mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Sistemul nervos
Index » Boli » Sistemul nervos
» Existenta, conflict, frustrare

Existenta, conflict, frustrare


Share





Fiinta umana este o etate existenta", adica structurata si desfasurindu-se in modul constiintei existente.
Existenta nu se contrapune etii, ci se compune cu ata si se defineste ca atribut general al unei fiinte care isi angajeaza potentialul biologic si tal pentru a se desfasura, a se mentine si a se duce pina la capat intr-o perspectiva creatoare proprie. Existentul" este si un sistem biologic, care salta din ul garantiei si persistentei speciei in acela al insului. De aceea, va trebui sa repetam mereu ca se gaseste ata fara dimensiune existentiala, dar nu si existenta fara dimensiunea tala prinsa in orizontul fiintei ginditoare si creatoare.
Un existent este un indid biologic care dispune" de o cantitate de ata ce dene suportul dinamic al unei desfasurari caracteristice, printr-o adaptare care nu este stereotipa sau modelica, ci indiduala, printr-o comunicare continuu provocatoare" si deschisa, expansiva si supusa unei neintrerupte legitati de inovare. Fiinta existenta instaureaza astfel o modalitate de desfasurare pe care nici unul din fenomenele naturii nu o schiteaza, macar. Ea nu poate fi, insa, inteleasa, descrisa, definita decit prin ea insasi, prin mijloace proprii de investigare si auto-sesizare.



Fiinta umana prinsa in aceasta conditie de auto-obser-vare si intelegere ar putea sa derive intr-o funciara insingurare. Noi facem, insa, tocmai din definirea si comunicarea conditiei noastre singulare, imensa si dominanta tema a interumanitatii. Laitmotivul general al comunicarii este acela de constelare si factorializare" a unor existenti, structurati si desfasurati in miliarde de feluri, asemanatori si diferiti, dar integrati in nesfirsita colectitate umana.
Pina la urma, a exista dene si inseamna ' la fel de mult ' a comunica. Si semnificarea comunicarii se construieste si se tese din transmiterea. imprumutul, completarea experientei adaptative si cognitive reprezentata de fluxul constiintei umane. In ultima analiza, simtim ca supremele argumente ale omului ca fiinta comunicanta pron tot din sine insusi, spre a se reflecta in constiinta celorlalti si a se reintoarce, in bogatia situatiilor de reciprocitate, tot la ins. Si mereu simtim existenta noastra proprie in masura in care o comunicam si ne descoperim rezonind" in alte constiinte. Iar suspendarea comunicarii genereaza un model de alterare a psihismului, a carei gratate poate conduce pina la oprirea etii mintale.

Suprema referinta a comunicarii o constituie constiinta reciprocitatii. Ea semnifica un atribut al mecanismelor de adaptare, fiind o structura a psihismului, un cadru, o ambianta, un fundal si o dimensiune a desfasurarii psihismului in demersurile, etapele si stadiile sale de comunicare.
Fenomenologia constiintei reprezinta conditia bazala ce cuprinde etalarea, deplierea si secventa momentelor de actitate psihica. Dar, constiinta nu poate fi sesizata si inteleasa ' dupa cum nici nu exista ' ca o simpla zona de demarcatie intre doua variante sau nivele de functionare ale psihismului care, atunci, ar presupune functional Un pol deschis spre inafara, spre receptie si un altul inchis asupra lui insusi, ce se autoinregistreaza, se autoinvesti-gheaza si se modeleaza ca o enigmatica singuratate.
Partizanii inconstientului" admit si cred intr-o instanta ce merge in profunzimile meta-bazale ale psihismului, in misterul si intunericul fiintei, ca o banda de magnetofon ce s-ar inregistra pe ea insasi (fara ca cineva sa o si asculte . . .) La inceputul secolului XX, Freud conngea ' cu o uimitoare lipsa de rezistenta din partea opiniei generale ' despre existenta unei infra-constiinte, unde parea ca se pot intimpla cele mai fantastice si miraculoase convertiri.

Tot ce nu se putea alcatui coerent si conform" in constiinta ' sau orice era greu suporil in orizontul constient din cauza unei prea mari responsabilitati in continua cuplare dintre constiinta si realitate
64
E. Pamfil, D. Ogodescu: Nevrozele
se desfasoara, cariant sau substitutiv, in inconstient. Acesta ' credea Freud ' constituie o instanta mereu pulsanta si functionind din plin.
Ce-i drept, teoria amintita reprezinta o promisiune la un surogat de fericire", caci inconstientul este prezentat ca experimenil". In consecinta, se ofera si metoda, care ar trebui sa fie analiza onirica (pivotul psihanalizei). In s ne putem desfasura in voie, el fiind dincolo de rigorile controlului social si, ergo, poate ser ca o cusca de sticla in care subiectul experimental este urmarit fara nici o perturbare. In s sintem ' spun freudistii si derivantii ' stapinii tuturor modelelor de functiune ale constiintei, nu ne ciocnim de nimeni, putem sa dorim orice si la nesfirsit, nu avem de respectat nici o masura, referinta sau restrictie. Ulterior insa, a aparut ca o contra-edenta ca sul nu este sistem de comunicare. Deci, nu constituie o dimensiune existentiala. Daca am sti ce sam, am imparti existenta in doua parti : dupa noi insine si dupa realitate.

Dar sul este un reziduu de constiinta lipsit de atributele fundamentale ale existentei, de posibilitatea de a se transforma intr-un interschimb informational. In fond, omul face mereu comert de existenta". Existenta proprie o oferim altora, dupa cum o folosim pe a celorlalti, cu care sintem in comunicare. Iar suferindul sufleteste nu face nici el exceptie, nu poate fi decit tot un existent, adica un om ce se afla in raport proiectiv si activ, fata in fata cu toate elementele ce compun si definesc o ata, sau o soarta".
Comunicarea omeneasca nu mai e insa cea primordiala si primitiva, aceea a intilnirii fizice, a modelelor instructive sau tiparelor de grup. Insul uman fabrica perspective si traseaza orizonturi pe care le schimba mereu, le inventeaza si le abandoneaza, constituind un sistem de continua innoire si redistribuire a cimpului de forta ce defineste eul in lume.
Marca definitorie a comunicarii, in normalitate, o constituie noutatea (cel putin pentru emitent). Si actul de comunicare medical, intilnirea dintre suferind si medic e tot o informare de noutate, sub semnul unei meditatii impartasite. Noutatea adusa medicului spre judecare si apreciere este suferinta mea", care se inregistreaza ca o incercare de a intelege determinarea cauzala a situatiei in care se zbate si se lamenteaza existential suferindul (de ce ?"-ul din discursul nevroticului).

Iar cel ce asculta (psihiatrul) afla ca intotdeauna un suferind nevrotic se plamadeste dintr-un aluat" constituit din nereusita, insucces, esec, pierderea ritmului de implinire, inchiderea fara perspective a ciclurilor ce formeaza ata echilibrata, solutia existentei.
Omul are nevoie de sentimentul unei mari probabilitati a implinirii proiectelor sale. a atingerii scopurilor si cuprinderii dorintelor in dimensiunea realitatii. Si daca ne vom intreba pe cite directii poate fi o fiinta umana neimplinita, in stare de esec (nereusita, infringere, cheltuirea in van a unui efort, a unei tensiuni care, in loc sa se incheie transurata in succes, se inchide pe starea de plecare sau mai rau) raspunsul este : pe toate directiile fiintei psihice (sociale, afective, morale etc), adica pe 360A ce inconjoara acest nucleu energetic, afectiv si activ, ginditor si dezirologic, denumit persoana.
Fenomenologia esecului, a neimplinirii si frustrarii, ni se ofera ca cea mai sigura, sensibila si cuprinzatoare metoda de identificare a suferintei nevrotice.

Dar de unde stie suferindul nevrotic, insul in impas, aceasta corabie cu cirma avariata" ce sa-i spuna psihiatrului atunci cind se prezinta spre consultare, sau cind solicita si cauta o platforma" si un confesor pentru a fi ascultat si ' mai cu seama ' inteles ?
In contact cu psihiatrul este necesar sa emergi din natura cea mai profunda a fiintei, adica sa lasi sa se desfasoare necesitatea de destainuire, de impartasire (in sens etimologic) a celei mai interioare, intime si secrete zone a sufletului. Omul simte insa o dificultate de comunicare cind este in situatia sa vorbeasca despre el insusi, ca despre o terta persoana. Faptul ca ne la medic tocmai de aceea e firesc. Seamana cu solicitarea unei complicitati care face parte din nevoia lui secreta de comunicare. Dar oare de ce comunica tocmai in legatura cu trairile lui de esec, cu sentimentul pamintului care-i fuge de sub picioare sau al naruirii castelelor din carti de joc ?
Nevroticul ii vorbeste medicului de suflete" cu impresia ca in aceasta alunecare lenta a existentei sale ' cu caracter dezagreabil, neimplinit, de tensiune si tristete, de ineficacitate opaca ' exista o motivare, cu o inlantuire, cu o cauzalitate ascunsa, ca un fluu subteran ce curge in obscuritatea unor pesteri neexploatate.

Iar expunerea acestei prezumtive cauzalitati si a determinismului subsecvent se identifica cu limbajul nevrotic. Adica tocmai esec, nereusita, oboseala, deceptie, neconcordanta intre dorinta si realitate, intre deziderologic si pragmatismul existentei.
Cum sint traite aceste opozitii si prin ce mecanisme se instaureaza o asemenea stare sufleteasca, respectiv formula deficitara de existenta ?
Uneori vom gasi, in motivarile pe care nevroticul cauta sa le faca valabile pentru el, situatia de conflict.
In general, a avea succes inseamna ' printre altele ' si a incheia un conflict, adica a ajunge la sfirsitul unei tensiuni prin forta sau suplete. Conflictul (uman) semnifica ciocnirea intre doua interese cu o mare incarcatura afectiva si existentiala. Cind se supune normelor morale ale societatii, el este omologabil pozitiv si cu un pronuntat coeficient de solutionare obiectiva. Insemnind problematica de ajustare in program, in munca. in retribuirea actitatii profesionale, preferinte, partinire, proiecte etc. adeseori este firesc sa fii in conflict, dar e tot asa de firesc sa reusesti. In schimb, apare nefiresc, penibil si generator de tristete sa pierzi". Sentimentul de esec, nereusita sau adversitate ramas intr-o indescifrabila probabilitate sau permanentizare provoaca suferinta.

Mecanismul conflictual in nevroza constituie unul din criteriile ce raliaza usor si comprehensiv acceptarea generala. Dar numai aparent concordant in explicarea declansarii si organizarii suferintei sau reactiei nevrotice. Conditia normala a conflictului, prit in nesfirsita lui diversitate, face parte din cadrul normo-plastic si determinant al caracterului, reprezentind una din componentele matricei constructive a personalitatii. Sin tem niste fiinte opozante si discordante dar. in aceeasi masura, generam continuu netezirea si concordanta, colaborarea si pacea. Psihologia abisala, de pilda, situeaza conflictul ca un mecanism cuprins in masinaria complicata a stratificarii psihismului. Iar pentru sociologi, conflictul semnifica infinitatea modalitatilor de opozitie posibile intre vectorii indiduali umani. intre programele sociometrice" ale insilor. In masura in care opozitia dintre fortele personalitatii si structurile complexe situationale nu ajunge sa se sintetizeze in creatie, afirmare, realizare afectiva, succes, constiinta de participare, solidaritate, empatie si simpatie in-terumana, conflictul se transforma din opozitie dinamica si dialectica in esec, in blocare a energiei afective, care nu mai poate sa instituie noul in mod echilibrat si optimist, ci se impotmoleste in cercul cios al sentimentului de nereusita, de maleza, de incompletitudine, de dizlocare a scopului prin rutina, de faliment existential, daca nu chiar de catastrofa.

Si astfel, modalitatea transgresata, transurata a conflictului normal" ' care, de fapt, constituie una din sursele si resursele certe ale psihogenezei ' dene, in varianta dezechilibrata, una din conditiile certe ale suferintei nevrotice (fara posibilitatea de a se mai numi psiho-geneza, in masura in care elimina geneza noului, deoarece nasterea noului este conditie definitorie pentru psihogeneza). In aceasta perspectiva, patologia nevrotica semnifica nu numai o modificare cantitativa a psihogenezei, ci si o scadere a tensiunii si eficientei etii mintale in toate marile ei functii de integrare a insului uman in hemiciclul sau axiologic si afectiv.
Conflictul apare pentru igiena mintala sub doua aspecte de desfasurare operationala. Primul defineste conflictul ca o modalitate dialectica obligatorie de organizare a etii, fara de care nu poate aparea nici multumirea, nici sentimentul fericirii personale. Al doilea cere inlaturarea reziduurilor conflictuale in care nevroticul s-a impotmolit. In schimb, patologia psihica inseamna ' oricum si intotdeauna ' o degradare a conflictului, deci a realitatii psihice, la un nivel mai putin diferentiat, mai afectiv, mai elementar si mai atenuat personal. In fond, se produce o scadere" la gradul primitiv al adagiului pestele cel mare inghite pe cel mic". Or, o asemenea decadere din eficienta, din tensiunea maxima a realului face necesar si ineil refuzul formulei, atit de des uzitate de unele profesiuni de credinta psihiatrice, ca nevroza ar fi o boala psihoge-netica".

In aceasta formulare, se aluneca de fapt de la sensul real al conceptului de conflict" (conditie a etii si existentei normale) la sensul de matrice patologica.
De ce conflictul generator de forte psihologice, desurat fiind, conduce la instaurarea de traume psihice si descumpanire existentiala ? Cind si de ce dene conflictul nociv ?
Asa cum adaptare, dezvoltare, progres, evolutie ascendenta indiduala inseamna o sinteza pe un superior a premiselor contradictorii ale psihismului, boala inseamna o regresiune. Adica o mutare a tensiunii contradictorii pe un de oarecare relaxare in care dene irezolvabila. Si regresiunea aceasta dinamica este posibila in cadrul conflictului dupa linii de forta afective, prin diminuarea proiectiei intelective in favoarea celei catatimice. Dorinta functioneaza in acest caz ca un silogism, sentimentul tine loc de act, atia si referinta ia sistemul general de valori nu mai sint stimulatorii, ci den dureroase si focare ale sentimentului de esec. Conflictul si-a pierdut polaritatea normala si, in lipsa unei posibilitati de iesire sau rezolvare a tensiunii, se instituie in plin nivel afectiv. Altfel spus, conflictul cistiga inspre subiectitate tot ce pierde in obiectitate.

Daca insul normal, cintarindu-si sansele, tinde la supraevaluarea probabilitatilor favorabile, corectind catati-mic si in favoarea sa itorul posibil, nevroticul opereaza identic, dar cu sens schimbat. Pentru el, cea mai probabila (sau singura) solutie se pare a fi esecul.
Persoana nevrotica pretinde o corectare a existentei printr-un anumit tip de mediu, care ar trebui si ar putea sa rezulte din metamorfozarea generoasa a propriei sale subiectitati. Dar prin aceasta ' si din cauza labilitatii induse de suferinta ' nu se instituie echilibrul, ci din contra, incepe cercul cios al recaderilor sterile si re-dondantei.
Drama nevroticului (dar si semnificarea sa) rezulta din angajarea constienta in ceea ce am putea numi devalorizarea situativa" sau minorizarea existentiala", adica din-tr-o apreciere decalata a propriei persoane fata de ul realitatii, dintr-o afectitate in acelasi timp cauza si efect al situatiei nevrotice.
Scoaterea nevroticului din mediul conflictual nu trebuie sa insemne plasarea lui simplista intr-o atmosfera amorfa, cu o vatuita" privare de tensiune. Nici certificarea schematica si omniexplicativa a conflictului cu valoare patogenetica.

Spre deosebire de normal, nevroticul nu poate face fata efectului demoralizant si sentimentului de disperare, unor relatii lipsite de intelegere, echitate, armonie etc. Neizbutind sa le digere", sa le depaseasca dialectic, prin act, el va orbita in jurul unui centru magnetic de tristete si incomprehensiune. Tocmai de aceea, din punct de vedere psihoterapeutic, medicul si ambianta asclepiana trebuie sa-si asigure in proprie favoare un transfer de autoritate si, pe acest fundal, psihiatrul se invoca drept model, dar se refera totodata la o egalitate de valoare", permi-tindu-i nevroticului saltarea intr-un orizont de eficienta situativa. Caci daca medicina se termina in sanatate, psihiatria nu, nevroza nefiind cu nimic o fictiune clasificanta mai putin sau mai mult decit existenta umana insasi.
Psihogeneza, aceasta continua depliere spre itor a constiintei, reprezinta o sinteza dintre existenta si biologic. Nimic nu ne leaga pe noi oamenii mai ultimativ si unic de ata decit instinctul tal. Or, nevroza incepe dincolo de acest indiscuil existential.
Edent, boala fara suferinta omeneasca, subiectiva sau obiectiva, nu exista. Exista insa multe semne obiective de suferinta care in versantul subiectiv al psihismului nu se inregistreaza, tot asa cum altele se inregistreaza concomitent si subiectiv, iar o mare cantitate de suferinta umana nu este elaborata ca semn decit in subiectitate. Or, noua ni se pare ca nevroza se inscrie tocmai in acest domeniu al suferintei, exclusiv subiective.

Si s-ar fi trecut poate peste suferinta nevrotica fara sa fie omologata ca o trasatura a naturii noastre, daca oamenii nu ar fi ajuns sa-si comenteze ata lor interioara. Iar aceasta, fiindca ata psihica, in versantul, aspectul si participarea subiectiva, nu se transforma in obiectitate decit prin procesul de trecere in lumea expresitatii.
Pentru sondarea si deschiderea subiectitatii, metoda de electie este, asadar, transformarea sa in discurs. Sau. ceea ce numim convertirea etica, povestea etii proprii. Caci limbajul, dincolo de a fi doar un mijloc fundamental de comunicare, reprezinta ' asa cum o spune poetul Pierre Emmanuel ' insasi fiinta omului si a lumii. in care omul isi face lacasul sau. numind si ordonind prin cunte". Aici intra in joc o dispozitie structurala care se numeste cimpul de constiinta. In el gasim citeva teme generale, o serie de modele, moduri, tonalitati, conuratii factoriale etc.
Care sint invariantele, continuurile umane definitorii, trasaturile reprezentative ale etii noastre psihice in forma ei subiectiva ?
E greu sa propunem o lista ca un inventar exhaustiv. Invarianti diferiti in amanunt si constelare, dar prezenti la toti oamenii, cu insusirea de specificitate umana sint : sentimentul de existenta, de continuitate a constiintei, acela de dependenta derivativa din durata, dar si de producator de durata.

Timpul este peste noi si in jurul nostru (ca si spatiul). Dar, totodata, cind stim ca reprezinta o categorie ce ne cuprinde si-n care ' oarecum ' ne imbaiem, simtim ca noi insine sintem .. . timp, durata, facem" timp, sintem substantiali cu cronosul. Numim timp interior durata etii noastre, avem despre el sentimentul continuitatii si, mult mai atenuat, pe acela al consumarii sale ireversibile. Si simtim ca existenta ne leaga nu prin frustrare, ci printr-o impregnare. Sentimentul de apartenenta existentiala nu inseamna o constringere si nu este trait ca o declinare sau pierdere de libertate. Caci existenta reprezinta definitia cea mai larga a constiintei. Sintem fiinte existente la fel cum sintem fiinte constiente. Prin aceasta arcada" a sufletului, ne angajam in peisajul maxim al lumii, in care timpul e un reper, ca si spatialitatea. Probabil de aceea avem sentimentul de solidaritate co-axiala si simpatie" cu propria noastra existenta (constiinta). Si nu putem discerne vreo distanta oscilanta intre polii (sau termenii) acestei placeri" fundamentale care nu are un nume . Sem-nificantul pentru aceasta traire-suport, aceea de a fi constiinta de desfasurare, in unitate, si continut. in obiective, atribute si intimplari, este un cunt fara . . . atribute, fiind plamadit tocmai din substanta atributelor ! Am numit eul.

Posedam cu totii sentimentul de perfectionare sau transformare optimanta a eului conform unei tensiuni de cunoastere. Fiindca eul este setos de cunoastere, este noofii" sau cronotrop" (in textura lui, in fiinta lui, exista aceeasi existenta ca in textura timpului) ; ad de cunoastere, de informare achizitionata si consumata in durata.
Eul este, pe de alta parte, eutim (de la ev = bine, echilibrat, agreabil si thymos = tonalitate afectiva). Adica intil-nire senina, fara valuri, fara ciocniri intre doua forte antagonice, fara despicarea constiintei, sau duplicitatea sentimentelor. Eutimia" reprezinta, deci, desfasurarea acestui sentiment agreabil, echilibrat, ca niste aripi ce sustin un fel de zbor afectiv al existentei. Dar eul mai este apetent sau dornic" si de un fel de amplificare a propriei sale naturi si substante. El pulseaza mereu, ca si cum ar fi in centrul universului, conform unui de bine, de stapinire, comunicare, rezonanta, perfectionare, metamorfoza etc, etc. Si lista ramine mereu deschisa, amintindu-ne o fundamentala metafora din filosofia greaca ' omul este masura lumii".
Noi sintem (si nu avem) o constiinta, pe care o tesem continuu intr-o coexistenta de grup. Pentru fiecare din noi, aceasta nu se intimpla" unimodal, constiintele (toate) sint personificate si din jocul lor rezulta existenta umana si interumana. Diversitatea si diferentele personale sint caracteristici ale eului. Persoana se constituie ca rezultatul acestei diversitati in unitate.

Dar ea implica un fel de model general, fiind vesnic in desfasurarea unui alt invariant al naturii omenesti, care se significa prin conceptul de libertate". Libertatea este seva" existentei umane, e fiinta inventindu-se continuu pe ea insasi.
Din intilnirea propriei noastre contingente cu aceea a naturii, rezulta o nesfirsita si continua secventa de situatii, impartite din punct de vedere pragmatic conform sentimentului de potrire" sau nepotrire". Cind ne iese" ul, cind proiectele prind ata si se graveaza" in realitate, avem sentimentul de concordanta, de reusita, de implinire. Cind, insa, nu se realizeaza sperantele si ificarile noastre (prin dorinta si speranta), traim sentimentul de esec, de frustrare, de infringere, sau lipsa de nadejde, de neimplinire, de renuntare etc. De fapt, aceste insusiri sint inregistrari elementare, niste constate (cunoastere prin edenta) care tin tot de afectitate, dar nu sint sentimente, ci elaborari afectiv-primitive integrate noetic. Ele intra in modurile de care ar uza un pictor (schimbare de aspect, forma, culoare etc.) pentru a reconstrui in chip expresiv aceasta fata a fiintei umane. La fel trebuie considerat constatul primitiv de oboseala, U2ura, lipsa de elan etc. Avem chiar impresia ca o traire este cu atit mai primitiva cu cit este mai putin notata lingstic, incape mai putin in haina cuntelor si e mai dificil de perifrazat.



Dealtfel, cele mai elementare trairi nici nu au corespondent in limba (de pilda, sentimentul functionarii creierului). Ele au precedat limbajul, la fel ca si afectitatea.
Dar mai exista si alte tipare generale ce modeleaza gindirea si felul de a vorbi ale nevroticului : frustrarea si culpabilitatea.
In natura sau tesatura fiintei noastre, educatia inscrie progresiv constiinta drepturilor, a nobletei si meritelor fiecaruia, limitele egoismului si orizontul valorilor umane ; ne face sa capatam progresiv fata complexa a persoanei, haina limbajului, comunitatea prin memorie a trecutului si a itorului existential. In toate situatiile umane gasim, dealtfel, un inepuizabil material ce demonstreaza ca persoana detine o serie de drepturi simetrice cu obligatiile, o cantitate de libertate ce se cumpaneste cu concesiile care leaga pe membrii oricarui fel de grup. Pe de o parte, sentimentul drepturilor de .,a avea" si amploarea lor posesiva sint aduse prin determinare ereditara, iar pe de alta parte, asa cum am aratat, prin educatie, si astfel se formeaza un schelet de sustinere al existentei noastre, and o miscare continua de plasticitate de-a lungul fiecarei eti. Aceasta conditie fundamentala poate suferi insa modificari de nivel si structura. Caci, o scadere a fondului de drepturi va fi adeseori traita ca o experienta de esec, inconfort, ratare, declasare. intr-un cunt ' frustrare, fata de nivelul general al celorlalti participanti la conuratia si ritmurile grupului.

Sentimentul de frustrare traduce ,,gustul" neplacut al etii interioare, tonalitatea afectiva a constiintei unei nedreptati in dauna fondului imprescriptibil si indiscuil cuprins de natura noastra si reciproc contractat intre noi si grupul caruia ii sintem parte. In chip nativ, primordial, si apoi educativ, domneste in noi un fel de intuitie implicata intre ce sintem si ce trebuie sa primim din afara. Acest sentiment al unei centripete miscari generoase, pe care mediul grupai o are spre fiecare din noi, e acela care ne face sa iubim lumea, ca pe noi insine. Sintem recepti la afluentele favorabile, la situatiile distributive printr-o balanta pozitiva pentru noi, la inregistrarea existentei, care semnifica participare sociala, articulare si derivare din faptul social, din valul miscator (u) al grupului.
A fi nevrotic inseamna a fi dezechilibrat nu numai in balantele amintite mai sus, ci si in domeniul bunei calitati pe care o necesita integrarea, participarea insului la lume. insemnele participarii acesteia grupale in societate marcheaza sentimentul de prezenta, de a nu fi uitat, de a fi in constiinta celorlalti. Iar sentimentul de a nu mai ii prezent printre ceilalti este, intr-adevar, insuporil. Aceasta inseamna, adica, un minus din binele care face * parte si garanteaza continuitatea placuta si plenara a existentei. Respectiv sentimentul de deficit in bine, agreabil, drept, libertate necesara si definitorie pentru conditia omeneasca.

Cind spun eu", implic totdeauna o cantitate de bine" ce mi se cune, in chip definitoriu. Radacinile liintei mele" se afunda intr-un sol existential plamadit din substanta fundamentala a unui bine primordial. Ceea ce primim tinde spre investitura unui drept elementar cuprins in natura umana. Si orice se inregistreaza ca o ba-rare, sau ca o scadere a eferentei generoase de bine spre persoana noastra, capata caracterul unui sentiment sau afect existential dezagreabil, pe care-l numim in general frustrare (polivalenta semantica a termenului implicind o serie de nuante : a scoate din", a stirbi", a lua dintr-un tot", a descompleta un intreg" ele). Si daca meditam pe acesti termeni, constatam ca in orice tema expusa, dezvoltata si sustinuta de povestirea nevroticului despre el insusi ureaza o evocare a sanctiunii prin constiinta celorlalti, a hotaririi pe care societatea o ia mereu in legatura cu valoarea, prezenta, importanta, dorinta fiecarei fiinte de a fi in grup cu ceilalti, precum si simpatia apriorica pe care ne-o acordam inauntrul comunitatii umane. Or, nevroticii au si acest simtamint (cu caracter de suferinta) ca nu mai sint suficient de prezenti, sau ca prezenta lor pentru ceilalti a diminuat.

Ceea ce ' ca si in cazul sentimentului de nereusita, de a nu fi apreciat sau admirat, de a fi obiectul posibil al ironiei, de a comunica mai greoi ca inainte etc. ' deniveleaza prezenta omului in lume, dene o sursa de tristete si abatere.
Toate acestea trebuie insa corelate si cu formula indiduala (sau tipul) de caracter, pentru ca sa-si primeasca un relief comprehensiv. Oamenii de actiune, de exemplu, sufera mai mult de sentimentul de inutilitate si inactiune decit contemplatii ; iar cei subordonati, conformisti si dependenti se simt rau in lipsa celui ce ar putea sa le dea ordine si sa-i comande etc.
In practica psihiatrica intilnim si un alt model general al existentei nevrotice ; la fel de important, dar pe care nevroticul nu stie sa-l invoce si sa-l enunte, sa-l comenteze si sa-l deduca din propria sa postura de suferind. Psihiatrul, insa, care opereaza in profunzimea sufletului uman, simte si ' pina la urma ' stie ce este implicatul de culpabilitate, incercat de constiinta nevroticului. Culpabilitatea denumeste sentimentul nereusitei noastre, al esecului in adaptarea axiologica, un fel de minus de participare la marea masa rotunda" a omenirii angajate in procesul neintrerupt al progresului.

Participarea noastra la valorile morale nu constituie un act declarativ, nu e un joc, ci o modalitate sociala fara de care nu poate emerge o fiinta omeneasca implinita. Dar, de unde isi trage omul aceste titluri de noblete" incontesile ? Probabil, din simtamintul de angajare si responsabilitate pentru cantitatea de dreptate, de bine si, adeseori, de frumos, pe care le trimite inspre ceilalti. El subscrie si practica aceste valori, le adopta si le emite, le crede si le propune mereu, ca o parte din sine insusi. Abaterea de la aceasta participare a insului la fondul etic, nereusita prezentei eficiente in ul comunicarii morale se manifesta ca un esec cu caracter special, de culpabilitate, tocmai fiindca ne pierdem din comunitatea constructiva a unitatii triadice eu-lu-el. Culpabilitatea este traita in mod direct ca o tradare personala, ca un sentiment de na, de socoteala ce trebuie data. Iar o asemenea decadere din plenitudinea existentei se realizeaza cu aceleasi functii ale sufletului prin care sintem (normal) multumiti, fericiti, impliniti etc.
Culpabilitatea se instituie ca un exemplu tipic al situatiei ambivalente de hot de ubas". Adica, sint in esec in ul valorilor, dar trebuie sa desubesc semenii pentru un rau pe care mi-l descopar in articulatiile propriei mele fiinte sufletesti.

Dar, ce pot da in loc, cind am esuat prin insasi incercarea generala a libertatii mele de a fi bun, drept, participant afectiv si efectiv al frumosului si generozitatii ?
Cind uba este de natura fizica, lucrurile sint usor de echilibrat. De la amenda la daune-interese si cite altele. Dar cind se repercuteaza moral, dene mult mai dificila echilibrarea. Nemaifiind cantitativa, ea trebuie codata. Asa apare justitia, excomunicarea, blamul, izolarea, exilul sau ostracizarea. Mijloacele de rascumparare" incep cu scuza, care constituie cea mai primitiva, simpla si directa modalitate de a corecta sentimentul de culpabilitate. In mod conventional, ea este de aceeasi natura cu raul facut sau cu nerespectarea binelui de care erai dator, desfasurindu-se cu intentia ca ctima sa iasa din situatia de ctima si astfel agresorul sa redena neculpabil.
In nevroza gasim totdeauna (spre deosebire de omul normal) eforturi foarte accentuate pentru inngerea culpabilitatii. A unei culpabilitati rezultate din insumarea unei deformari in optica valorica, si anormala aruncare a culpabilitatii in domeniul de dauna al altuia. In fond, mecanismul reprezinta o falsa compensare, pentru ca este doar inlocuirea unei culpabilitati cu o alta, ca si cum pot inventa de buna credinta ca culpabilitatea este a altuia, dar nu izbutesc sa scap de ea.

Nedreptatea facuta semenului ma apasa tot atit cit si culpabilitatea de care am crezut ca ma pot elibera sau debarasa (tentativa de a transfera culpabilitatea nu reuseste sa ma elibereze de ea", s-ar exprima nevroticul, intr-o talmacire a ceea ce resimte).
Intr-o acceptiune banala, in unele eclectisme doctrinare notiunea de culpabilitate traieste cu investitia facuta de psihanaliza, unde ea a insemnat insa cu totul altceva. In conceptia psihanalitica, ea deriva dintr-o secreta si ineila ciocnire", o lupta alimentata din duplicitatea" naturii umane, care face ca insul sa fie sau o fiara in haina de matase", sau un miel drapat intr-o blana de bestie". Pentru noi, culpabilitatea ca experienta interioara, eliberata de sensul insolit si net pesimist gasit de psihanalisti, apare ca o trasatura destul de neexplicita ' a esentei morale ' pe care o detine persoana umana. Culpabilitatea este, oricum un constat fundamental, o situatie psihica in care imposibilitatea de conformare la tendinta si necesitatea noastra de prezenta morala se resimte ca un esec dureros si greu de compensat.
Marca social-validanta, traita, a valorilor etice o constituie gratuitatea, binele ce rezulta ' cu generozitate ' din bine, ofertanta noastra spre ceilalti, oblatiunea noastra, darul catre semeni din capitalul de comunitate pe care-l detine fiecare.

Prietenia ' atitudine de comunicare plenara ' reprezinta pina la urma o daruire comunitatii, cu toate ca adresanta ei directa este personala. Iar frumusetea si trainicia stau tocmai in gratuitatea ei. Gasim lucruri asemanatoare in afectitatea simpla si in limbajul sau specific. Simpatia nu este un lucru ce se negociaza, nu are criterii pragmatice (fara sa le excluda).
Animalele sint si ele capabile de sentimente de o indiscuila gratuitate. Dar atiile den improzate sau chiar monstruoase daca trecem dincolo de sugestia pe care ne-o fac, dincolo de metafora, de exemplul dat. Nu putem vorbi de etica la animale, dar pornind de acolo, putem intelege ceva din lumea valorilor. Caci, sa nu uitam : sensul profund si semnificatia dinamica a persoanei umane converge spre o suprema si singulara dimensiune, cea axiologica. Nici lucru, nici epura, ci ' in toata puterea cutului ' valoare \'.
In incheiere, sa enuntam citeva consideratii generale, vrind sa sintetizeze cele dezbatute in inile precedente.

S-au facut afirmatii cum ca am apartine unei omeniri nevrozate" si a fi in lume, azi, inseamna, chipurile, a accepta situatia de nevroza. Ca si cum atributul nevrotic ar fi ineil, and un aspect de criza, ori chiar o constanta a etii noastre. Exista insa si o perspectiva optimista, pe care noi o profesam, in cunoasterea si combaterea suferintei nevrotice.
Dar, poseda oare psihiatrii formule de decodare, de infringere a atmosferei malefice si magice create in jurul nevrozei ? Pot face ei uneori ca ata sa fie traita fara demisii, abdicari, defectiuni (de la dejeclio, si nu de la defectum .\'), disperare, renuntare, capitulare, fara ca insul existent sa fie invadat de sentimentele de gol, inutilitate, lipsa de valoare etc. ?
Ca punct de plecare si idee directoare, pentru a descifra ceva din suferinta nevrotica, trebuie sa deschidem foarte tare ochii mintii" si sa ne dam seama ca nevroza se intrepatrunde, se inrudeste cu substanta existentei normale si ca nevroticii sint fratii nostri. Deoarece, tot ce ne deosebeste de nevrotic paleste sub incidenta si pregnanta asemanarilor !
Edent ca noi cercetam nevroza acolo unde ea este traita si se desface ca o draperie, adica in ul constiintei, nu in cel schematic al suferintei datorita bolii organice, respectiv nu in ul concret al organicului.

Sint sentimente fundamentale ale existentei ce merita sa fie asumate si traite. De pilda, sentimentul de plenitudine, reusita, implinire prin coincidenta intre si actiune etc. Constiinta este organizata dupa niste linii de forta reprezentind dorinta si speranta. Ele den astfel definitorii pentru pragmatica existentei.
Forma cea mai simpla de speranta ne-o confera certitudinea. Dar certitudinea nu este totdeauna (si poate niciodata) totala in existenta. Doar stim ca intre cutele realitatii sint fire de nisip, spini, saminta secreta (de multe ori) a nereusitei. Suprafete existentiale uniforme, fara accidente (sau incidente) posibile, precum cea a unui diamant slefuit, nu exista. Altfel spus, ata transpusa in ul dorintei si proiectelor are intotdeauna un ineil coeficient de improbabilitate. De aceea, dorinta instituie o tensiune (ulisseana !)-de realizare potentiala. Si speranta contine si o cantitate de neliniste, de ezitare, care constituie un stimulent atita vreme cit nu ineaca restul. Dar cind nelinistea sau anxietatea depasesc o limita, nu mai functioneaza ca element de stimulare a sperantei, ci ca inhibitor, ca o intatie (trista) spre resemnare.

Dorinta este resimtita ca un nivel de forta. De aceea, renuntarea reprezinta si ea o ineila proba de energie psihica. Insa aceasta poate fi si deficitara. Fiindca ne palpam" energia sufleteasca in intensitatea cu care dorim sau seninatatea cu care renuntam. Dorintele ne pot prinde asa de tare incit sa ne definim prin ele si ele sa ne defineasca, asa ca o incrucisare de lumini. Or, o defectare sau o pierdere de sinergie a acestor modele si forte ale sufletului nostru sint gasibile si se pot descifra in nevroza. Nevroticul renunta oarecum la lupta. Apreciind balanta energiei, scrutind elanul sperantelor care il anima si de care dispune, el conclude ca lupta nu merita sa fie dusa. Dar a exista inseamna mereu a darima obstacole, impingerea mai departe a limitelor, inlocuirea uneltelor" si decorurilor" existentiale cu altele noi. Si nu exista o doza cantitativa prealabil fixata pentru aceste tentative de depasire. Este aici vorba despre legatura, raportul dintre structura indidului si aceasta deschidere prin noutate, ce coloreaza sau decoloreaza existenta, constituind o cheie" generala a cilizatiei si progresului, cu toate contradictiile pe eare le poarta. Ceea ce explica de ce, cind isi comenteaza ata, respectiv marile linii ale destinului omenesc, insul secolului nostru foloseste predilect cuntul de lupta".
In limbajul uzual, existenta inseamna soarta, ata, destin.

De aceea, despre nevroza se poate vorbi si in termeni de analiza a sortii" : destin cenusiu, neimplinit, de cirtita etc. Dar, oricum, intrebarea-cheie este : din ce material se constituie, din ce se face" sau se tese ata psihica a unui om nevrotic ?
Sint o serie de teme, de elementare situatii generale, decoruri de fond pe care se brodeaza, se proiecteaza sau contracteaza materialul existentei. Ele pot deveni mai mult decit modelul etii sufletesti a nevroticului, a persoanei ce se nevrozeaza si sufera ; un fel de substituire, prin alunecare, a conditiei fundamentale de existenta cu niste forte ce deformeaza, atit in structura cit si in timp, legile de desfasurare a etii sufletesti. Si aceste constate ' insuficient diferentiate pentru a fi denumite functii de constiinta ' sint conditii bazale, substructuri. modificari calitative degradate ale etii sufletesti (oboseala, anxietate, fobie, obsesie, depresiune. indoiala, pierderea simpatiei si a milei etc, etc).
S-ar putea conclude, invocind o lapidara formulare, despre un tip de existenta-conflict", sau despre climatul si orizontul de neliniste care demarca destinul" indidual al nevroticului de soarta celor care-l inconjoara ? Probabil ca nu. Si cei care ar face-o, s-ar pierde in inutile si negeneroase conjecturi pesimiste pe marginea acestui precar modul de cunoastere, care este afectitatea sau lumea sentimentelor.

In schimb, trebuie sa distingem un incontesil si mai abstract aspect legic al etii, care ' asa cum am mai sugerat-o ' defineste actualul si eternul uman, omul interior si omul universal. E vorba de existenta-lupta". Fara vreun timbru special de cruzime, fara degradarea si demisia din conditia sa morala, omul lupta si se bate" de-a lungul intregii sale existente. Dealtfel, nicaieri in natura nu trebuie sa ne facem iluzia ca imens de indelungatele transformari, dainuiri ' respectiv disparitii ' ale speciilor s-au intimplat sub o alta schema generala. Si unghiul de cuprindere al acestei perspective este conflictul, fara nume, fara persoana, fara verb, ca un arhetip, ca o magica formula de stimulare adaptativa care s-a incrustat de la inceput in natura etii, si care decurge de atunci, mereu, fara sa fie imblinzit sau agravat de nici un comentariu posibil. Aria lui se intinde de la sensul de proiect stimulativ al devenirii pina la conflictul degradat si decazut, acela care poate genera o lume de nemultumire, de neimplinire, de devalorizare, neparticipare si stagnare in suferinta a fiintei-om.
Optimistii, generosii, pateticii comentatori care cred ca natura umana este incoruptibila si de neabatut in dimensiunea constructitatii afirma ' pe buna dreptate ' ca martorul cheie", dimensiunea optima si spatiul de proiectare al normalitatii semnifica itorul, aceasta incordata tendinta de a deveni ceea Ce nu esti inca". Sub acest aspect, nevroticul prezinta tocmai o incapacitate de a mentine u prezentul si experimentarea noutatii, o diminuare in cunoastere si in participarea la lume.

Paradoxul con-flictului-lupta", adica acela de a functiona ca radacina ambivalenta a realizarii interioare si a nerealizarii, vrea sa sugereze complexitatea situatiei nevrotice, care nu incape" si nu se poate descifra ' nici dezlega ' inclusiv in ul relatiilor interindiduale. De asemenea, comprehensiunea nevrozei mai cere, in egala masura, cunoasterea structurii si ului general al persoanei suferinde, a strategiei si tacticii sale existentiale si ' fara ca sa ne gindim la nici o denivelare in minus ' a zestrei sale biologice, a eventualelor sale fisurari" motrice etc.
Psihiatrul isi asuma responsabilitatea si misiunea unei re-convertiri. El desfasoara efortul trasmutatiei unei existent congelat in prezent" intr-un ins aspirant al itorului". Sau, altfel spus, efortul re-invatarii si re-orien-tarii celui esuat in conflict si esec, astfel ca sa poata spune nu numai sint" ci si vreau sa fiu".
A aspira itorul in si spre tine insuti, inseamna a activa eficient, util si adaptativ, a reface legatura cu oamenii si lucrurile, a trai favorabil si concordant, valorizant si unitar aceasta presiune permanenta. Iar atunci cind tensiunea si amploarea etii mintale scade si cind psihismul renunta la cautarea noutatii si a sensului global al omului ' care debordeaza continuu realitatea experientei si a faptului ' ata sufleteasca saraceste, sterilizant si nimicitor.

Dar, psihiatria (ca si arta, dealtfel, insa desigur pe alt ) nu trebuie sa renunte la aceasta pasionanta si continua cautare a fiintei totale", a misterului" ce radiaza din interactiunea ei permanenta cu universul obiectelor, situatiilor si legilor naturii. Or, analiza unei situatii de nevroza, fara o concomitenta propensiune si antrenare in actiune, nu izbuteste sa salveze din instrainarea instalata prin acea realitate dilematica pe care fiinta dezechilibrata o traieste si o califica drept suferinta. Si oricita finete sau amanuntire am dovedi in descrierea si comunicarea raului" nevrotic, nu vom izbuti reducerea caracterului sau de angajare dezagreabila si trista in existenta.
In fond, a pri drept in fata" conflictul, a-l trai cu semnificatia lui reala depasindu-l din schematismul sau alienant (care te face sa diminuezi in raport cu tine insuti) ne apare ca singura solutie pentru a cistiga o lupta existentiala. Leii pe care Marc Aureliu i-a asmutit impotriva marcomanilor si-au pierdut efectul de teroare atunci cind un comandant abil i-a calificat drept niste ciini romani" ! .. .

Credem ca ziunea noastra (cu o proiectie tonica de optimism) asupra conflictului, nelinistii, tristetii si tuturor modurilor de lest" tal si existential functioneaza ca un model eficient de comprehensiune si combatere a suferintei nevrotice. Si de unde, la inceput, aparea ca o formulare paradoxala, azi se impune ca un modul de bun-simt si ca un instrument de lucru in clinica psihiatrica.
Sa speram ca intr-un itor al stiintei si terapeuticii nevrozelor, conceptiile constructiste, optimiste vor fi cea mai fireasca ipoteza de lucru si vor feri fata omului de rictusul degradant al resemnarii si inngerii.





Tipareste Trimite prin email



loading...








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai