mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  


Sistemul nervos
Index » Boli » Sistemul nervos
» terapiile comportamentale si cognitive ale primului val de la pavlov la skinner

terapiile comportamentale si cognitive ale primului val de la pavlov la skinner


Share




Cele mai importante modele sunt prezentate in alte module, in special cele ale lui Bandura (1969), Ellis (1962), Beck (1970) si Meichenbaum (1977). Sunt niste modele teoretice care se bazeaza fie pe experimentare, fie pe practici terapeutice diferentiate. Cea mai mare parte dintre ele integreaza cele doua niveluri de analiza (cogniti si comportamentala). Ele se sprijina pe ideea ca, daca mediul selecteaza conduitele (Skinner), omul isi selectioneaza mediul, aceasta bidirectionalitate a controalelor obtinandu-se datorita unor circuite de retroactiuni responsabile de adaptarile permanente.

Cuprins:

Condiţionare clasică sau reactivă sau de tip i (pavlov)

Modelul tipologic al lui eysenck

Modelul inhibiţiei reciproce (wolpe)

Evoluţia terapiilor bazate pe expunere

Condiţionare operantă sau de tip ii (skinner)

Stimulul discriminatoriu

Comportamentul guvernat de reguli


Condiţionare clasică sau reactivă sau de tip i (pavlov)

sus sus
Lucrările lui Pavlov


Stimulul şi răspunsul
Prezentarea hranei (stimul necondiţionat) declanşează un răspuns de salivare (răspuns necondiţionat) câinelui flămând (SN->RN). Este vorba despre o reacţie fiziologică înnăscută. Dacă administrarea hranei este precedată cu doar câteva secunde de un sunet (stimul neutru), după un număr oarecare de asocieri stimulul neutru devine stimul condiţionat: sunetul este suficient să declanşeze salivatia (SN-»RN). în acest caz, salivatia a devenit o „reacţie condiţionată"2. Se constată, în plus, că reacţia condiţionată dispare în cele din urmă dacă omitem să o întărim prin asocierea sunet/hrană: este vorba despre anularea răspunsului. După cum remarcă Pavlov, individul este capabil să se adapteze unui mediu în perpetuă schimbare tocmai datorită faptului că relaţia stabilită este temporară. Invers, când comportamentul învăţat rămâne neschimbat în ciuda modificărilor semnificative ale mediului, acesta riscă să devină un neadaptat şi chiar un caz patologic.

Tot în termenii adaptării, putem interpreta şi procesul de diferenţiere a stimulului1 sau, invers, de generalizare a stimulului2.
învăţarea răspunsului se realizează deci prin contiguitatea stimu-lilor, după un model unidirecţional simplu, de tip stimul-răspuns (SR). Acest model este adaptat în special studiului fenomenelor viscerale, dar mai puţin adaptat în ceea ce priveşte studiul funcţiilor de relaţie, care depind de sistemul muscular striat. Modelul pavlovian rămâne cel mai utilizat în studiul reacţiilor emoţionale, adică a reacţiilor psihosomatice în sens larg3.
Rolul limbajului şi al eredităţii
Pavlov şi-a completat ulterior modelul construind o vastă teorie cu privire la funcţionarea sistemului nervos superior, fondată pe ceea ce el însuşi numeşte „proces de excitaţie şi de inhibiţie". Conştient de importanţa limbajului, el propune propria concepţie privind însuşirea şi utilizarea acestuia şi îl numeşte cel de-al doilea sistem de semnalizare, deoarece cuvântul este în cadrul limbajului un „semnal al semnalului". Acest sistem permite accesul la generalizarea semantică şi introduce simbolul în comportamentul uman (Pavlov, 1941).

Surprins de faptul că animalele de laborator nu se condiţionează toate în aceeaşi manieră, Pavlov pune bazele unei tipologii fondate pe echilibrul dintre excitaţie şi inhibiţie. Trebuie să vedem în această tipologie, reluată de Teplov (Gray, 1964) şi continuată de Eysenck (1952), prima tentativă de a-i atribui eredităţii rolul care îi revine în procesul de învăţare.
Nu vom putea disocia de modelul pavlovian studiile pe care autorul le-a consacrat nevrozei experimentale. Acest comportament, care trădează o dezorganizare emoţională la animal, conservă, odată ce a fost fixat, o stabilitate ce oferă persoanei care face experimentul o modalitate remarcabilă de a investiga procesele nervoase superioare. Se cunoaşte întregul profit pe care psihofarmacologia 1-a obţinut din aceste experimente...

Modelul tipologic al lui eysenck

sus sus
în perioada când problemele legate de „structurile" şi procesele care le determină şi le menţin suscitau un interes progresiv în domeniul clinic, ar fi injust să nu evocăm lucrările lui Eysenck. Termenul de „personalitate", atât de des folosit de specialist, dar şi de oricine altcineva s-a dovedit, până în prezent, a fi prea puţin productiv în cadrul clinicii (Eysenck, 1947)1.
Dimensiunile personalităţii
Eysenck a fost preocupat, chiar de la început, de „dimensiunile personalităţii". El este unul dintre rarii comportamentalişti care, în afară de Pavlov, s-au consacrat studiului tipologiei. Miza este totuşi importantă, deoarece se pune problema de a examina rolurile eredităţii şi ale experienţei în geneza comportamentelor. Dacă indivizii nu se condiţionează în aceeaşi manieră, aceasta se datorează geno-tipului lor ? Acesta se manifestă în mod esenţial prin deosebiri în ceea ce priveşte stabilitatea sistemului neurovegetativ ?
Utilizând analiza multifactorială, Eysenck propune situarea fiecărui individ în raport cu două axe ortogonale definite printr-o dublă polaritate : nevrozism/stabilitate şi introversie/extraversie. Un grad înalt de nevrozism îl caracterizează pe individul care reacţionează violent şi prelungit la situaţii stresante de slabă intensitate.

Conceptele de introversie şi extraversie sunt, la Eysenck, foarte apropiate de conceptele pavloviene de inhibiţie şi excitaţie. Astfel, extravertitul3 se condiţionează lent şi cu dificultate, rezistă greu la monotonie, iar atenuarea răspunsului se instalează la acesta mai repede decât la introvertit. Eysenck îşi completează ulterior modelul, introducând o a treia dimensiune bipolară : psihoticism/normalitate. Deşi nu a răspuns tuturor ambiţiilor\' sale, tipologia lui Eysenck rămâne totuşi o tentativă interesantă care se impune a fi continuată, aşa cum a încercat Gray (1964 şi 1976), în lumina descoperirilor biologice în ceea ce priveşte funcţionarea anumitor structuri centrale.
Incubarea anxietăţii
Legat tot de influenţa eredităţii asupra condiţionării, şi alte enigme urmează a fi descifrate, cum ar fi cea pe care Eysenck (1968) o numeşte „incubarea anxietăţii". într-adevăr, legea stingerii răspunsului este în mod curios încălcată în timpul unor învăţări aversive: astfel, la câine, o hipertensiune arterială declanşată de un şoc electric aversiv, intens şi unic asociat unui sunet poate fi menţinută contrar oricărei aşteptări la anumite animale doar datorită sunetului, fără nici o repetare ulterioară a şocului (stimul necondiţionat) (efectul Napalkov, 1963).

Pornind de la această constatare, Eysenck (1968) construieşte o teorie a incubării care ar explica faptul că anxietatea, dobândită printr-o singură condiţionare, poate să se dezvolte şi să se menţină dacă stimulul condiţionat acţionează pe o perioadă destul de scurtă, astfel încât să nu apară nici desensibilizarea, nici stingerea.
Pentru acest autor, fenomenul ar fi o consecinţă a combinaţiei dintre un stimul aversiv suficient de intens şi un grad înalt de neuroticism la individ. Interesul pentru această teorie se datorează faptului că ea prezintă date, în mod aparent surprinzătoare, obţinute prin observaţie: există reacţii nevrotice declanşate de condiţionări aversive vechi ce persistă în mod neaşteptat2 în ciuda consecinţelor catastrofice ale acestora şi, invers, rezultate terapeutice stabile în timpul curelor aversive şi în absenţa oricărui tratament de „susţinere".
Fobiile „pregătite"
Un alt fenomen pare a avea legătură cu ereditatea. Seligman (1971) a propus să distingem fobiile pe care le numeşte „fobii pregătite" : acestea ar fi în relaţie cu temerile ancestrale declanşate de tot ceea ce ar fi putut ameninţa omul „pretehnologic"1. O singură întâlnire cu astfel de stimuli (reali sau imaginari) ar putea explica instalarea acestor fobii particulare a căror învăţare ar fi, într-o oarecare măsură, programată genetic2.
Aceste fapte şi ipoteze introduc în noţiunea de flexibilitate--inflexibilitate cunoştinţe dintr-o perspectivă interacţionistă cu adevărat bio-psihosocială.

Modelul inhibiţiei reciproce (wolpe)

sus sus
Modelul
Wolpe continuă ideea conform căreia studiul nevrozelor experimentale induse la animal trebuie să conducă la o înţelegere a reacţiilor nevrotice umane (Wolpe, 1952, 1958, 1962 şi 1976). Reluând în laborator lucrările lui Masserman (1943), el demonstrează că, spre deosebire de ceea ce gândea Freud, reproducerea experimentală a noţiunii de conflict nu este indispensabilă instalării „nevrozei" ; intensitatea stimulului nociceptiv4 poate fi suficient. Astfel, o pisică flămândă se dovedeşte a fi incapabilă să se alimenteze la vederea cuştii experimentale în care a primit şocuri electrice. Invers, cu cât se îndepărtează de mediul traumatizant, cu atât alimentarea poate juca un rol „calmant" asupra răspunsurilor emoţionale ale animalului. Reacţia „nevrotică" a pisicii variază deci în funcţie de intensitatea stimulului condiţionat.
Wolpe a dedus că, dacă anxietatea poate să inhibe alimentarea, aceasta din urmă poate, la rândul său, într-un context diferit, să inhibe răspunsul anxios. Autorul vede în acest antagonism o manifestare a fenomenului de inhibare reciprocă, descris în fiziologie de Sherrington.

Wolpe enunţă principiul acestui antagonism în următorii termeni: „Dacă. în prezenţa unor stimuli responsabili pentru anxietate, se instalează un răspuns antagonist acesteia, capabil s-o suprime în totalitate sau parţial, legăturile care unesc stimulii nociceptivi de anxietate trebuie să slăbească".
Tratamentul: desensibilizarea sistematică
Din această situaţie rezultă, în mod logic, o metodă de tratament pe care Wolpe o numeşte „desensibilizare sistematică". Metoda constă în asocierea unui răspuns antagonist anxietăţii prin prezentarea progresivă, în imaginaţie sau in vivo, a unor stimuli responsabili de aceasta1. Printre răspunsurile antagoniste anxietăţii, el plasează pe primul loc relaxarea diferenţială (Jacobson, 1938). Fondată pe înfruntarea progresivă a stimulilor anxiogeni, desensibilizarea constituie o indicaţie de fiecare data când aceşti stimuli sunt identificabili, devenind de aceea o tehnică de preferat în tratamentele fobiilor.

Locul anxietăţii
După cum putem constata, modelul wolpian se înscrie direct în continuarea modelului lui Pavlov. Anxietatea, elementul central al concepţiei teoretice a lui Wolpe asupra psihopatologiei, este concepută ca un răspuns învăţat (după modelul lui Pavlov) in care trăirea emoţională n-ar putea fi disociată de reacţia somatică, deoarece gândirea, la fel ca şi celelalte comportamente, se supune aceloraşi legi „mecaniciste". Deci, anxietatea este definită ca „modalitatea de răspuns neurovegetativ caracteristică unui individ supus unei stimulări nociceptive" (Wolpe, 1952). Până la moartea sa, autorul se va opune categoric intruziunii elementelor mediaţionale cognitive în modelul inhibiţiei reciproce. Acest model depăşeşte, de altfel, cu mult cadrul desensibilizării, deoarece a fost implicat de către Wolpe în alte procese terapeutice: afirmarea sinelui, terapii sexuale, relaţia psihoterapeutică etc.

Evoluţia terapiilor bazate pe expunere

sus sus
Desensibilizarea sistematică a lui Wolpe (1958) este probabil procedura cea mai studiată atât în plan teoretic, cât şi în ceea ce priveşte modalităţile sale de aplicare.
Variantele procedurilor de expunere
în urma lecturilor, a reieşit destul de repede faptul că teoria lui Wolpe nu era corectă şi că „ingredientul" care oferea acestei tehnici eficienţă în numeroase patologii era expunerea subiectului la situaţii anxiogene. Au fost astfel testate multiple variante ale acestor proceduri de expunere.
Procedurile de expunere:
- expunere în imaginaţie precedând expunerea in vivo la unii pacienţi foarte anxioşi (Cautela, 1970 şi 1971);
- modelare a participării prin care terapeutul prezintă, ca pe un model, un comportament nonanxios într-o situaţie anxiogenă şi-l invită pe pacient să-1 imite;
- expunere gradată în imaginaţie sau in vivo, pe parcursul căreia subiectul se expune unui siimul anxiogen până la un nivel oarecare de toleranţă;
- expunerea în imaginaţie sau in vivo1 la situaţii care antrenează un maximum de angoasă.

Parametrii expunerii
Aceste variante au permis identificarea celor mai eficienţi parametri ai expunerii:
- expunerea in vivo este mai eficientă decât expunerea în imaginaţie ; totuşi, în cazul pacienţilor prea anxioşi, trecerea prin etapa expunerii în imaginaţie pare utilă (Emmelkamp, 1982);
- şedinţele de expunere sunt mai eficiente dacă se desfăşoară la intervale mai mari de timp ;
- fiecare şedinţă de expunere trebuie să dureze până în momentul în care subiectul observă că frica sa a dispărut sau, cel puţin, că s-a diminuat puternic ; invers, dacă un pacient se expune pentru o perioadă prea scurtă, el riscă să-şi agraveze teama (efect de sensibilizare) (Marshall, 1985);
- o şedinţă de expunere este mai eficientă dacă este pregătită de către terapeut, care observă anticipările adesea negative ale subiectului, îi explică derularea obişnuită a unei expuneri, îl previne că trebuie să fie atent să suprime toate evitările subtile care pot să apară, uneori, fără ştirea sa\'.
Două noi tehnici de expunere
în ultimii ani, două noi tehnici bazate pe expunere au atras atenţia atât a clinicienilor, cât şi a cercetătorilor.
EMDR2

„Desensibilizarea şi reprogramarea cu ajutorul mişcărilor oculare" este o formă de expunere prin care i se cere subiectului să vizualizeze imagini negative, să-şi fixeze atenua asupra reacţiilor fiziologice provocate de acestea, dar şi asupra gândurilor care Ie insoţesc. determinând, in acelaşi timp. mişcări oculare. Rezultatele relative la eficienţa acestei forme de desensibilizare sunt contradictorii. Unele sugerează că putem vorbi despre o ameliorare, altele nu confirmă acest lucru, iar alte rezultate nu demonstrează o eficienţă superioară altor forme de expunere (Foa şi Meadows, 1997).
Este nevoie, se pare, de numeroase studii pentru a preciza locul acestei tehnici în raport cu alte metode de expunere a căror variantă pare a fi aceasta.

Terapia cu ajutorul realităţii virtuale
Tehnologia permite utilizarea de către subiect a unei aparat numit videocască. dotat cu ecrane, cu senzori de poziţie pentru cap, care, datorită unui program informatic, plasează subiectul într-un spaţiu virtual ce corespunde situaţiilor de care ii este teamă. Pentru a obţine eficienţa dorită, este necesar ca acest spaţiu să creeze iluzia unei experienţe la care subiectul participă ca şi cum aceasta s-ar desfăşura in realitate. Dacă această tehnică a fost utilizată mai ales de către militari, sportivi, cosmonauţi sau în domeniul publicităţii etc., în prezent observăm că ea este aplicată de echipe specializate in situaţii care tin de domeniul psihopatologiei (Cottraux, 2004). Pentru Cottraux, avantajul acestei metode constă în faptul că ea ar permite, in cazurile mai puţin complexe, să fie aplicată de către terapeuţi uşor de formai şi de supervizat pentru această activitate specifică1.

Condiţionare operantă sau de tip ii (skinner)

sus sus
Poziţia behavioristă radicală a lui Watson (Skinner, 1938)2 n-a fost urmată cu exactitate de nici unul dintre continuatorii săi. încercând să respecte criteriile unei analize ştiinţifice a comportamentului, mulţi dintre aceşti cercetători au încercat să reintegreze variabila intermediară - organismul (Huli, 1952; Tolman şi Honzik, 1930) -în ecuaţia formată din stimul şi răspuns .


Doar Skinner, fără a nega importanţa variabilelor interne, a rămas cel mai aproape de opiniile fundamentale ale lui Watson. Totuşi, dacă acesta îşi dezvoltă teoria utilizând conceptele pavlo-viene, pe care le considera ca fiind una dintre verigile indispensabile elaborării sale teoretice, Skinner şi-a bazat analiza experimentală a comportamentului pe legea efectului a lui Thorndike4. Skinner va operaţionaliza această lege înlocuind termenii subiectivi de „recompensă" şi „pedeapsă" cu un termen mai neutru: „întărire".

Contingenţele întăririi
Perspectiva neodarwiniană a lui Skinner înglobează în examinarea relaţiei răspuns-întărire situaţiile şi interacţiunile care preced, însoţesc şi succed imediat comportamentul, acest ansamblu constituind ceea ce el numeşte „contingenţele întăririi".
O analiză comportamentală precizează întotdeauna:
- caracteristicile răspunsului: verbale, motrice şi emoţionale ;
- modalităţile de manifestare ale consecinţelor care întăresc: pozitive, negative sau neutre;
- circumstanţele în care survine răspunsul: stimulii discriminatorii.
Aceste interrelaţii sunt infinit mai complexe decât cele care unesc stimulul şi răspunsul în primele formulări de tip S-»R.
întărirea poate fi:
- pozitivă : organismul amplifică fluxul răspunsurilor sale de apropiere atunci când consecinţele sunt pozitive ;
- negativă: organismul amplifică fluxul răspunsurilor sale de evadare sau de evitare atunci când consecinţele sunt negative:

- absentă : absenţa întăririi antrenează o atenuare progresivă a comportamentului.
Comportamentul
Comportamentul poate fi definit ca o performanţă observabilă şi măsurabilă a unui organism. Primelor formulări în totalitate motrice s ale răspunsului li s-au asociat rapid celelalte două elemente ale acestui răspuns, respectiv modificările fiziologice (emoţiile) care le însoţesc şi limbajul (cogniţiile).
Fiecare dintre aceste elemente ale răspunsului prezintă o anumită topografie1. Descrierea topografică este indispensabilă, deoarece numai ea permite studierea cu precizie a fluxului sau a frecvenţei apariţiei comportamentului, a intensităţii sale şi a duratei. Totuşi, simpla descriere a topografiei, a debitului, a intensităţii şi a duratei comportamentului nu este suficientă pentru a defini un comportament operant, dacă nu o raportăm la consecinţele acestuia.

Consecinţele sau întărirea
Definiţia întăririi ridică problema înţelegerii cauzei pentru care un individ este sau nu întărit de o consecinţă ori alta. Sigur, atunci când este vorba despre întăriri primare, cum ar fi hrana, băutura, căldura, explicaţia este simplă.
Atunci când este vorba despre întăriri cum ar fi recunoaşterea valorii personale de către celălalt, îndeplinirea unei sarcini ingrate, accesul la o poziţie oarecare de putere, explicaţia trebuie căutată în
istoria comportamentală individuală. în legătură cu această idee, Skinner se aseamănă cu Freud atunci când acesta afirma că experienţele primei copilării pot fi responsabile de valoarea de întărire pe care o atribuim consecinţelor actelor noastre.
Dacă un comportament a fost întărit o singură dată, topografia sa nu va fi în mod necesar identică atunci când acesta este repetat. De fapt, întărirea se adresează anumitor proprietăţi ale răspunsului, care definesc apartenenţa acestuia la o clasă comportamentală. Astfel, ansamblul conduitelor agresive face parte din aceeaşi clasă de comportamente, chiar dacă topografia lor poate fi diferită.

Stimulul discriminatoriu

sus sus
Stimulul este adesea perceput ca un ghimpe care forţează organismul să reacţioneze2.
Principiul stimulului discriminatoriu
Imediat, Skinner (1938) a precizat că „definirea comportamentului în termeni de stimul-răspuns implică o omisiune gravă. Ea nu conţine nici o descriere a interacţiunii dintre organism şi mediul său". Teoria condiţionării operante se îndepărtează cu hotărâre de formulările în termeni de reflexe condiţionate în care stimulul îşi conservă valoarea de forţă inexorabilă. într-adevăr, la Pavlov, stimulul este necondiţionat3, în acest caz, stimulul este perceput ca orice element al situaţiei în care un răspuns este emis sau întărit. Din acel moment, orice stimul prezent obţine sau poate obţine o funcţie de control asupra răspunsului; această funcţie se manifestă prin faptul că fluxul răspunsului creşte sau se diminuează în prezenţa sa. Stimulul care controlează un comportament operant va fi denumit „stimul discriminatoriu".
Dacă un copil plânge atunci când zăreşte un adult şi dacă încetează când adultul îşi îndreaptă atenţia asupra sa, vom spune că adultul este stimulul discriminatoriu al comportamentului operant „a plânge", întărit de consecinţele sale (atenţia adultului) care modifică comportamentul copilului: acesta încetează să mai plângă.

Stimulul discriminatoriu nu acţionează exact ca un declanşator; el nu forţează răspunsul să se producă1, ci reprezintă doar unul dintre aspectele, uneori esenţiale, ale circumstanţelor în care un răspuns este emis şi întărit.
Numeroase comportamente operante sunt astfel emise cu o frecvenţă crescută doar în prezenţa unor anumiţi stimuli discriminatorii. Regula de bază care guvernează controlul comportamentului prin intermediul stimulilor discriminatorii poate fi enunţată astfel: frecvenţa de manifestare a unui comportament operant va fi crescută în prezenţa unui stimul discriminatoriu care, în trecut, a însoţit producerea acestui comportament şi a semnalat motivul întăririi sale.
Abordarea operantă
Dacă este important să cunoaştem modul cum a fost însuşit un comportament este la fel de necesar să ştim în ce fel şi prin ce variabile este menţinut acesta. Interesul terapeutului se îndreaptă deci, mai întâi, asupra fluxului actual cu care este emis un comportament, ceea ce nu se poate realiza decât printr-un examen atent al contingenţelor prezente de întărire.

Din perspectiva skinneriană, sarcina terapeutului constă, într-o primă etapă, în identificarea agenţilor care menţin comportamentul inadaptat, iar ulterior în modificarea contingenţelor mediului, astfel încât comportamentul să fie controlat într-o manieră nouă, sau în obţinerea unor întăriri pornind de la comportamente mai adaptate.
O analiză precisă a contingenţelor întăririi îi permite terapeutului să obţină o modificare favorabilă a comportamentului în numeroase cazuri. Uneori, acesta se loveşte de complexitatea contingenţelor. Astfel, se poate întâmpla ca un deficit înnăscut1 sau dobândit2 ce se manifestă în comportament să provoace o incapacitate a subiectului de a răspunde unei situaţii particulare. El trebuie atunci, de exemplu, să apeleze la noi forme de învăţare stabilite într-o manieră progresivă3. Alteori, se loveşte de răspunsuri care intră în competiţie cu răspunsul eficient. Astfel, unele răspunsuri emoţionale pot slăbi răspunsul de care depinde întărirea sau pot distruge valoarea de întărire a consecinţelor.

Se poate întâmpla, de asemenea, ca situaţiile respective să solicite o secvenţă sau un lanţ de răspunsuri ale cărui prime elemente sunt prea îndepărtate de întărire pentru a fi controlate de către aceasta, dacă n-au fost elaborate alte sisteme de întărire „intermediare"5.
Această scurtă observaţie demonstrează faptul că abordarea operantă acordă aceeaşi atenţie atât topografiei şi structurii comportamentului, cât şi variabilelor de care depinde acesta. Abordarea pune accentul pe conceptul contingenţelor de întărire care maschează interacţiunea dintre organism şi mediul său. Rezultă de aici că, pentru Skinner, comportamentul este modelat de contingenţe. Comportamentul omului se explică nu pornind de la stări sau constructe interne, ci de la contingenţele actuale de întărire şi de la istoricul lor.

Comportamentul guvernat de reguli

sus sus
O întrebare esenţială
Dacă toate comportamentele umane ar fi direct modelate de contingenţele de întărire, ar trebui să admitem că expunerea la contingenţe este întotdeauna indispensabilă într-un anumit moment al istoriei individuale. Am putea obiecta că, din fericire, majoritatea oamenilor nu-şi omoară semenii şi, deci, că aceştia n-au fost niciodată expuşi direct consecinţelor negative (morale sau sociale) ale unui astfel de comportament.
Este deci legitim să ne punem următoarele întrebări: cum se face că organismul uman emite un anumit număr de comportamente în situaţia în care nu le-a experimentat în prealabil niciodată? Cum învaţă omul să se comporte adecvat în circumstanţe sau situaţii pentru care nu a fost niciodată pregătit în mod special, mai ales în cazul contingenţelor atât de speciale şi de efemere încât exclud orice pregătire generală ?
Răspunsul lui Skinner: „regulile"
Skinner a oferit un răspuns la aceste întrebări identificând comportamente guvernate de reguli. Această distincţie permite analizei behavioriste să cuprindă multiplele aspecte ale comportamentului uman, în special comportamentele care aparţin unei culturi determinate sau unei morale, altfel spus, să abordeze, într-o manieră generală, problema vieţii mentale.

Descrierea verbală a comportamentelor reuşite realizată de către fiinţa umană poate fi transformată în instrucţiuni verbale utile pentru celălalt. Limbajul permite construirea unor stimuli discriminatorii care sunt uşor de evocat şi de reprodus. Prin descrierea contingenţelor întăririi sub o formă verbală transmisibilă celuilalt, omul poate elabora ceea ce Skinner a numit „reguli". Comportamentele provenite din aplicarea regulilor sunt numite „comportamente guvernate de reguli". Există astfel două categorii de reguli:
• comportamente modelate de contingenţele întăririi1, care nu sunt descrise verbal şi faţă de care se reacţionează într-o manieră pe care o putem califica drept „inconştientă" ;
• comportamente guvernate de reguli, în care contingenţele (atât stimulii, cât şi consecinţele), ale căror reguli sunt deja trasate, este posibil să nu fi afectat niciodată în mod direct individul şi care sunt descrise verbal. Reacţionăm la aceste reguli într-o manieră pe care o putem califică drept „conştientă". Maximele, proverbele, legile formale ale instituţiilor politice şi religioase, legile ştiinţifice produse de o cultură determinată sunt reguli care specifică contingenţe de întărire incluzând situaţiile în care comportamentul se produce, comportamentul însuşi şi consecinţele de întărire ale acestuia.

Reguli şi contingenţe
în calitate de stimul discriminatoriu, o regulă nu este eficientă decât ca parte a unui ansamblu de contingenţe de întărire. Există situaţii în care contingenţele se pot schimba, nu şi regulile. începând din acel moment, acestea pot deveni o sursă de dificultăţi, de tensiuni, de conflicte2. Putem opune, într-un anumit mod. comportamentul modelat de contingenţe celui guvernat de reguli. Totuşi, este necesar să ţinem cont de elementele următoare.
• Contingenţele există înainte ca regulile să fi fost formulate. Acest lucru este evident, deoarece regulile sunt elaborate pornind de la o descriere a contingenţelor de întărire.
• Comportamentul modelat de contingenţe nu implică cunoaşterea regulilor. Astfel, învăţăm să vorbim şi putem vorbi foarte corect fără să cunoaştem regulile gramaticale, dar, din momentul în care acestea au fost formulate, se poate întâmpla să vorbim corect din punct de vedere gramatical aplicând regulile.
• Comportamentul guvernat de reguli nu are în general aceeaşi topografie cu a comportamentului modelat de contingenţe.

într-adevăr, regulile nu acoperă decât esenţialul şi sunt foarte generale. Astfel, comportamentul jucătorului de golf, a cărui lovitură a fost perfecţionată prin efectul imprimat asupra mingii, se diferenţiază cu uşurinţă de acela al jucătorului care imită cum poate mai bine lecţiile învăţate dintr-un manual de golf.
• Unele contingenţe nu se pretează unei descrieri precise şi unei formulări de reguli. Astfel, venerabilul medic de familie poate fi un abil diagnostician datorită numeroaselor contingenţe la care a fost expus pe parcursul unei lungi cariere, dar nu poate întotdeauna să le explice şi nici să construiască reguli care i-ar permite să-şi transmită competenţa confraţilor mai tineri.
• Comportamentul emoţional este foarte dificil de supus controlului unor reguli. „Inima are raţiunile sale pe care raţiunea nu le cunoaşte", spunea Pascal. Sensul profund al acestei fraze este poate acela că există o deosebire între comportamentul guvernat de reguli şi comportamentul modelat de contingenţe şi că primul nu-1 poate simula perfect pe cel de-al doilea. Altfel spus, contingenţele presupun raţiuni pe care regulile nu pot niciodată să le precizeze.

Tipareste Trimite prin email



loading...










Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai