mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Sistemul nervos
Index » Boli » Sistemul nervos
» Persoana si caracterologie

Persoana si caracterologie


Share





Omul sta intr-o lume care-l prinde intr-o imensa plasa a posibilului. Din tot ce s-ar putea intimpla, el alege mereu, cu dublul sentiment: al libertatii de optiune si al nesfirsitului joc pe care-l desfasoara caracterul probabilistic al fenomenelor.
In natura organizarii sale, fiinta ginditoare si sensibila nu se inregistreaza niciodata pe ea insasi in situatia extrema a cuantificarii libertatii, a ingradirii sau a unor "triangulatii" ale eului. Sie insusi, insul isi ramine nu ca un continent vast, deschis explorarilor si surprizelor, ci ca o miscatoare nagatie pe oceanul schimbator al cunoasterii comunicante. Ceea ce nu inseamna nici disparitia reperelor si - mai ales - nici eventuala detasare de judecatile de valoare.
Unde prinde sens aceasta notiune ? Ce este, oare, valoarea, in ansamblul posibil al fenomenelor ? Pina unde are vreo ratiune sa investigam, in vederea unui raspuns, aceasta ciudata intrebare despre care nimeni nu mai stie cine a pus-o pentru prima data ? Pentru noi, "cei de azi", se pare ca este vorba de o conditie definitorie, ontica, axiala a persoanei. Valoarea apare atunci cind libertatea fiintei umane se restringe sau se limiteaza in favoarea celorlalti. Ea este o matrice instaurata de altruism !



Aceasta tema isi propune sa se faca mereu auzita in lungul textului de fata, de aceea o parasim pentru moment.
Cindva, adica la inceputul cuntului "persoana" (fiecare cunt germineaza ca o saminta din care va creste o ta certa, dar si imprezibila ca forma si structura),deci atunci cind metafora si semnul au implinit sensul persoanei, a fost edent ca oamenii nu stiau sa-si spuna parerile si sa-si semnaleze unii altora existenta mai mult, mai intens, mai expresiv si mai predictiv decit conside-rindu-se reciproc ca "persoane". Aceasta orientare a fiintei umane inspre o eficienta sociala (in sensul cel mai polivalent al cuntului) ne determina si ne modeleaza progresiv spre a fi "noi insine". Ea ne da un nume, care dene pentru fiecare o "dira" existentiala.
Persoana, spre deosebire de ceea ce propun de obicei etimologii, este un sistem de prospectie a ceea ce se gaseste dincolo de "masca". Este o substituire a fenomenului indidual cu un model general semnificativ, cu o lege a celor multi, prinsi in asemanarea lor omeneasca si eliberati prin alegere de pericolul desurarii anonime. Persoana ne apare tot atit de mult a fi angajarea responsabilitatii pe care insul si-o asuma, alegind-o ca polarizare a existentei sale, cit si forma reprezentativa a liberei participari la spectacolul vast al realitatii.

Sfera conceptului de persoana implica pe aceea a caracterului, caruia ii schimba incidenta de semnificatie prin aparitia (sau adaugarea) criteriilor morale (garantia etica a prezentei in lume).
Psihologii sint dispusi sa admita - si sa fie connsi - ca in caracter trebuie sa discernem o desfasurare a echilibrului intre potentialul comunicativ al insului si functiile grupului in care se insera si se angreneaza. Pina la urma, se poate spune ca el este stilul participarii indidului la grup.
Asadar, persoana emerge, se detaseaza si se delimiteaza, se plaseaza in lumea valorilor. Ea se califica prin faptul etic pe care si-l asuma si care se poate descifra in actele, gindirea si expresia sa. In fond, este moral tot ceea ce ma transforma, in mod liber, in partas al unui destin care nu-i al "meu", ci al celorlalti. Proba de foc, dovada caracterului moral este actul de tip moral, acela care este al persoanei si nu al grupului. El are ca insemn, se recunoaste si consta in participarea la teserea binelui structurilor colective. De aceea, omul, ca fiinta de natura etica, este intr-o continua alegere care se incoroneaza in Succesiunea deciziilor in favoarea celorlalti. El apare ca "dedicat" altora.

Omul moral este caracterizat prin difuzarea cimpului sau de constiinta dincolo de perimetrul indidual. El ajunge sa modeleze complet (si constructiv) persoana. Si este fata cea mai reprezentativa a fenomenului omenesc. Dar dincolo ? Se pare ca intrebarea aceasta cade in gol. Fiindca, orice tentativa de a fi mai mult decit generos, autentic si proportional calibrat fata de imensa "vale a lumii" este vana si sterila.
Deci, omul se angajeaza moral prin constiinta lui, are libertatea - adica dreptul - de a o face sau nu, prin intermediul unei continue adaptari la desfasurarea universului semenilor si comunitatii. Aceasta se intimpla prin schimbul continuu de informatii, sentimente, idealuri, sperante, tactici ale grupului etc.
Sa nu uitam ca societatea nu incepe cu indidul. Insul nu este inceputul societatii, iar grupul organizat comunicativ si "transmisiv" este celalalt pol al constiintei. Raportul ins-societate este o optiune edenta si o enigma, mai putin edenta, dar prezenta celor care cerceteaza cele doua fete ale "oglinzii" realitatii. Vom descoperi mai tir-ziu cum societatea umana este generatoare de tensiuni dinamice, care seamana adeseori cu sistemul de definire a nevrozei. Modelarea fiintei umane implica - biunivoc - modelarea societatii. Si atunci, edent ca aceasta din urma. postulata abstract, ar fi o ineptie.

Societatea nu este nici tiranica nici etica, nici brutala nici demiurgica. Fiindca e tot ce ocupa orizontul circular al lumii constiintei. Intr-un asemenea decor atotcuprinzator, de bine si rau, adevar si contra-adevar (sau minciuna), frumos si inspaimantator, afectitatea se vadeste sursa acestei duale optici pe care se despica mereu incercarea noastra de sinteza noetica. Valorile morale - expresie a afectitatii - se formeaza in tesatura relatiilor comunitare dintre oameni.
Pentru noi, judecatile de valoare nu sint doar motivatii sau silogisme, pentru ca natura lor este si afectiva. Or, afectitatea nu este o zona de gindire sau elaborare intelectiva. Ele sint "reluari" ale energiei afective filtrate prin inteligenta, in-formate si ridicate in de limbaj. Sint asertiuni ne-constrictive, care, insa, radiaza participarea generoasa si transurata a omului la ata grupului sau.

Cu alte cunte, binele nu poate fi legiferat, fiindca orice cod legic este restrictiv prin natura sa iar conditia de libertate a binelui este absoluta. De aceea, in aprecierea binelui si raului, a valorilor in general, ne sprijinim pe miscarea de intuire, de "actuare" a lor. Adica a frumosului generos oferit, a adevarului pragmatic sau eliberator (relaxant), care definesc omul moral.
Fiinta libera si axiologica este o regula de actiune in universul uman si numai in acesta. Ceea ce inseamna uneori asistenta reciproca, sprijin, simpatie, alteori prietenie, dragoste, sacrificiu etc. ; sint principii general valabile (si oarecum indiferente de cultura in care functioneaza !) prin care insul uman isi consolideaza situatia de fiinta sociala. Aceste conduite interumane au drept scop si efect coeziunea grupului.
In conceptul de "persoana" intereseaza acele aspecte ale fiintei care o transforma intr-un centru de creatie a conditiei umane, a constiintei sale valorice. Ele fac din personalitate o unitate integrativa de existenta si desfasurare, o organizare dinamica si "istorizanta".

Este vorba de cele mai reprezentative trasaturi ale fiintei constiente si angajate : actitatea de cunoastere, ata afectiva, comportamentul, orientarea in existenta, intercorelatia cu universul lucrurilor si oamenilor, care formeaza dimensiunea imediata a situatiilor si instituie numele generic de lume.
Toata existenta noastra e situativa. Avem mereu prezente reperele lui aici si acum (repere de constiinta). Dar acestea sint sectiuni transversale in fluxul nesfirsit al realitatii. Si cind spunem "situativ", intelegem un reper al etii proprii in contextul vast al existentei. Omul dene si se construieste ca personalitate in masura in care isi intipareste, manifesta, desfasoara si afirma aceasta conditie situativa cu un continut caracteristic si reprezentativ pentru el. Ceea ce vrea sa spuna un fel de a gindi, un continut de sentimente, o maniera de a intui etc. Din acestea se fac functiile reprezentative ale persoanei. Si tot aici se reverbereaza circuitele nesfirsite ale comunicarii.
Persoana inseamna omul care apare si modalitatea in care el se aseaza in constiinta celorlalti. Pentru a fi persoana; este nevoie de un cimp de luciditate completat de constiinta celorlalti.

Sj pentru a ne putea desfasura in aceasta versiune a existentei, care este persoana, mai este nevoie de inca doua constiinte, intr-o continua intersanja-bilitate, legate printr-o permanenta comunicare echilibrata.
Nu putem gindi decit pentru a intelege si a fi intelesi. A treia modalitate apartine delirului sau sului si decade din comunicare. Nu putem avea sentimente decit prind 6pre, sau venind de la cineva. Tot asa, prin comunicarea intre eu si tu, adica prin intilnirea care transforma procesul de constiinta intr-o comunitate nu avem o informatie obiectiva, pentru ca eu si tu sint subiectitati si o aditiune de subiectitati nu genereaza saltul in obiectivare. *
Eu "comunic" toata ata "mea", toate aspectele si duratele ei : cunoastere, sentimente, credinte, optiuni, alegere, balanta energetica etc. Pentru acest fenomen eminamente declarativ si "adresant", am nevoie de un tu, singura pozitie receptiva a esentei declarative, care e constiinta umana. Daca afirm fara adresa, sint si ramin neutru si nu angajat ca orice existent plenar. Si nu pot spune nimic lui el, pentru ca - prin definitie - cu acesta nu comunic. EI semnifica o relatie de existenta si de coexistenta. El "asteapta" deschiderea spre obiectivare, a dialogului "eu-tu".

Asadar, pentru a ne investi de puterea si indiscuila realitate a fenomenului obiectiv, comunitatea eu-tu.trebuie sa fie inregistrata de o a treia constiinta, ce poarta numele generic de el.
Persoana fiind participant al unui fenomen de grup natural, numit specia umana, se deosebeste de orice alte tipuri indiduale, deoarece este esential construita dupa legi de organizare ce coincid cu cele ale libertatii. Specia, care te desfiinteaza ca persoana, te instituie ca indid, caci nu-ti pretinde sa fii eu-tu, si cu atit mai putin eu-tu-el.
Se poate spune, paradoxal, ca suprema formula a eului este cea pe care ti-o ofera specia. Dar ea nu are continut. Eul, in specie, nu e nimic ! intr-adevar, omul autentic transforma singuratatea sa biologic hotarita ( singuratatea in comun, a animalelor) in comunitate totala, in
comunicare dupa legile libertatii.
Continuind escalada acestor constatari, vom spune ca
omul aduce ca aport comunitatii afective si de constiinta
tot ce nu aduce "celalalt" (de fapt, pluralitatea de ceilalti).
De aceea nu e niciodata mai singur (si anxios) decit intre
oameni pasiv-identici, cu care nu poate comunica nimic.

Credem ca o definim just atunci cind afirmam ca
persoana umana transforma - in cadrul naturii - singuratatea si izolarea ineila a indidului intr-unIzvor de continuitate si inter-modelare. Fiindca un om nu poate fi modelat decit tot ca ins uman, adica prin maxima lui asemanare dar si ireductibila lui deosebire de ceilalti. Modurile de participare ale umanului la soarta de fiinta sociala sint citibile in organizarea psihica, gindi-toare. Omul are un "ciment" de solidarizare interindi-duala, care se diferentiaza in forme nuantate dupa toate directiile posibile ale sentimentului. Nimic excesiv de optimist sau sumbru nu e cuprins in aceasta alegatiune. De la adoratie la indie si inferioritate, sentimentele poarta nenumarate denumiri. Dar insul dispune si de o ratiune aplicata social. isi intelege pozitia lui printre semeni si si-o perfectioneaza intelegind-o.
De unde urca aceasta innascuta ordine de responsabilitate care semnifica rezonanta si echivalarea intereselor generale cu cele indiduale ? E greu de silit unde are loc mutatia de la conditia gregara la participarea in universul interindidual, social.

Din punct de vedere evolutiv, interesele generale sint o noutate fata de interesele indiduale ; se instituie, adica, o noua forma de emergenta din psihismul inteligent, prin functia aceasta de a formula, adapta si adopta gindirea legii morale ca pe o norma de desfasurare a societatii.Incoronarea realitatii persoanei umane se instituie in stratul marilor valori morale. Prin acest nivel suprastructural, omul se detaseaza tot mai mult, se distanteaza de celelalte specii. In schimb, prin insusirile bazale (instinct etc.) "devenim" (in sensul de strabatere a existentei) legati de propria noastra specie, de restul fiintelor animate dupa acelasi model ca si noi. Animalele au si ele afecte, dar nu atit de diferentiate, din cauza ingustimii adaptative in care se desfasoara. La rindul sau, memoria umana este mai mult decit instinctiva si afectiva, este o functie de inteligenta si limbaj, care se intretese mereu cu zonele germinatoare ale gindirii. Fiintele asa-numite simple (pina la insecte) au si ele participare de grup, dar cu moduri si variatii rigid_e si sarace. Tipologia acestor fenomene este paupera, redusa si iremediabil monotona. In schimb, tipologia caracterelor umane dene foarte bogata, luxurianta.

Nici un ins uman nu seamana asa de mult cu altul incit sa-i fie o replica serla si totala. Si apoi, la nivelul superior, etic, nu mai putem face grupe de similaritate. Daca instinctele ne fac oarecum frati cu toate fiintele i, valorile morale ne fac frati cu toate fiintele grupului uman. Valorile morale leaga pe oameni intre ei, ii reprezinta la nivelul libertatilor si proiectelor.
Functia morala este una de comunicare si transgresiune a prezentului continuu si stereotip. Fiinta om este de esenta morala pentru ca are nevoie sa-si explice si sa-si sprijine dezvoltarea miscarii sale sufletesti, are nevoie de coeziune si comunicare, are nevoie sa dea generos si sa primeasca plenar si autentic. Fiind o etate inteligenta si intelegatoare, comunicanta si solidara, inventiva si "ac-tanta", nu poate ajunge sa se implineasca si sa se desfasoare decit ca jiinta morala. Si prin aceasta, o fiinta de unicitate, mereu egala cu ea insasi. (Nu stereotipa ! Egala, ca o voce care se desfasoara intr-un contrapunct). In definitiv, personalitatea reprezinta modul constiintei noastre de a se desfasura in fiinte intelegatoare, sensibile, comunicante, responsabile, fiecare pentru el si in numele celorlalti.

Fortind definitia spre abstract si colorind-o cu o nuanta axiomatica, personalitatea ne apare a fi modalitatea indiduala necomunicabila (direct, ci numai prin limbaj), netransmisibila, dar intermediara, neintersanjabila, dar deschisa a insului uman, de a participa la fenomenul general al cunoasterii. Este vorba aici de cel mai vast inteles al cunoasterii, zind toate formele etii psihice, de la sentimente la inventie, de la dorinta la act etc, adica toate aceste structuri si demersuri care se cladesc ca o modalitate indiduala. Acest fascicul prodigios de fenomene constituie persoana umana. Ea este cota de participare a eului la tot ceea ce este omenesc. Oferim si asociem continuu prezenta noastra lumii omenesti. Aceasta neintrerupta angajare formeaza, in totalitatea aspectelor ei, fenomenul persoanei umane.
Facind comentarii de acest fel, observam ca orice definitie din psihologie se extinde ca o pata de ulei si termina printr-un fel de generalizare la intregul domeniu al realitatii psihice. Toate au aceeasi comuna si egala suprafata pentru ca toate se refera la fiinta umana, care nu poate fi "descifrata" in sectoare. Pentru ca fiinta-om inseamna un intreg, orice definitie formulata despre ea trebuie sa fie un orizont al intregului.

Despre orice vorbim ca psihologi, definim implicit omul in intregimea lui. Teritoriul psihologiei e astfel delimitat incit nu putem sa etam aceasta insusire fundamentala a sa.
S-a spus si se crede uneori ca psihologia nu e o stiinta a unicului, ci doar a familiilor de fenomene asemanatoare. Natura umana fiind mereu si ineil unicitate in diversitate (si ceversa), psihologia tine cont de unicitate ; dar pentru ca sa o defineasca, o refera !a diversitate, folosind algoritme, prefacindu-se ca renunta la unicitatea fiintei pe care o comenteaza legic.
Dar, cunoasterea personologica constituie - ca si celelalte criterii - unul dintre multele posibile. Avantajul intelegerii fiintei umane prin conceptul de persoana este ca defineste exhaustiv omul in functiile sale angajate, in libertatea si responsabilitatea lui, in creatitate si adevar. Sau, in psihopatologie, prin dezorganizarea lui posibila (fie prin scaderi si destructurari de nivel, decaderi in scara ale persoanei prin treptate stirbiri ale eficientei, "pete" ale constiintei morale, paliere pierdute in scara de valori, involburarea sau inrtirea haotica a duratelor asumate etc.) ; in aceasta versiune, pina la un punct si in anumite modalitati, persoana ramine prezenta, descifrabila, valabila, dar dincolo de un anumit prag ea se prabuseste in boala si aceasta degringolada poate merge pina la anihilare.

Prin intermediul caracterologie; (modul al psihologiei) ajungem la diferentierea maxima in cunoasterea sociala, partitiva a persoanei : pozitia ei in grupul uman. Caracterologia cuprinde unele identificari ale indidului uman folosind anumite reguli de tipologie si o mare cantitate de material descriptiv gindit si prelucrat statistic. Ea surprinde portretul indidului ca fiinta sociala si recade (sau se reintoarce) pe coordonatele structurii lui de fond ; intreprinde o descriere, cunoastere si clasificare ce incearca sa construiasca pe materialul oferit de indid o intelegere a structurii umane.
Prin urmare, caracterologia reprezinta un punct de vedere, o metoda si o tipologie, un "gratar" care ulterior ne va permite sa intelegem, sa plasam, sa descifram, sa prevedem insul uman conform aportului sau la grupul sau familia omeneasca.
In caracterologii (ele sint multiple), epuizarea discutiilor de justificare teoretica si trecere la aspectele pragmatice dene imposibila, nu numai din cauza ca numarul lor este mare si lista se poate oricind adaugi, ci si fiindca diverse criterii antreneaza ineile schimbari de metode. Acolo unde, de exemplu, o tipologie isi expune si isi demonstreaza validitatea punctelor de vedere, ea instaureaza in acelasi timp si termenii generali ai metodei ; iar acolo unde o tipologie psihologica isi fixeaza modelele si isi expune argumentele, aceasta nu implica in acelasi timp si unelte de lucru practice.

Uneori un sistem de caracterologie intrebuinteaza in mod deliberat metodele de investigatie si datele statistice culese conform schemelor unui alt sistem.
Iata deci de ce caracterologia ramine un comentariu in care se vor amesteca, in mod necesar, pe linga punctele de vedere generale, si cele aplicate. In afara de punctele de vedere antropologice si cele de psihologie, in afara de tentativele de sistematizare stiintifica cantitativ-statistice, in caracterologie se folosesc si unele metode inspirate din explorarea fenomenologica. Altele sint derivate din "intentia" scriitorului, din orizontul formal al istoricului, din materiale ce folosesc documente etnografice, uneori din anchete largi prin cantitatea de subiecti investigati.
Toate acestea sint fapte comune pentru existenta ca-racterologilor si a celor ce aplica caracterologia (psihiatrii). Este de notat insa ca unul din impulsurile cele mai ample,si care a dat pina la urma specificul sustinut al caracterologici moderne, ne dinspre psihopatologie.
Pe noi ne intereseaza aici unele lucruri pe care le inseamna si altele pe care nu le inseamna si nu trebuie sa le insemne aceste contributii ale psihopatologiei. Fiindca boala nu e simetria sanatatii, ci oglinda ei deformata.

In aceasta cumpana dificila, in aceste zone indeterminate dintre concretul si abstractul caracterologiei, apare aceeasi corelatie separatoare intre general si indidual, intre forma - in sens delimitativ, de "margine", "separare1- - si continut.
Sa spunem, impreuna cu Spranger, ca daca asemanam terologia cu un desen liniar, definind clar ceea ce delimiteaza (a delimita insemnind si a contura), ajungem la constatarea incomoda ca ea reprezinta o corelatie de sfirsituri si nu o transpunere de continut si ca, prin urmare, este o stiinta ce se bazeaza pe un procedeu negativ. Cind caracterizam, spunem indirect ceea ce este un indid in structura lui complexa, dar spunem in "direct" ceea ce nu este, fiindca delimitam complexitatea continutului indidual de fenomenologia generala a idealitatii psihice.
Acum putem oferi un raspuns la intrebarea : de ce oare psihiatrii au contribuit atit de mult la caracterologie ? Probabil din cauza ca aceasta metoda prin "negativ" se inrudeste cu demersurile (tot prin "negativ") aplicate in orice patologie psihica. In fond. ce este patologia psihica, decit o mare lista a decaderilor si minusurilor din fenomenele psihice normale, decit fisarea si inregistrarea cit mai cuprinzatoare a tot ceea ce lipseste la un moment dat dintr-o functie, dintr-o corelatie, dintr-o forma sau structura evolutiva in sensul de diferentiere etajata si dinamica ?

Deci, ne plasam aici pe linia unei explicatii istorice, psihiatria fiind prin insasi natura sa inradacinata intr-o vasta fenomenologie defectiva, incereind sa transpuna mereu metoda constatului de deficit la comprehensiunea contrastanta a normalitatii. Lucrurile au mers progresiv pina acolo. incit, aceasta metoda s-a transformat intr-una abstracta, putind fi aplicata pe normal asa cum in pato-generala metoda deficitar-concreta ne permite explorarea si intelegerea intilnirii cu patologicul.
Din cauza ca esenta patologicului e totdeauna abordabila pe cel putin o "treapta" de complexitate mai mica decit ceea ce numim normal, avem totdeauna impresia ca tentativa de sistematizare dene mai explicabila si practicabila in patologie. Si probabil de aceea, pentru cunoasterea psihismului, patologii au aparut mai devreme decit "normologii", operind pe un material ce se preta mai usor la clasificare ; boala psihica insemnind nediferentiere si depersonalizare, in sensul de valoare si de nivel de complexitate, se oferea spre considerare ca un peisaj lunar, arid dar schematic.
Putem aduce argumente care sa continue si sa intareasca retrospectiv acest punct de vedere. Sa luam, astfel, citeva serii sau capete de serii, jaloane de investigatie propuse de psihopatologi si sa vedem ce cariera au facut in caracterologia normala.

Unul dintre cele mai celebre si spectaculoase sisteme a fost cel kretschmerian, aparut de la inceput sprijinit pe argumente morfologice, zuale, cu mare putere de sugestie si conngere. Pornindu-se de la structura corporala debitata in trei modele fundamentale - longilin-as-tenic, brelin-picnic si atletic - s-a anuntat si s-a "promis" o clasificare caracterologica. Acest sistem, dublat de celebra bipolaritate schizoidie-senzititate si afectitate-ciclotimie (hiperciclotimie), a deschis un dublu santier de lucru si cercetare, devenit ulterior un vast cimp de experienta, dinspre patologie, respectiv din clinica patologiei afective si disociative inspre normal, desfasurindu-se pe un teritoriu de caracterologie, care in intentia lui Kret-schmer trebuia sa fie complet, tintind spre tipuri primordiale menite sa prinda in "unghiul" lor toata extensiunea posibila a tipurilor, de la liminarul patologic al ciclotimiei pina la cel al schizotimiei.

Ce s-a intimplat cu acest sistem ? Prin 1930. sectiunea lui Kretschmer a fost una din cele mai citite si se credea ca de la Freud psihologia nu mai asistase la o contributie atit de substantiala, pentru ca incet, incet, nu sa se instaleze un fiasco, nici o demonetizare, dar surplusul de entuziasm si grandilocventa pe care-l avea atunci discutia sa se toceasca, iar astazi sistemul kretschmerian de psihologie tipologica sa fie unul dintre multele sisteme posibile, in ambele directii au aparut, cu timpul si prin imaginatia comentatorilor, defectele, ezitarile metodice si greselile initiale. Patologia - ce trebuia sa fie completamente acoperita de schema disociatiei si autismului, ca si de schema hipertimiei ciclice - nu a fost epuizata. Exista mai multe lumi "in cer si pe pamint" decit cele prevazute de aceasta tentativa eroica (dar incompleta, procustiana ca realizare sistemica) ! Pe de alta parte, in lumea tipurilor de caractere descifrate indidual, schemele oferite de Kretschmer nu sint capabile sa acopere intreaga varietate, dupa cum nici sa prevada grosimea sau profunzimea fenomenelor caracteriale. Adica, nici in ceea ce priveste silirea si circumscrierea omogena a unei familii de caractere, si nici in ceea ce priveste dinamica corelativa intre factorii pe care noi ii distingem ca atare inauntrul caracterului.

Iata cum. inainte de a face caracterologia, am facut fara sa vrem psihologie caracteriala, la sfirsitul secolului trecut!
Un alt sistem, venit tot dinspre psihiatrie, a fost acela oferit de Bleuler, construit pe intilnirea a doua uri reprezentative pentru sudarea eului in lume (inserarea, angrenarea persoanei in Univers) : fiinta participanta, care se disperseaza continuu in procesul de comunicare, si cea retractila, care se dezangajeaza mereu, in sensul singuratatii. Viziunea generala s-a afirmat ca fiind corespunzatoare teoretic, dar foarte repede epuizata atunci cind s-a trecut la investigatia directa a caracterului. Acesta fiind act. raporturi in miscare continua, ce se fac si se desfac, se banuiesc si se sconteaza, se elaboreaza, se consuma si se lichideaza, constituie un ansamblu care a depasit buna intentie a sistemului.
Toate aceste scheme, ce nu prevedeau si nu implicau o dinamica, oferind doar niste constructii extratemporale - atunci cind trebuiau sa functioneze inauntrul miscarii, care constituie una din trasaturile etii psihice (si care face "stofa" msdalitatii caracteriale de existenta a indidului) - au terminat foarte repede prin a nu mai insemna suficient pentru ca sa le putem urmari si sa avem sentimentul ca le prindem si in ceea ce ele nu contineau in formularea, adica in dinamica lor.

Este de remarcat, apoi, ca aceea care s-a crezut cea mai umana si mai totalista directie a psihologiei moderne, respectiv cea incercata de freudism, nu a condus la o caracterologie. Desi intilnim la Freud unele expresii ca, de exemplu, "caracter-anal", "caracter-sadic", "caracter-oral", ele nu sint termeni de caracterologie, ci reprezinta doar o tipizare injusta, dupa un criteriu de determinism instinctiv sau de motivare in determinarea fenomenelor indiduale. Aceasta constatare dene un argument critic la adresa psihologiei freudiste, fiindca nu e un sistem care sa culmineze cu explicarea structurala a persoanei (ar fi trebuit atunci sa rezulte o caracterologie !) ; apoi, din cauza ca e un sistem negativ, in metoda. Caracterologia, ca disciplina a separarii indidului de rest, trebuie sa opereze silind pinza de fond pe care se proiecteaza si se intelege insul, se coloreaza si se delimiteaza ; foloseste deci ingradirile si aspectele rigide, legice, pentru a discerne si circumscrie aspectele de libertate. Ea isi afirma astfel o trasatura pe care freudismul o are exact pe dos, fiindca incearca sa proiecteze in indid generalul. Psihanaliza lui Freud nu descrie teritoriul sau modalitatea de libertate a indidului, ci determinismul inexorabil ce se manifesta in indid. Prin urmare, nu va putea fi niciodata o caracterologie, dupa cum caracterologia nu va fi niciodata in pericol sa degenereze in sistem de psihanaliza freudista.



Daca am vrea sa facem o lista a tuturor acestor serii sau moduri de organizare, de existenta si de angajare a persoanei, ce constituie paralelisme intre patologie si "normologie", am spune ca unele din ele nu au ambele capete ale scarii, plasindu-se numai in normal si demon-strind inca o data afirmatia ca initiativa unor caracterolo-gii descifrate de patologi e fatalmente mai ingusta, mai putin bogata si in nici un caz nu poate acoperi toata reaM-tatea caracterologica normala. in unele cazuri, cei ce au incercat totusi sa sudeze cele doua capete de scara (nor-mal-patologic) au mers pe niste deformari sau fortari de sensuri. Unii au crezut ca daca se ia modelul psihopat al paranoicului ca reper limita si se merge spre normal, in capatul acestuia o sa gasim "aditatea" (termen cu mai multe sensuri posibile, si discuil). Daca aditatea=dorinta de noutate, e neasteptat s-o gasim in balanta cu paranoicul ; daca aditatea = lacomia posesiva materiala, avaritie, in unele cazuri putem s-o gasim in balanta eu paranoicul, in masura in care o aditate exacerbata si contrariata (lacomia) genereaza un sistem reactiv care inseamna mai mult decit o structura si in care persecutia e fructul acestei aditati contrariate.
Am dat un exemplu cum aceste polaritati extreme - la marginea normalului (la extrema lui ideala) si la cea a patologicului, care e liminara - nu pot fi sustinute intotdeauna.

O alta serie propusa are la un capat ciclotimia, prevazuta cu un prim timbru discret de descumpanire, din cauza amploarei oscilatiilor timice, iar capatul celalalt compensat prin amploarea si distribuirea in actitate. Si aici se pot face comentarii care sa confirme ca e vorba de un cuplu artificial. Daca actitatea constituie expresia unei cheltuiri neificate, a unei tensiuni puternice de comunicare, daca actitatea e mai ales in expresitate, am putea socoti ca ciclotimia cu oscilatiile ei vertiginoase poate sa aiba la un moment dat o amploare, o succesiune si o imbinare care sa dea un "continuum" colorat de oscilatii afective manifestate intr-o actitate expresiva. Dar daca actitatea e motivata de strasnicia rigida a unei conngeri prevalente, actitatea nu mai reprezinta polul ciclotimiei, ci al paranoidiei.
Iata, deci, inca o incercare - de a fixa pe un ax doi poli care sa defineasca prin balanta lor niste extreme ale unei curbe de repartizare - ce nu rezista la considerarea fenomenologica.
Tot dupa modelul acestor cupluri extreme, s-a propus si asocierea sociabilitate-mitomanie. E foarte interesant si atractiv, din punct de vedere literar sau al unei psihiatrii juridice, sa pledezi in justitie ca mincinosul are, printre alte determinari ale initiativei lui de a minti, si un aprioric model interior.

Sint doua feluri de mincinosi (spun psihiatrii), cel gratuit si cel din disperare, ce se agata de minciuni cum se agata un inecat de o seindura. Minciuna e substituita adevarului ca alt model de intimplare, sau ca o realitate inexistenta. Si avem totdeauna impresia ca la capatul minciunii sta o necesitate, o expresie de ineila textura, un tip de psihopatie. Iar dincolo, poate, unul dintre modelele de sociabilitate. Deoarece, sa nu uitam, poti fi foarte sociabil, poti sa te si "realizezi" in comunitate, fiind in fond un "mare mincinos". Daca dam la o parte tenta de umor, ramine inca un material de meditatie despre aceasta tema. Si daca Miinchhausen, Cassanova, politicieni din trecut ( Caragiale) etc. pot reprezenta modele cu caracter puternic de mendacitate, gasim alte tipuri de indizi angajati intr-o sociabilitate funciara edenta, si totusi dublati de niste mincinosi. Apoi, nu trebuie ignorata o posibila alunecare a conceptului de minciuna in niste forme intermediare. Exista o minciuna gratuita, care functioneaza in loc de responsabilitate. Ea isi pastreaza complet continutul si forma, dar se conste-leaza in lumea inofensiva a gratuitatii. Tot ce e inventie in literatura, poate, in anumite situatii, sa functioneze ca realitate si tot ceea ce e minciuna intr-o situatie omeneasca poate, detasat si purificat de interese, sa functioneze altfel decit ca o minciuna.

Un alt exemplu expresiv pentru discutia noastra il constituie binomul bunatate-perversitate. Credem ca aici lucrurile sint mai interesante si ca intentia psihologului a fost mai eficienta in alegerea schemei, din cauza ca perversitatea inseamna un minus de bunatate, cu toate ca nu se opune in termeni fata de altruism, ofranda, generozitate, sacrificiu. Nu se opune, dar implica totdeauna contrariul. Perversitatea = egoism. Asa cum incercam cindva sa meditam pe marginea problemei psihopatiei, aceasta apare ca imposibilitatea de participare prin bunatate. Dar participarea reprezinta si intelegerea bunatatii, respectiv a binelui. Perversitatea inseamna un anume "daltonism" pentru bunatate, nu un minus-bunatate, ci o a-bunatate.
Am facut aceste digresiuni pentru a atrage atentia ca domeniul caracterului e prin natura lui atit de mult a-fac-torial. atit de extraordinar de mult denotat (plurinotat), incit o caracterologie care sa tina seama de toate notatiile despre caractere nu e posibila ca sistem de descriere si cunoastere a realitatii umane. Limbajul cuprinde, relativ la caractere, mixturile, coexistenta si cuplarea antitezelor, gradari dupa criterii de cantitate si calitate, angrenarea innascutului cu achizitionatul.

Intersectia de uri de evolutie, deci a aspectului istoric cu ul de instituire sau de imanenta, face ca descrierile si demersurile caracterologici sa ceara ineil sa inceapa cu citeva conven-tiuni, dintre care cea mai importanta este izolarea unui grup de directii dinamice fundamentale ale fenomenului caracterial si apoi adoptarea, ca general valabile si certe, a corelatiilor ce apar statistic intre aceste directii si modele. Apoi, admiterea ca niciodata un caracter nu poate li redus la aceste elemente, ca sensul lor este eminamente sistematic si general valabil si ca, asa cum nu poti desena o hiperbola cu materialul axelor de coordonate, nu se poate construi cu un model general un caracter concret.
Incercind sa silim un "cerc de creta" cit mai larg in jurul discutiei ce ne intereseaza, am reusit sa detasam citeva aspecte. Si unul din cele mai demne de retinut este, fara indoiala, vechimea si totodata comunitatea de rsta ale caracterologiei si cunoasterii sistematizate, coincidenta dintre tentativele de caracterologie si aceste innascute tendinte ale omului de a se cunoaste pe el insusi. Ceea ce coincide cu tendinta de a fi el insusi. Nicaieri efortul, necesitatea si chiar satisfactia de a se cunoaste nu se confunda integral cu un alt efort si cu o alta desfasurare : efortul de a se realiza pe sine.

Si ajungind la astfel de definiri, ce se servesc reciproc, am putea spune ca aceste consideratii destul de aride pe care le-am facut despre caracter ne indica totusi lamurit ca singurul drum de a te cunoaste pe tine insuti este acela de a te construi. Sau, intr-o definitie simetric-corelata, singurul drum de a te realiza, de a fi tu insuti, e acela al propriei cunoasteri. Sigur ca nu comitem aici o tautologie. E una dintre axiomele cunoasterii si niciunde un caz asemanator nu se repeta in modelul general al persoanei.
A mai rezultat, apoi, imposibilitatea de a face o stiinta a caracterologiei care sa foloseasca ab initio o tipologie. Din motive derivate din epistemologie, e dificil sa generalizam despre unicitatea fiintei umane ; si totusi, singura metoda de a incercui si de a prinde articulatiile subiectivului este cea a generalizarii. De aceea, stiinta caracterologiei se prezinta, pina la urma, ca o constructie de
generalitati, incluzind cele mai bune, cele mai corespunzatoare, cele mai bogate metode si drumuri de detasare pe fondul tipologic a netipologicului, respectiv "detipizarea", care inseamna istorie indiduala.

Printre alte concluzii importante, se edentiaza si aceea a pluralului, pe care trebuie sa-l implice orice discutie de caracterologie. Tentativele nu au izbutit sa convearga spre o unificare, ci s-au desfacut tot mai mult intr-o diversitate apreciabila. Dar o multitudine ce nu a diluat si nu a simplificat concluziile fiecarui sistem de caracterologie. Pe baza unor reguli conventionale, s-au construit sisteme de referinta aplicabile si care au dat rezultate practice atit in atropologia moderna, cit si in cunoasterea nevrozelor.
Asa se explica de ce omul modern e un mare "consumator" de caracterologie. Cu atit mai mult, cu cit, asa cum caracterologia furnizeaza cele mai bune metode pentru conturarea si intelegerea persoanei sanatoase, si in psihiatrie metoda caracterologica reprezinta un drum de electie pentru patologia marginala, care se plaseaza dincolo de intelegerea explicita (acest criteriu dual, intelegere-neintelegere, e bivalent in psihologie). Peste tot in patologia mintala, de la "teatrul" isteric si pina la himera delirului paranoic, nu putem pri nimic fara sa facem - in mod implicit si explicit - caracterologie.

Din acestea decurge, deci, importanta practica a caracterologiei, a acestui Einstellung filosofico-stiintific.
Spuneam ca un mare numar de caracterologii sint posibile. Ramin insa ele valabile toate, sau la un moment dat se impune necesitatea sa fie triate ? Vom constata ca toate sistemele de caracterologie descrise in carti sau intilnite in practica ne pot oferi un material valabil. Daca ne-am propune sa facem o caracterologie "cocteil", ar rezulta un fel de sistem compozit "macromolecular" asa de vast, cu atitea corelatii, cu atitea aspecte de asociatie factoriala, incit caracterologii ar trebui sa-l studieze o ata intreaga. Si aplicarea acestui sistem eclectic ar fi atit de laborioasa si indelungata, incit descifrarea unui "facies" personal ar deveni interminabila.
Am incercat sa subliniem, prin contrast, ca multitudinea sistemelor de caracter si valabilitatea lor indiduala demonstreaza ca o metodologie comuna e suficienta si eficienta. Ea a condus la descrierea unor directii fundamentale de organizare, la posibilitatea oricarui sistem de caracterologie de a sili legea "scheletului" indidual si de a imbraca acest schelet conform citorva reguli strins corelate intre ele, astfel incit constructia sa prezinte o densitate si o coeziune. Cam asa se explica de ce caracterologii multiple au fost si vor putea fi concomitent adevarate.

Exista undeva o influenta secreta - neobiectivata si neangajata constient - a caracterului cercetatorului de suflete omenesti. in actitatea de orientare in lumea formelor, inteligenta nu joaca decit un rol de prag (aici inteligenta noastra nu e angajata initial in miscarile ei cele mai complexe, lumea formelor nefiind inca o lume a intelegerii, ci numai a receptarii !). Abia ulterior vom diseca pe rind aceste forme prin actitatea noastra intelectiva, le vom clasifica si despica. Inteligenta fiind doar o functie-limita, edent, imbecilul traieste intr-o lume saraca si inchisa de forme. Formele noi sint ca "poarta noua" din fabule. Pentru psihismul normal, lumea formelor inseanma o lume care se ofera spre abordare directa. E lumea fenomenologica ; si caracterologia apartine, in mare masura, acesteia.
Prin urmare, aderarea noastra la o caracterologie (oricare ar fi) se face pe de o parte printr-un canal de inteligenta, iar pe de alta parte printr-o situatie de abordare directa, fenomenologica, fara sa putem spune ca sistemul la care am aderat este superior altora. In schimb, vom crede ca sistemul pe care-l practicam e cei mai potrit cu noi insine si are cele mai multe sanse sa ne puna in legatura cu problemele caracterologice pe care le ridica intil-nirea survenita cu semenii nostri.

Aici, psihanalistii ar reactiona critic (si n-ar avea dreptate). Sigur ca atunci cind sintem psihiatri facem una din cele mai dificile meserii, din cauza ca nu o putem practica numai cu raceala mintii, ci trebuie sa adaugam si o participare mai mult decit a mintii. E vorba de ceea ce se numeste empatie. Pericolele drumului nepotrit trec nu numai prin nerespec-tarea regulilor de logica, ci si printr-o insuficienta dozare a angajarii noastre afective.
Si o alta concluzie. Sigur ca sint unele caractere rnai potrite si altele mai putin adecvate pentru a face psihiatrie (Jaspers a discutat cu multa competenta aceasta problema, atunci cind a inceput sa imbatrineasca ).
Consideram util sa investigam in linii generale citeva din selectiile acestea "morfo-coordonato-sistematizante" si apoi sa lucram cu cea care ne va conveni. Nu vrem sa impunem un sistem, dar vom adopta totusi unul, ce s-a bucurat pina la urma de cea mai mare audienta.

In general, in caracterologie numarul coordonatelor, traiectoriilor structurale pot sa fie, cu toate sistematizarile stiintifice, doua sau mai multe. Una nu, insa nici foarte multe (de obicei doua sau trei).
9 Jung, in tipologia sa, plecind de la conngere. unei bipolaritati a libidoului - care la el, spre deosebire de Freud, nu are structura "libidinala" ci dene una din asezarile fundamentale ale materiei i, incit s-ar putea tot atit de bine denumi si instinct - foloseste doua caractere fundamentale dupa care se organizeaza acesta : "intro-versiunea" si "extroversiunea". E vorba de un sistem psihologic care se ancoreaza in organizarea fundamentala a instinctelor si care ulterior va explica geneza si formele caracterului. Edent ca bipolaritatea libidoului este un fenomen dincolo de caracter (mult mai bazai).
intr-un alt sistem bivalent, al lui Bleuler, pe care in fiecare zi il folosim ca pe un important instrument metodologic, gasim cuplul sintonie-schizoidie, identificat prin intuitie si rezonanta in miscarea generala si esentiala a psihismului, dupa modul afectiv si dupa modul "insertiv" (de a lega, adera).

Cu alte cunte, dupa modalitatea generala, reprezentativa a sufletului omenesc care este afectul si dupa alta modalitate, tot atit de generala, aceea de a te "lipi", dezlipi sau retrage din lume.
In sintonie, se asimileaza toate formele de desfasurare care duc la intilnirea eului si a cimpului de constiinta cu marele spectacol al realitatii inconjuratoare, mai ales acela al reciprocitatii umane. De aci derivarea tipologica : sin-tonicii sint afecti, comunicati, au o motilitate care ii leaga de spatiu asa cum e legat pestele de fluidul in care inoata, sau pasarea de aerul in care zboara. Motilitatea sintonului inseamna legatura, dizolvare continua, emanare si expresie. La el cunoasterea este una de investigare, tot asa cum memoria lui merge mai degraba pe deschidere adventica decit pe trecut, pe noutate si informatie decit pe pastrare si secesiune. Dincolo, in varianta cealalta a sistemului bi, schizoidia reprezinta formula existentiala inspre retractie si singuratate, spre elaborare eremitica si meditatie, spre sentimente care nu se ofera niciodata intr-o supralicitare si se dozeaza dupa un fel de "chimism" si echilibru izolationist.

9 Continuind trecerea in resta, sa amintim si sistemul oferit de cei doi psihologi Jaensch (frati), cu care prilej vom constata o data in plus ca aceasta "sferica" fiinta, care este insul uman, are o infinitate de directii echivalente dupa care poate fi abordata.
Jaensch pleaca de la un fenomen pe care il descopera in experimente de psihologie, mai ales la copii, numit eidetism si care semnifica posibilitatea unei grevari, unei inregistrari a imaginilor cu o pregnanta foarte mare si cu un coeficient de amanuntime foarte pronuntat, egal cu acela pe care ochiul il are in prirea obisnuita. Eideticii retin, nu cum retinem noi ceilalti, "neeideticii". Retinerile noastre de imagini se fac cu o deplasare sau decalare, o denivelare inspre mai general, mai lax, mai neanalitic. Daca privesc o fata umana si apoi inchid ochii, ceea ce imi ra-mine si ceea ce as putea reconstitui sint generalitatile, trasaturile schematice ale urii (nu voi putea pri firele de par dintr-o sprinceana, sa numar ridurile etc). Eideticii (foarte rari printre adulti) au un anume fel de memorie (extraordinara) de fixatie, fenomenul and alta structura decit cel de memorie propriu-zis. in memorie retinem lucruri pe care le "stim" in componenta lor. Eidetismul insa permite sa tinem minte lucruri pe care nu le "stim" in componenta lor. De exemplu : prezentarea unei uri timp de o jumatate de minut unui eidetic nu-i permite sa stie in sens analitic ce a vazut, dar, inchizind ochii, el poate incepe descrierea, care poate dura timp de zece minute, constatindu-se ca toate elementele loului au ramas pe un ecran mintal, prezente si la dispozitia unei analize.

Plecind de la acest fenomen si implicind multa imaginatie, fratii Jaensch au impartit indizii in doua categorii, pe argumentul eidetismului (dar ulterior indiferent de eidetism, fiindca statistic s-a vazut ca acesta e un fenomen foarte rar) : cei organizati coerent sau cu organizare "mare" si cei cu o organizare "mica" de cimpuri perceptive. Edent ca tipul de functie mentala eidetiforma detine un coeficient de organizare mai puternic.
De precizat, insa, ca nici la Jaensch si in nici o tipologie, existenta sau necesitatea unei trasaturi nu reprezinta o apreciere de valoare. Caracterologia nu poate fi o ramura a moralei. Neeideticul nu e un subdotat fata de eidetic. Randamentul, creatitatea neeideticului poate fi tot atit de valoroasa sau tot atit de seaca si geometrica cum apare la eidetic. Deci, eideticul si aneideticul constituie doua tipuri care au importanta unui sistem general de organizare. Nu vrem sa le denumim "coordonate", fiindca ai- dispare caracterul dinamic al caracterologiei ; si nici "vectori", fiindca nu sint chiar niste marimi orientate. Eidetismul si aneidetismul reprezinta doua modalitati ale desfasurarii procesului de organizare si de miscare, ale structurii caracteriale.

S-a intimplat - sub presiunea asociationismului, asa cum s-a intimplat cu toata stiinta antropologica schitata in prima jumatate a secolului nostru - si in caracterologie o rigida tentativa de constituire in chipul unei stiinte asociativ-mecaniciste, apriorice si dogmatice. S-a incercat sa se foloseasca si sa se acrediteze niste "caractereme". niste "nuante" caracteriale a caror suma si grupare se explica prin legea conglomerarii, a cantitatii, a ceea ce ar fi cuprins in monada, in cuanta sau in cele mai mici cantitati de "substanta" caracteriala. Aceasta din cauza ca acei psihologi ignorau un foarte important lucru, si anume ca structura nu exista acolo unde e prezent un grup de cel putin doua elemente asemanatoare, ca structura e tot ceea ce nu se implica in suma indizilor care formeaza grupul. Tot ceea ce este peste suma unui grup (si corolar acestei informatii, indidualul) e astructurat si toate monadele caracteriale fiind astruclurale, nu pot exista !
. Sistemul de caracterologie care ni se pare cel mai apropiat de natura si cirnpul faptului social, de teritoriul productiv al interrelatiilor existente intre ins si grup este cel trifactorial (Heymans).

Cei trei factori - emotitate-aclitate-repercusi-tate - se combina in opt formule generale oferindu-ne o scara de complexitate (nu de valoare !) si decupindu-se in "grosimea" experientei si trairii psihologice, a prezentei in lumea situatiilor si constelarilor umane. *
Caracterologia nefiind o clasificare de valori, ci de tipuri posibile, nici distributia celor trei factori nu se realizeaza dupa o modalitate schematica prin da sau nu, Sint, astfel, nenumarate trepte si variante posibile, fara anularea vreunuia din termeni. Iar formele extreme, cu anularea unui termen, le intilnim in patologia psihica.
De remarcat ca, in afara de traditionalele - si destul de asociationistele - categorii ale afectivului si actului desfasurat, caracterologia Heymans invoca bipolaritatea unui foarte general dispozitiv psihologic, acela al repercu-sitatii, identificata prin transparenta faptului de constiinta si plasata intre doua delimitari extreme : primari-tate (P) si secunaaritate (S). Ele se definesc ca maniera de intretesere si durata a starilor de constiinta in lungul sentimentului de existenta. Primariialea semnifica participarea intensa dar trecatoare si scurta ; secundaritatea reprezinta aderenta persistenta la schema generala a propriei existente (P = simbolul psihismului pulsatil si mutant; S = simbolul continuitatii replicate asupra ei insasi).

Dorinta de a reduce necunoasterea sau ignoranta tine in chip edent de caracterul afectiv din structura cunoasterii. De aceea, afectitatea "mediaza" mereu insul plasat in oceanul legic al fenomenelor. Dorinta de cunoastere (noutatea) isi are originea in inteligenta care trebuie s-o postuleze aprioric.
Cuplul normal /anormal este legat de dorinta de ordine in cunoastere. Categoriile polare dau sens etii si fiintei psihice. Continuitatea linear-gradativa este nefireasca si anxiogena pentru ens cogitans. Pentru a avea un reper in cunoastere, trebuie sa clasam fenomenele intilnite, trebuie sa le plasam conform unor scheme generale de distributie, Un fel de Janus bifrons al lumii, care oscileaza intre lumina si intuneric. Cea mai simpla schema "gindibila" ne permite sa silim categorii omogene de fapte, inrudite pina la identitate. Dar fenomenele naturale nu se separa in chip scalar, ci se distribuie dupa niste curbe continue, reprezinta un joc al unor posibilitati si au forma grafica a unui clopot, a unei curbe Gauss. Aici incepem sa citim normalul si anormalul si aici cadem peste una din principalele radacini epistemice ale nesigurantei si "tristetii mintii", cum ar fi spus - poate - cronicarul.

Din punct de vedere probabilistic, normalul intruneste frecventa maxima de intilniri (dar, afectitatea il impinge spre un alt domeniu, acela al anticiparii dorite, asa incit, el este de fapt o alegere, o optiune !). Normalul nu e judecata de valoare sau de nonvaloare. Nu e nici "bine", nici "rau", ci un criteriu de ordine in gruparea fenomenelor, necesar pentru intelegerea lor si care le transforma intr-o succesiune inteleasa. in realitate, normalul si anormalul sint in corelatie. Astfel, un om e "normal" sau "anormal" prin comparatie in toate directiile, intr-un sistem de referinte multimodal. De aceea, in tentativa de a descifra conditia suferindului nevrotic, gindirea psihiatrului se sprijina pe continua dialectica a acestui cuplu.
Dificultatea experimentului direct si a modelului naturii umane in plenitudinea esentei sale, a sesizarii abaterii si a concretizarii diferentelor indiduale, se compenseaza pentru cercetarea psihologica prin realitatea si pregnanta patologicului (suferinta, boala etc.), care echivaleaza experimentul printr-un fel de "experienta implicita" a naturii. Boala fiind o abatere, o deatie de la medie, dene un termen de contrast, permite comparatia fenomenologica, sprijina concluziile, faciliteaza cunoasterea determi-nista a unor fenomene.
Ind intre ele normalul si abaterea, anormalul ajunge sa ne releveze aspecte legice ale fenomenelor considerate. Anormalitatea (sau deanta) bolii echivaleaza cu un experiment acut, rapid, asupra caruia putem interveni, uneori. Sau la care putem asista, ca niste investigatori metodici.
Sa comentam citeva tipologii caracterologice, conform sistemului trifactorial Heymans (emotitate-actitate-re-
percusitate).
Spuneam ca repercusitatea este referinta prin modul atasarii de (sau la) trecut; adica de remanenta actului, dupa incheierea ciclului de participare. Altfel spus, ea indica felul de a trece prin sita continua a prezentului. Detasarea simpla, fara repercusiuni si fara dira afectiva marcata, apartine "primaritatii". Persistenta si ciclica reactivare in noi a unui ecou al trecutului ne plaseaza printre "secundari". Primaritatea si secundaritatea se exclud, dar sint totusi legate, prin opozitia lor polara.
Se remarca faptul ca in consideratiile caracterologice nu apare factorul inteligenta. Aceasta, deoarece : (1) - cind descifram un "proces caracterial" implicam un nivel de inteligenta sub care nu mai discutam caracterul ; (2) - amorful nu poate fi inteligent; (3) - inteligenta nu este un factor de morfo si dinamo-geneza a caracterului (dupa schema trifactoriala).

Un indid detasat de textura comunicarii, comuniunii, colaborarii, reciprocitatii, nu poseda dimensiunile portretului caracterial. In conditii de solitudine, nu putem aprecia caracterul, nedispunind de forma, continutul, dinamica, directia comportarii si comunicarii.
Pentru o mai apropiata intelegere, sa procedam la o exemplificare tipologica dupa sistemul Heymans :
NERVOSUL [formula Heymans : nA-E-P, adica inac-
tiv-emotiv-primar]:
- reactitate libera, bruschete in "suprafata" a actelor ;
- nu are un "legatto" in ata lui emotiva, o trecere lina si modulata suplu ;
- putin activ, neeficient in actitate, fatigabil, inconstant (debil al actiunii !) ;
- realizeaza in normal ceea ce conditia patologica structureaza in nevrozele deficitare de energie si stenicitate ;
- reprezinta o corelatie contradictorie in care primaritatea sta alaturi de o trasatura de ncutilizare a energiei sufletesti.
Imediatitatea in traire este oarecum anulata de inactitate, ceea ce





Tipareste Trimite prin email



loading...








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai