdeauna gindita) ea nu poate realiza o sistematizare distributi multumitoare. Totusi, optica psihopatologiei ne conduce sa vedem si sa intelegem ca toate aspectele destructurarii si caderii energetice maladive apar printr-un fel de "grila", de secreta codare care a fost prezenta mereu in istoria construirii fiintei personale si care, acum, functioneaza invers.
Clinica mai minuieste insa si alte criterii. Cel etiologic, de exemplu, foarte palid sustinut de materiale legice - deci conjectural sau ipotetic - si care ne permite sa credem intr-o determinare extraconstienta, adica unde determinismul patogen se desfasoara oarecum mai la suprafata si comprehensibil, prin modificari ce se petrec inauntrul dimensiunilor cimpului de constiinta. Si in fiecare din aceste doua grupe avem unele criterii dinamice ca : "reactie", "puseu", "faza", "dezvoltare", "stare" etc, aplicabile pe tot teritoriul nevrozelor.

Trebuie sa recunoastem insa deschis (dar fara nici o urma de pesimism) ca in psihiatrie nozologia nu a progresat prea mult intr-un secol. In plus, exista si cite repere orientative dupa care ne ghidam pe un domeniu foarte intens si deschis discutiilor. Dar ideea ungi unitati psihopatologice ramine un concept si o speranta. Restul tine de modulele - inca nescrise - de filosofie psihiatrica.
Clinica psihiatirca intrebuinteaza criterii pragmatice de clasificare, unanim acceptate, conform carora s-au circumscris urmatoarele tipuri de nevroze :
- Neurastenia
- Nevroza isterica
- Nevroza obsesiv-fobica
- Nevroza anxioasa
1. NEURASTENIA. Este un cuvint care in literatura noastra psihiatrica s-a cam "pierdut". Noi credem insa ca ar trebui repus in drepturile lui semantice si conceptuale.
Astenia constituie cheia de bolta a tuturor sistemelor generale folosite pentru notarea a ceea ce inflecteaza, altereaza, degradeaza substratul vieti mintale si pe care se brodeaza modelele de suferinta nevrotica. In strinsa corelare (si inrudire), apare lipsa de elan, de avint sufletesc, de initiati si optimism elementar. Astfel incit, astenia semnifica de fapt lipsa de forta, de energie sau de "voltaj" sufletesc. Ea ni se infatiseaza ca o cortina ce se lasa pe scena vietii interioare si izoleaza intr-o neproducti, fara elan si trista existenta pe omul suferind.

De aceea, refuzam sa folosim, de exemplu, termenul de "nevroza astenica", fiindca in acest caz se atribuie un caracter de astenie nevrozei in sine ! La fel cum nu credem ca ar exista o nevroza "stenica" ! (Remarcam, de asemenea, nepotrivita localizare a entorsei semantice din nevroza "obsesivo-fobica" in loc de nevroza cu obsesie ; ca si nevroza "isterica" sau "anxioasa", in loc de isterie sau nevroza cu anxietate).
Neurastenia ca entitate psihiatrica are un trecut si un autor care a izolat-o dintr-un noian de fapte clinice. In secolul trecut, medicul american Beard a reperat-o la granita dintre patologia organica si cea neorganica, in cadrul asa-numitei patologii a "plingerii", in general, cu si fara fenomene concrete, somatice.


Beard obserse, cu perfecta dreptate si pertinenta, ca acolo unde se termina durerea si suferinta cu teritoriul fenomenelor conexe, exista oameni ce se pling de o stare care nu este nici de durere dar nici de suferinta consacrata a fi de patologie organica. Fapt cunoscut, durerea apare mereu ca reper de prim- in patologia organica. Exista insa bolnavi la care investigatia semiologica ramine negraitoare din acest punct de vedere ; ea nu rele leziuni, analizele de laborator nu ofera date semnificative, nici semne descriptibile in limbaj clinic fenomenologic, desi avem de-a face certamente cu un ins uman care sufera.

"Parca am un cerc strins in jurul craniului. .. simt ca un fel de apasare, o jena precordiala ma simt in mod dezagreabil obosit.. . imi tremura miinile, vederea e in-
certa " si lista poate continua cu tulburari de somn, de randament intelectual, de deficit al atentiei si memoriei, tulburari vegetative difuze (transpiratie, palpitatii etc.), tristete sexuala, disconfort s.a.m.d. Deci bolnavul ne ofera o lista de simptome psihice si somatice distribuite pe doua coloane paralele si pornind de la dubletele : astenie - tristete ; insomnie - iriilitate ; cefalee - opresiune ; disvegetoza - disforie.
Toate simptomele somatice - a obsert Beard - trebuiau anulate ; pentru ca nu se confirmau, respectiv nu se acopereau cu un coeficient de obiectire clinica. Dar si cele psihice trebuiau puse sub un semn de intrebare, caci nu se confirmau in ordinea de consecinta a reclama-tiilor sau plingerilor bolnavilor. Fenomenele psihice ra-mineau deci inexplicabile, mai ales din punctul de vedere al determinismului lor, iar cele somatice se "anulau", pentru ca nu urau in schemele semiologice si de investigatie cauzala cunoscute si nici in corelatiile lor.

Aceasta patologie sui generis a fost denumita "neurastenie pura". Explicatia ei nu o detinem nici azi in chip detaliat, desi diagnosticul se poate pune onest la 30-40% din bolnavii care intra intr-un cabinet psihiatric pentru consultatie. In spiritul timpului, Beard afirma ca - probabil - acest fel de oameni (neurastenicii) nu au un sistem nervos normal, ci un creier astenic, lipsit de energie si inclinat spre fragilitate si debilitate. Si, realmente, neurastenia inseamna lipsa de energie, de forta, de adapilitate etc, ce duce la o suferinta difuza, nesistematica, asemanatoare cu multe si diverse suferinte somatice, dar neconfundabila cu ele.
Acest tip de suferinta a fost ulterior fisat sub termenul de "patologie functionala". Ceea ce vrea sa spuna ca este prezenta o dereglare a functiei, dar substratul ramine integru. La fel ca un ceas uitat sa fie remontat
Asadar, este vorba de patologia lipsei de energie. O diferenta de nivel intre amploarea adaptati si tema de adaptare astfel ca procesul de desfasurare vitala sa aiba gradul de stenicitate si de organizare adecta a vietii normale. Aderat, nu stim ce este "energia vitala". Stim insa ca ea exista ( meolismul energetic) si ca deficitari ai acestei energii sint neurastenicii ! Limbajul lor canti ğe o plingere difuza, fara o tematica sistematizata :

oboseala, dar mai ales neplacerea de a fi obosit, cu un orar intempestiv si nu in corelatie cu ciclul zilei si noptii. Neurastenicului ii e somn dimineata, iar noaptea nu poate dormi, ca si cum somnul - personificat - ar refuza sa-l ocroteasca. El descrie, astfel, perturbatii ale tuturor ritmurilor fundamentale, instincto-vegetative, sentimentul ca "lucrurile nu merg", ca nu mai poate conta pe memcrje, ca randamentul si calitatea in ceea ce face se deterioreaza progresiv.
Aceste "minusuri" ale persoanei neurastenice sint adesea inregistrate si sanctionate printr-o tacita descalificare de catre grupul in care suferindul se desfasoara existential. Colaborarea cu echipa, cercul sau grupul sau este jenata de lipsa energetica. Judecindu-se onest, el constata diferenta fata de ceea ce reusea inainte, evocindu-si standardul si eficienta de altadata. De aceea, limbajul neurastenicului exprima nemultumire, ratare, deficit, inregistrate in toate timentele si nivelele active.
Sa mentionam insa ca, in afara de neurastenia "pura", mai exista si una "constitutionala" (personalitate astenica) si alta "simptomatica", "secundara", de acompaniament a suferintei somatice.

Neurastenicii constitutionali nu izbutesc sa-si creasca nivelul energiei vitale pina la un randament care sa le modeleze viata in rianta suporila, sau in climatul generos al agreabilului. Cei care ne prezinta o neurastenie simptomatica au o suferinta care le spoliaza resursele energetice. Si neurastenia secundara sau simptomatica insoteste ca o umbra intreaga patologie (de la traumatisme, la boli de sistem si neoplasme, sau la uzura si scleroaa involuti etc). Ea se inregistreaza clinic mai ales la capatul oricarei patologii somatice.
Daca fenomenele neurastenice predomina, sintem indreptatiti sa vorbim despre nevroza. Nuantele, priceperea si finetea clinica intervin atunci cind balanta simptomatica se inclina asa incit diagnosticul se pune nu in afara, ci inauntrul neurasteniei.
Neurastenicul trebuie sa recurga la diagnosticul si gindkea psihiatrului daca proportia de suferinta orgağica este mica si daca trecind prin alte consultatii i s-a spus mereu ca n-are "semne organice" si ca "analizele" sint bune (sau, ca suferinta sa nu e . . . decit nervoasa !). Altfel, suferindul trebuie patronat - in primul rind - de internist, cu consultarea si sprijinul psihiatrului. Strategia tratarii acestor cazuri se inscrie printre cele mai frumoase colaborari dintre specialisti.

Beard constata ca nevroticii sint victime ale schimbarilor prea rapide dintr-o societate in metamorfoza si la care nu pot "tine pasul". Nevroza este o boala a civilizatiei, concludea el. Noi precizam ca totdeauna a existat civilizatie, ca totalitate a fenomenelor de beneficiu, consum si suprainformatie vehiculate de fiintele umane pe fondul de cunostinte si tehnici de care dispun. Fiindca civilizatia este aspectul pragmatic al culturii. Ele sint in binom, in "tandem" si se interdetermina in dinamica si progresul lor.
Pentru noi, nevroza este o boala de neadaptare generata de o anumita constelatie psihologica in care energia disponibila la un moment dat nu ne permite sa fim un "om al urilor", scopurilor, idealurilor vremurilor noastre (intelegind prin asta actualul, prezentul).
Desigur, bolnavul nu spune ca se gaseste intr-o "pierdere de balanta energetica", fiindca nu detine o perspecti suficienta pentru ca s-o constate. El este un om ce a iesit din propriul si conventionalul stil al vietii, din conturul agreabil, echilibrat al existentei. Si dezagreabilul e trait intr-o "baie" de oboseala. Astenia devine constatarea cea mai explicati pentru mintea nevroticului neurastenic.

Lipsa energiei este un fapt evident, dar sediul acestei modificari nu stim unde sa-l plasam. De aceea probabil nu s-a cultit in vocabular expresia "energie", ci "randament psihic".
Randament deficitar, sociabilitate alterata, modificari de tonalitate afecti (tristete, neliniste etc.) din cauza nereusitei existentiale si a dureroasei demarcari intre "eu" si ceilalti, neurastenia reprezinta forma cea mai comuna a nevrozelor. Atit de comuna. incit ar putea eventual reprezenta statistic toate nevrozele.
Dar. prin conceptul de "nevroza" se practica un fel de a gindi suferinta mai vechi decit notiunea de "neurastenie". Caci, "nevroza" a fost folosita in limbajul medical inainte de a exista o clasificare si o delimitare a conti-nuturilor ei. Spuneam ca la inceputul secolului XIX apare conceptul de "tulburare fara leziune". Ulterior s-a revizuit aceasta notiune, fiindca nu exista nici suferinta fara substrat (subiectivitate nu inseamna imaterialitate, cum credeau unii neurologi de prestigiu). Dar problema nu mai are un sens actual. Singurul sens il poate prezenta numai o "scara" de leziuni (exista, de exemplu, tulburari de substrat care s-ar putea citi numai la o scara moleculara).

Clinic, insa, o nevroza inseamna o patologie jura leziune. Medicul deduce diagnosticul din bilantul simptomatic, prezentat indirect si implicit in discursul bolnavului. Bl instituie - printre altele - o terapie de energe-tizare : terapie roboranta (robor=putere).
Diagnosticul de nevroza este rezultatul unei confluente de metodologie psihiatrica, filosofica, si antropologica. El repune, subtil, in discutie raportul dintre\' "modelele" existentei umane si patologie (considerata ca deformare a lor).
Concepem nevroza ca o conditie evoluti derita a persoanei umane, un fel de situatie limita. Ea nu se reduce la a fi o contradictie si nici mai putin sau mai mult decit insasi existenta umana ! Dar intotdeauna inseamna o hiper-recurbare de existenta.
Nu exista echilente de nevroza, asa cum nu exista echilente de durere, inflamatie etc. Perspecti si comentarea clinica in nevroza este doar operationala, de baliza, de "peri-cunoastere" delimitanta.
Intr-un univers absurd, magic sau enigmatic, unde si ce ar fi nevroza ? Raspunsul nu vine, fiindca e probabil imposibil ! Sa nu uitam ca in nucleul ontic al fiintei umane toate problemele se repercuteaza formulindu-se in sens noematic.

Daca n-ar exista psihiatrii, n-ar exista nevroze au zimbit unii dintre scepticii profesionisti. Dar experienta noastra de psihiatri elinicieni ne demonstreaza ca celebra tripleta "cejalee, insomnie, oboseala fizica" - atit de free-vent invocata si in literatura romaneasca despre neurastenie - este un modest cliseu geometrizant sau cel putin o insuficient de abila si cuprinzatoare tratare a faptelor clinice. Desigur ca intilnim mereu bolnavi cu maleza ce-falica, cu somn care si-a pierdut virtutea reconfortanta,
cu demaraj dificil si ezitant spre activitate, cu tristete si ineficienta erotica etc. Dar nu am gasit nici unul la care simptomatologia sa se fi rezumat la atit. De fiecare data, conuratia elementelor "reprezentative" realiza aspecte ce releu o orientare disforica sau anxioasa a afectivitatii, tortura dureroasa a unor dorinte nerealizate si contrazise, discenestezii nelinistitoare prin greutatea de a fi descrise, pierderea sensului si lorii initiativei etc.
Psihiatrul trebuie sa depaseasca in decodarea discursului nevroticului o dificultate majora : nepotrivirea intre trairi si cuvinte. In fond, prin descrierile sale, el ne prezinta indirect ceea ce constituie esenta suferintei nevrotice : esuarea, nereusita, incompletitudinea interioara. Orice ecran de proiectie a suferintei neurastenice constituie pentru bolnav o usurare, o incercare de cauzali-zare explicita. Si primul ecran al unei suferinte atopice - greu de surprins si mai greu de exprimat - nu poate fi decit.. .

propriul corp. In si prin corporalitate este trait - ca reprezentanta - sindromul neurastenic.
Ecranul de proiectie are o rezistenta si o toleranta sugesti in raport invers cu nivelul mintal sau acela de cultura. Se reface, astfel, un indelungat (si foarte miscat) modul din istoria antropologiei culturale.
Acest "limbaj al sufletului prin corp" este mai mult decit o circumstanta sau o nepriceputa pozitire a trairilor simptomatice : "greutate in crestet" si "opresiune difuza", "luri de caldura sau de frig", "sete de aer", "dureri precordiale cu senzatia de oprire a pulsarii inimii", sau lacrimile facile si gratuite etc, etc. Ele vin din profunda si inextricabila solidaritate dintre suflet si "laboratorul" sau ("expresiv" si "tehnologic") care este corpul uman. Si un asemenea lou asociativ poate fi intilnit din faza de instalare a sindromului pina in perioada de retragere.
La rindul ei, astenia este echilentul fizic al unei dispozitii psihologice. Ea inseamna slabiciune iriila, refuz al propriilor trairi, agasare si dezinteres existential, incit, sindromul astenic ar putea fi una din definitiile conditiei inferioare si falimentare omenesti.
Omul actioneaza cind este impins de necesitati, de la cele instinctive la cele spirituale. El nu are insa totdeauna o disponibilitate de energie pe masura dorintelor si necesi tatilor.

De aceea, putem afirma ca fiinta umana nu e numai capabila sa devina - in anumite conditii - "exploatatoare" a altor oameni (dintr-un asemenea "joc" complex, se stie, a derit o lunga evolutie istorica), ci mai ales ca este propriul sau exploatator, jucind mereu la limita energiei de care dispune Nu are si nu este capabil sa posede o margine de siguranta energetica si impinge lucrurile la limita maxima a energiei sale, din cauza placerii produse de act si creatie, de dorinta ti tentatie.
Toti oamenii pot fi intr-un fel de suprasolicitare, depasind marginile energetice intelept si cibernetic dozabile, pe care nu le cunoastem. Constatam la un moment dat deficitul energetic, care nu este boala, ci doar o spoliere a rezervelor de forta ineviil (pare-se) inscrisa in textura naturii umane.
In neurastenia "pura", esentiala, astenia reprezinta insusi nivelul de dezadaptare al nevroticului. In neurastenia secundara, bolnavul se plinge de fiasco sau neimpli-nire si in acelasi timp ofera date biografice recente din care putem deduce o legatura cauzala de primul sau al doilea ordin intre suferinta si loul de fenomene nevrotice. Suferinta primara (de exemplu, o infectie virotica) a lasat o dira, un sindrom de spoliere, de epuizare a rezervelor de energie.

Prognosticul unei neurastenii secundare este mai generos decit al celei primare sau esentiale, din cauza ca determinarea simpla face procesul mai rapid angrenabil inspre bine.
Unul din semnele importante de deosebire intre cele doua tipuri consta din faptul ca neurastenia, care nu are la baza o "poveste" de boala preparatoare, este mai probabil esentiala.
Suprasolicitarea - atit de frecvent evocata in discutia despre nevroze - ureaza ca o convingere si traire dominanta. Deoarece, nevroticul fiind in minus energetic (prin definitie), orice solicitare este pentru el o suprasolicitare !
Patologia neurastenica este de fapt numai solicitare cu o scadere de energie. Pe aici nalesc in scena toate semnele clinice.
Dar "sub-solicitarea", cura de odihna etc. nu vindeca neurastenia, pentru ca nu-i reduc simptomatologia ; insa ii fac bine, fiindca simplifica o intreaga scara de responsabilitate si deschid un santier de asistare psihotera-peutica.
In neurastenia secundara, antajul e dat de faptul ca sintem pe o pista concreta si ca tratamentul somato-trop reduce deodata tot cuantumul visceral sau organic al loului de suferinta.
Daca in nevroza cu neurastenie determinarea nu este unifactoriala, nici rezolrea - sau "iesirea" - nu e unideterminata.

Cum stim ca neurastenicul s-a indreptat spre vindecare ?
In forma secundara, bolnavul are sentimentul ca si-a revenit la normal, ca si-a regasit elementele de sprijin ale vietii obisnuite, s-a echilibrat, s-a readaptat si isi poate reinnoda firul continuativ de viata.
In neurastenia esentiala (sau "nucleara") lucrurile sint mai complicate. Aici, unii sint atit de predispusi pentru neurastenie (personalitati astenice) incit ea poate apare fara o istorie preparatoare, infiltrind insidios si progresiv un fond de satisfacatoare normalitate aparenta. Caracteristici sint urmatorii parametri : tristete innascuta, hipotimie, oboseala, neplacere existentiala, toate ca o formula constitutionala.
In modelele generale realizate de natura in scara animala, exista tipuri de fiinte astenice incontesil normale pentru lumea zoologica (ogar, girafa, de exemplu). Ele insa n-ar putea fi nevrotice ! Decit emergind intr-o constiinta . ..
Neurastenia este atit de frecventa pentru ca formula de viata a zilelor noastre se schimba cu o vertiginoasa rapiditate, iar presiunea conditiilor si realitatii poate stramuta vechiul hotar de demarcare inspre inauntrul unui teritoriu altadata linistit si aproblematic. incit, vrind-ne-vrind, se ajunge in lumea moderna la un fel de dilema diabolica :

Cine are "dreptul" sa fie un nevrotic ? Care este scara "drepturilor" de a fi nevrotic ? Cu alte cuvinte, pina unde putem spera ca societatea sa intreprinda si sa preda o protejare care priveste un numar crescind de membri ai sai "cazuti" in stare nevrotica ?
Socialmente, neurastenicul profita cel mai mult de tratamentul prin repaus general sau de cura de odihna. El devine cel mai usor un fel de "lenes la ordin". Pentru un astenic innascut, constitutional, a fi lenes e o stare normala, pe care trebuie s-o combata neincetat, de-a lungul unei vieti intregi. E anormal a fi lenes la stenic si in atie cu stenicul. Dar la neurastenici lenevirea este, evident, o pseudo-lene.
(Lenesul poate fi insa considerat si prin clasificarea psihopatiei : se incadreaza aici cei care opteaza pentru a nu face eforturi, cei carora nu le pasa ca socialmente sa fie utili, cei care nu se angajeaza in ajutorul nimanui, cei care sint partasi ai unei economii psihologice totale si ai unui egoism complet si exclusiv).
Directiile de iesire din sindromul astenic (sau cu astenie) le gasim in intreaga medicina si chiar in afara ei. De la psihoterapie si tratament medicamentos roborant, pina la perfectionarea viziunii despre viata si sanatatea mintala. Cu exceptia refractiei absolute care inconjoara fiinta psihopatului, caci el nu fi niciodata moralmente clasificabil.





Tipareste Trimite prin email



loading...








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai