Ponderea pe care o are in opinie nevroza transforma acest concept intr-un fel de piatra unghiulara folosita de omul modern pentru sistemul de intelegere al conditiei sale in lume.
Cunoasterea sistematica a nevrozelor necesita p prealabila si serioasa aprofundare a psihologiei normale si cu precadere a psihologiei persoanei. Dar unde trebuie, in general, sa cautam patologia psihica, atunci cind prospectam viitorul sau scrutam orizontul imediat al existentei ? Cu cea mai mare si atractiva probabilitate, in directiile de manifestare ale eului, adica acolo unde subiectivul. in raport direct cu realitatea, se incarca de atributele existentei, se polarizeaza ca o constiinta, se angajeaza ca un focar valoric si se instaleaza in comunitatea umana. Evident ca acolo se organizeaza, dar se si dezorganizeaza coerenta, continuitatea si fiabilitatea eului. Acolo se decupeaza dimensiunea orizontului de constiinta si se aseaza" coordonatele miscatoare ale realitatii. Tot acolo, toate aceste repere se pot bulversa fara revenire spontana la stadiul de plecare.
Daca folosim ca sistem general de referinta persoana, atunci va exista posibilitatea unei patologii cantitative (care grupeaza toate fenomenele de deficit din dezvoltarea ansamblului functiilor psihice sau de dezorganizare, de deficit al functiilor de cunoastere) si, tot atit de mult, a unei patologii calitative. Aceasta din urma se diferentiaza dupa doua directii posibile :
' raportul dintre eu si lume, respectiv dintre constiinta si nesecatul fluviu al fenomenelor ;
' raporturile calitative dintre eu si sine-insusi (eu sj constiinta), ca sistem organizat afecti empatico-inte-lecti comunicant, sociogen etc). Fiindca psihismul inseamna la fel de mult memorie, inteligenta, sentimente, comunicare, speranta etc. Iar tulburarile dinauntrul eului", sesizabile si exprimate prin tensiune intrapsihica, prin problematica existentiala, prin deriva si dezadaptare etc. formeaza tarimul vast si complex al nevrozelor, de la dificultatile circumstantiale de definire a omului si pina la suferinta desintonizanta si alienatoare.
Sub aspect psihopatologie ' si privind faptele sub un unghi de vedere larg, dar mai mult teoretic ' s-ai putea sustine ca in psihiatrie clasificarile nozografice nu au sens (in afara de o utilitate statistica). Pentru o gin-dire sprijinita pe un anumit bun-simt, patologia psihica ar fi totalitatea fenomenelor ce opun sanatatii mintale boala, aducind in sinul limbajului comentariul subiectiv si obiectiv despre tonalitatea afectiva a sentimentului existentei.
Dar asa cum nu putem face o lista a fenomenelor de sanatate psihica, tot asa, clasificarea bolilor mintale sau metodica descrierii lor devin artificiale si mai ales fara o utilitate aplicativa. Or, clinica psihiatrica ne-avind foarte mult timp pentru filosofie". practica utilizeaza criterii care sa permita distingerea unor boli psihice individualizabile. In psihiatria aplicativa, de exemplu, nu ne putem permite luxul filosofic" de-a sustine ca exista o singura boala psihica, ci inferam existenta unor boli care au forme speciale de manifestare si traiectorii specifice de desfasurare, deducindu-le din admiterea generala a unui echilibru psihic si aceea, tot atit de generala, a unei suferinte mintale.
Practic, exista ' si aplicam in consecinta ' o clasificare psihatrica in cadrul careia distingem doua foarte largi domenii de abatere patologica si suferinta :
1) psihozele (domeniu al asa-zisei mari psihiatrii") ;
2) nevrozele (de fapt, domeniu al asa-zisei mici psihiatrii").
Istoria conceptului de nevroza se scrie paralel si contextual cu aceea a curentelor si a scolilor psihiatrice, din secolul trecut si pina in prezent.
Exista in problematica nevrozelor incercari ale unor psihiatri de a limita constructiile teoretice la domeniul pui\' al fenomenologiei clinice. Astfel s-a ajuns sa se sustina ca profesarea predilecta a atitudinii clinice ne-ar asigura conditia favorabila anteica", adica aceea-de a fi cu picioarele pe pamint". fara pericolul interpretarii scientiste sau speculative. Insa noi credem ca in general formularea unor astfel de psihopatologii limitative, eclectice sau moniste, nu poate avea consistenta si lunga respir ratie. Si optam pentru o psihiatrie care, plecind de la concluziile cercetarilor biologice, sa se desfasoare si sa se incheie in domul metodic al elaborarii modelelor generale de suferinta psihica. Ceea ce implica analiza in etape succesive a structurii si sistematizarii personalitatii celui suferind, o caracterologie culturala (interculturala) a lumii noastre, unde amplificarea si complexificarea relatiilor sociale (de toate tipurile) au devenit sursa desfasurarii unei nemaiintilnite diversitati si moduri ale persoanei sau insului in lume.
Biografia individuala ne ajuta sa conturam modelul unei dezvoltari personale, asimilabil cu legile dezvoltarii ontologice. in si prin societate. Se silesc astfel apropierile sau abaterile, coincidentele sau aproximatnle fata de ceea ce s-ar putea denumi o dezvoltare normala". Intr-un asemenea cadru de gindire pragmatica, (si deci mediatoare) a nevrozei, operatia de descifrare, c saturata nu numai de ceea ce crede psihiatrul despre suferinta umana, ci in primul rind de ceea ce laicul, existentul" mijlociu crede despre propria sa suferinta.
Aici apare una din esentialele si ireductibilele trasaturi ale suferintei nevrotice, si anume, aceea ca nevroza se cere investita, sanctionata autoritar de acela care o intilneste si o asista. Fiindca drumul iesirii sau reintoarcerii din suferinta nevrotica nu poate fi decit adeasta recentrare" a eului dereglat. in dimensiunea unei suferinte asumate si consimtite, pina la urma expugnata sau deblocata prin aceasta tactica morala. Ceea ce inseamna, cu necesitate, replasarea nevroticului in existenta si reciprocitate, in cadrul concret al existentei generatoare a- a faptului social.
Fara aceasta perspectiva clinica, stiinta vindecarii nevrozelor ar fi incapabila sa arunce vreo punte de la ul general si simplu, ecologic, spre terenul si. dimensiunile complexe ale etiologiei nevrozelor.
Multiplele incidente explica diversitatea acceptiunilor si metodelor dupa care se poate efectua o analiza capabila sa reconstituie existenta celui care sufera. Coexistenta oarecum paradoxala a mai multor acceptiuni ale conceptului de nevroza ' care nici nu se anuleaza, nici nu se completeaza reciproc in discurs ' rezulta tocmai din intersectia plurimodala a realitatii nevrozei cu diferite perspective de elaborare si comprehensiune teoretica sau experimentarea empatica si participanta la hommo sum. ..".
Nu exista insa dubiu ca acceptiunea descriptiva si clinica se dovedeste a fi indispensabila pentru comprehensiunea fenomenului nevrotic. Ea are o valoare informativa si faptica pe care o aduce suferindul real care, fiindca si-a pierdut posibilitatea unei referiri subiective, vine sa o caute intrebator si confident in participarea comprehensiva a medicului.
In nevroze nu se inregistreaza ' direct si in prim ' o suferinta somatica. De aceea, existenta expresiilor consacrate ca nimic organic" si locurile comune despre nevroza ca boala psihogena", nevroza astenica" si alte putin inspirate etichetari care s-au bucurat de un credit profan sau publicitar. E foarte adevarat ca nu putem vorbi de angajarea organului cerebral intr-o manifesta dereglare de tip somatic, nu putem descoperi un semn expresiv de suferinta organica (decit secundar si deductiv) pe toata extinderea teritoriului nevrozelor. In nevroza, nu vom incerca sa ne sprijinim, din punct de vedere diagnostic, pe reperele clasice si referintele de obiectivare" a suferintei sau dereglarii vietii psihice. Aceste considerente sint insa doar o caracterizare negativa, adica prin contrastul polar, a nevrozei in raport cu suferinta somatica din psihoze (sau din restul teritoriului me-dicinei).
In cazul nevrozei avem de-a face cu un domeniu diferit, cu o perspectiva sui-generis, detasata din restul si pe fundalul teritoriului medical prin obiectivul special pe care-l vizeaza si care nu mai este suferinta unui organ, dereglarea unei functii sau sistem, anomalia unei structuri etc, ci insasi suferinta sufleteasca si tristetea, boala ca fapt de constiinta, existenta ca subiect pragmatic si direct, viata ca program de participare umana, biografia ca opera si constituire expresiva a unei persoane care simte si gindeste, rememoreaza si spera.
Dar, la fel de ilustrativ putem dezvolta tema deosebirii dintre nevroza si psihoza sau suferinta somato-psi-hica utilizind un criteriu propriu nevrozelor, un punct de vedere poziti de data aceasta : prezenta activa a factorului subiectiv in lumea complexa a desfasurarii si situatiilor de suferinta nevrotica. Caci fara participarea auto-analitica a nevroticului la tentativa de intelegere, la descrierea expresiva, la semnalarea sociologica, la expunerea solidarizanta a celorlalti cu suferinta sa de un tip aparte, medicul n-ar reusi (si n-ar avea cum) sa inregistreze nici o alterare obiectiva din punct de vedere al activitatii cerebrale (al celebrului cortex cerebral", maiestate misterioasa despre care fiziologii sustin ca nu si-a destainuit decit o parte din enigme, incredintindu-le spre pastrare si folosire" in miinile lor !).
Psihiatrul ajunge ' si poate ' sa inteleaga suferinta nevroticului doar intrind intr-o comunicare ampla cu pacientul, patrunzind in chip participativ si angajat" in domeniul subiectivitatii acestuia din urma (sin-noetic si empatic).
In contrast cu ceea ce se intimpla la nevrotic, suferinta psihotica sau nebunia" nu se manifesta in axul unei constiinte de boala si inauntrul unei comuniuni. Psihoticul se poate plinge de unele aspecte detasate, deduse sau aplicate" pe boala lui. Dar suferinta, in sensul de rau dezorganizat si degradant al eficientei adaptative (care marcheaza persoana), nu-i apare deloc implicata in schema lui de intelegere, nu e in axul" bolii si nici nu se angreneaza in dinamica motivationala.
Nevroticul este, in chip definitoriu, un tip de suferind care-si comenteaza si isi asuma suferinta. El descopera ca intre elementele care-l definesc in sentimentele si persoana sa vitala, intre capacitatea sa de existenta si urile ei de inserare in lume se creeaza o nepotrivire, o tensiune divergenta, o diferenta ireductibila de nivel, de conflicte, deceptii, sentimentul deprimant al ratarii etc. Si seria aceasta a nereusitei, a ghinionului", insuccesului" este nuanila in zeci de modele, de la umorul de situatie (din literatura) pina la tristetea filosofica.
Nevroticul descrie cu un fel de satisfactie a luciditatii si marturiei aceste trairi si cadrul lor situativ. De aceea, clinica nevrozei (sa nu uitam ca nevroza este fundamentata ca o realitate de suferinta umana) isi datoreaza aproape complet descrierile pozitive faptului ca nevroticii au aceasta atitudine participativa fata de boala si vorbesc (uneori foarte si chiar prea mult) despre ea.
Nevroza se demarca (se delimiteaza) deci din marele cimp al suferintei omenesti prin aceasta desfasurare si organizare in dimensiunea subiectivitatii. Fiindca nu exista nevroza ' traire si fapt nevrotic ' decit in subiectivitate. Arena", ringul", sau ecranul de proiectare a subiectivitatii este constiinta. In fond, subiectivitatea se compune din tot atit de complicate lucruri ca si obiectivitatea, pentru ca ' de fapt ' universul intreg al fenomenelor si situatiilor se reflecta in constiinta asa cum aceasta se extinde comprehensiv in lumea fenomenelor. Omul este fiinta care centreaza in constiinta sa vasta organizare a multimilor nesfirsite de fenomene ce compun Universul, structura" care infrunta cea mai mare cantitate de intilnire aleatorie, ceea ce vrea sa spuna structura vie cea mai conditionata informational.
Dar nevroza este studiata de psihiatrie pentru ca reprezinta o suferinta. Evident ca. cu cit boala este mai putin viscerala si concreta", cu atit concomitentele si incidentele ei de profilaxie sint mai ample.
Medicul se dedubleaza intr-un vindecator si un participant activ la perfectionarea" sanatatii pe care vrea fie sa o restaureze, fie sa o mentina sau sa o amelioreze.
Psihiatrul sau psiho-terapeutul se ocupa de recuperarea si ameliorarea" sanatatii, de igiena mintala, de profilaxie, dar si de perfectionarea educationala si a existentei umane. De aceea, ori de cite ori vorbim despre nevroza si prevenirea ei posibila, discutam ineviil ' si in fond ' probleme ale persoanei umane si ale destinului, sau. mai corect, ale destinarii sale.
Urmarind conditiile subiective ale sanatatii mintale si determinantii suferintei nevrotice, constatam ca aceasta din urma reprezinta, in ansamblul gindirii biologice si filosofice despre boala, modalitatea cea mai nuantat gradativa si dialectica de comentare despre dereglarile patologice pe care le cunoastem. Nicaieri si niciunde patologicul nu rezulta mai evident a fi o posibilitate conzultatul elaborarilor sale integrative. De asemenea* nu tot ceea ce s-a intimplat in creier si a fost inregistrat e resimtit si fisat subiecti in mod explicit. Atunci cind sin tem in stare echilibrata si eutimica" {dispozitie integrala agreabila), cautind sa inversam etapele preparatoare ale unui sentiment, putem aduna un material pentru o motivare {de tip afectiv).
Alteori nu putem reconstitui .' in dimensiunea si ul constiintei a- ' o motivare sau o sinteza comprehensiva a unei stari sufletesti, a unei atitudini traite. Lucrurile ne apar ca si cum ele s-ar fi produs din senin". Exista fenomene de constiinta a caror motivare si etape preparatoare nu sint inregistrau? (instinctele, sentimentele primordiale formeaza o familie aparte). Totusi, psihismul este astfel alcatuit in cit tinde mereu (nu stim prea bine de ce) spre un fel de echilibru, de saturatie" intelectiva. Tot ceea ce ne solicita, din lumea fenomenelor si a legilor naturii, se ordoneaza in psihic ca niste constructii cvasi-explicite (construite dupa modelele de intelegere pe care le folosim ca un fel de unelte intelectuale).
Psihismul nu se opreste niciodata la o cunoastere care nu este explicativa, secvential-determinista, consta-tanta". in evul mediu (pina la Pascal, chiar) se spunea ca natura are oroare de vid". Tot asa, s-ar putea spune ca psihismul are o funciara oroare de neexplicat. El reflecta mereu realitatea in imagini echivalente, tinzind sa le inteleaga .si sprijinindu-se pe sentimentul de reusita intelectiva. E adevarat ca poate intelege fals, dar tot se angajeaza in procesul intelectiv.
Sursa exceptionalului sentiment al agreabilului si deplinatatii o constituie raportul echilibrat intre tendintele noastre si posibilitati, intre intentii si puterea creativa, capacitatea de a investi si primi sentimente, dorinta de bine si generozitatea vietii si sortii" fiecaruia.
Intelegem astfel ca existenta noastra depinde de un continuu raport dinamic intre fiinta organizata (persoana") si lumea organizata pe care o centram" prin constiinta persoanei. In toata aceasta balanta vie si oscilanta, exista insa riscul dezechilibrului. Daca sentimentul existentei, al reciprocitatii dublate de simpatie si valoare nu mai este fructul intilnirii dintre constiinta si realitate, atunci raportul de care vorbeam mai sus poate fi aberant, se detaseaza pe drumul psihismului balansat si oscileaza in cautarea nesigura si tatonanta a unor sensuri care sa devina puncte de sprijin vicariant al lumii asa cum e si cum trebuie privita. La fel, echilibrul intre dorinte si posibilitatile circumstantiale, intre speranta si materializarea continutului sau dezirologic".In chip armonic, sentimentul valorii noastre sociale merge mina in mina cu valoarea noastra, traita subiectiv ca o forta ' o capacitate ' de a determina stilul si continutul vietii in raport cu un ideal. Or, in nevroza se va produce tocmai o compromitere, o fisurare si o dezorganizare a posibilitatilor de comunicare si unitate cu ceilalti si cu sine insusi, ce rasuna perturbant in coeziunea afectiv-spirituala a grupului social si in valentele eului.
Legea intensitatii de atractie dintre doi sau trei oameni constituie o lege celular"-dinamica, in continua desfasurare si contributie la inserarea in grupul social, se compune ' pentru fiecare ' din cercuri concentrice ki al caror mijloc e subiectivitatea, eul, iar pe cercurile respective plasindu-se, cu raze tot mai mari, restul celor care joaca vreun rol, in viata fiecaruia. Aceasta dinamica, afectiva, pe care o intelegem fiindca motivarea ei se .elaboreaza-cu elemente ale vietii constiente, se poate baza-.-" tot asa de bine ' pe elemente necognitive, pe explicatii ce nu se construiesc rational, sentimentul func-tionind ca o motivare neintegrata, la nivelul complex si inalt al fiintei axiologice.
Nevroza implica in desfasurarea ei ' dupa cum s-a aratat- ' subiectivitatea. Din punct de vedere psihologic, sinele" acesta subiectiv poate fi delimitat si definit ca elaborarea continua a pozitiei in lume si realitate a individului uman, a raportului cu realitatea si a plasarii pe traiectoria existentei individuale a insului existent. Eul subiectiv semnifica o functie care integreaza mereu, transforma-intr-o continuitate constiinta pozitiei in lume si realitate si intr-o devenire existenta individuala. In felul acesta, eul deriva in mare masura din materialul care contribuie la sentimentul prezentei noastre in lume. Viata subiectiva se constituie din tendinte, dorinte, imaginatie, daruire, comunicare. Aceasta din urma se poate ridica la nivelul si valoarea creatiei.
Iar in lista tendintelor si necesitatilor, ceea ce are importanta pentru viata subiectiva este faptul ca undeva, in cimpul interioritatii noastre, e posibila inregistrarea acestei vectorialitati si polaritati a constiintei.
In nevroza apare oprimanta traire de dezagregare si decadere din unitatea si plenitudinea vietii mintale, ceva care o paraziteaza si nu-i mai permite sa participe la realitatea lumii, blocind-o in propria sa unitate interioara. De aici sentimentul de esec, insuficienta, pierderea capacitatii de creatie, incompletitudine. Nevroticul ne spune ca existenta sa se desfasoara din ce in ce mai dificil, ca a pierdut placerea si elanul de a exista, posibilitatea de a conta pe propriile forte, de a fi stapin si de a se controla in relatiile cu cei din jur. A pierdut stapinirea de sine, interesul pentru ceilalti, capacitatea de camaraderie, de a face gesturi gratuite si generoase. A pierdut eficienta in munca, posibilitatea de a se relaxa, interesul pentru perioadele libere ale existentei, pentru distractii, pentru odihna activa (formulele sint nenumarate). Fiecare vorbeste altfel. Toti spun insa acelasi lucru : ratarea marelui individual al vietii.
Fiecare individ isi proiecteaza schemele generale ale inconfortului psihic prin economia si cibernetica persoanei sale. Si isi gaseste un sistem explicativ.
Deseori, nevroticul va spune, in legatura cu trairile sale subiectiv greu suporile, deprimante, si cu sentimentul de esec : mi-e greu sa-mi explic", s-ar putea sa fie din aceasta cauza, dar altadata era altfel in aceleasi conditii" ; sau in jurul meu sint indivizi in situatie asemanatoare dar care nu traiesc ceea ce resimt eu" (adica nu au sentimentul de boala, de anomalie etc). El (nevroticul) va ajunge in astfel de conditii sa-si spuna : sau explicatia mea nu este valabila, sau mai sint si alte cauze care-mi ramin necunoscute"\'. Si astfel de cauze mai exista, intr-adevar, pentru ca in nevroza mai intervine si un mecanism fundamental alaturi si corelat cu dereglarea capacitatii de sinteza integrativa a psihismului subiectiv. Acest mecanism tine de structura motivarii actelor si manifestarilor nevrotice.
Asa cum s-a aratat mai sus, suferinta nevrotica cuprinde in ea insasi o necesitate de a se cunoaste in determinismul si in motivatia" ei. Dar nivelul la care se desfasoara suferinta e insusi nivelul la care psihismul elaboreaza sentimentul fundamental de bine si de rau. Nevroza prezinta tocmai o tulburare a functiilor care permit individului in mod obisnuit sa aprecieze si sa inteleaga desfasurarea echilibrata si armonica a propriei existente. In suferinta biologica in general individul cere sa i se suspende suferinta. In nevroze, o pretentie de prim rang a suferindului e sa inteleaga, fiindca presimte ca in momentul in care ar descoperi sursa suferintei s-ar putea sa o si stapineasca.
Subiectivitatea, in domeniul careia se desfasoara nevroza, se are" ca dimensiune de cunoastere doar pe ea insasi. Fiindca individul poseda o fata interioara (subiectiva) care nu se vede decit cu ochiul interior" al constiintei. Dar subiectivitatea are si o posibilitate de obiectivare in relatiile interpersonale, ca si in raportarea la ceea ce determinismul social a modelat in constiinta fiecaruia. Se poate vorbi, astfel, de o constiinta colectiva", in sensul participarii noastre la fenomenul social. In orice caz, constiinta colectiva poate fi un reper pentru obiectivarea subiectivitatii noastre, alaturi si impreuna cu relatiile interpersonale. Daca am putea cere ajutorul celor din jur pentru toate problemele subiective, subiectivitatea noastra ar fi de fapt obiectivata. Aceasta problematica a obiectivarii subiectivitatii in relatia si implicatia sociala apare in prim in discutia despre nevroze, atit in manifestarea directa a nevroticului care, suferind si neintelegindu-si suferinta, face apel la altii pentru asistenta, intelegere, sprijin si explicare, cit si in aspectul terapeutic, unde neintelegerea" care tulbura si jeneaza pe nevrotic se elucideaza intr-o relatie interpersonala, comprehensiva si constructiva.
Incapacitatea nevroticului de a-si intelege si domina suferinta tine de o alunecare a motivatiei, bogat incarcata afectiv de ante-constient, unde isi pierde orice valente noetice.
In mod normal, meolismul realitatii se in-timpla intr-un mod destul de unitar pentru ca in mod continuu reflectam realitatea si o intelegem, creindu-se o comunitate dintre eu si lume. Constiinta noastra are o zona luminoasa si alta mai putin luminoasa si clara. Spre zonele profunde ale subiectivitatii ne apropiem de o limita pe care nu o mai putem depasi, deoarece cimpul de constiinta nu are totdeauna largimea fenomenelor psihice. In mod normal, avem sentimentul ca materialul ce hraneste viata psihica vine doar din lumea inconjuratoare si nu simtim si pe cel dinauntru, pentru ca acesta nu se reveleaza sub forma unor scheme sau simboluri" (cum considera psihanalistii), ci numai sub forma bruta a unor energii emotive-afective. In cimpul de constiinta sint inregistrabile toate stimularile dotate cu atributul si functia de semn, semnal, simbol, modele, raporturi de legitate ; apoi agreabil, dezagreabil, periculos, ostil, atracti respingator etc. Dar exista si niste surse ce se deplaseaza inspre cimpul de constiinta ' care vin dintr-o zona echivalind o realitate interna primitiva, sub si inconstienta ' ce contin o energie care nu incape" niciodata in dimensiunea constiintei. Subconstientul nu apare insa ca simboluri pulsante si active (cum spuneau freu-distii), ci intr-un singur fel, ca tensiune elementara, afectiva, in laboratorul motivational al cimpului de constiinta se intimpla sinteza neintrerupta dintre modelele, imaginile, semnele, mesajele lumii exterioare si energia fundamentala a psihismului, conform directorului" de energie psihica, care e constiinta eului.
Aceasta sinteza intretine in mod normal sentimentul plenitudinii existentiale, al mentinerii pe orbita" a existentei. De aceea, atunci cind sinteza nu se mai face cum trebuie, apare sentimentul unei existente ce a parasit ul si ordinea normala. Nevroticul se duce sa-si caute explicatia suferintei acolo unde in mod normal se intimpla explicatia existentei, in general, adica in cimpul de constiinta. Dar el nu-si mai gaseste aici raspuns pentru contrarierea si neimplinirea dorintei sale de bine si plenitudine.
Intre posibilitatile rational-noetice, cauzal-analitice ale unui nevrotic si unui ne-nevrotic, nu sint deosebiri ; la fel intre cimpurile de constiinta (ca nivel general de organizare). Singura deosebire ce apare in interiorul cimpului de constiinta este cea referitoare la sentimentul general de reusita si bine posibil, pe care sanatosul il are, iar nevroticul nu.
Nevroza semnifica o boala eminamente functional-dinamica ; ea nu angajeaza nici un element strain si nu altereaza nici unul dintre angrenajele psihismului, in afara de o modificare dinamica ce s-ar putea simboliza printr-o alunecare a functiilor explicative sau de motivare, dintr-un de cunoastere si actiune intr-un afectiv-primiti de tristete, oboseala, resentiment, resemnare dureroasa, abatere etc.
In mod normal, toate problemele de sens si atitudinile de angajare afectiva se opereaza in cimpul de constiinta si astfel orice intelegere a lumii si realitatii e dublata de un sentiment al intelegerii. Eu inteleg si am o atractie sau repulsie pentru un anumit lucru ; imi explic lumea in care traiesc si ma simt angajat in aceasta lume ; pregatesc viitorul meu si ma simt solidar cu actele mele (individul intelege si se angajeaza, in acelasi timp). Sinteza ce se produce in cimpul de constiinta. intre produsele activitatii de cunoastere si energia primitiva despre care vorbim, duce la o motivatie. La nevrotic se intimpla insa, dupa cum am vazut, o alunecare a motivatiei dincolo de marginea constiintei. Putem avea o situatie limita, cind motivatia e foarte aproape de zonele endogene profunde si are o mare incarcatura afectiva. Vorbim atunci de pasiuni. Dar motivatia poate aluneca si se poate organizare peri-constient. In acest caz, platforma pe care se sprijina activitatea noastra nu mai e o componenta a cimpului de constiinta si foloseste doar reminiscente din fenomene de realitate ; ea se constituie din materialul afectiv si pulsional. Vorbind simbolic, am putea admite ca nevroticul isi creeaza .e mecanisme asemanatoare celor motivationale, dar in afara cimpului constiintei. Acestea sint false motivatii si nu se mai pot integra in cimpul de constiinta.
Ar fi poate interesant sa le numim pre-noetice, expresie a egoismului involuntar, a emotivitatii si tonalitatii afective (gama sufletului). Sinergia fireasca dintre realitate si energia afectiva s-a dezechilibrat. Ele rasuna in cimpul de constiinta ca dintr-o vecinatate ., .
Acest raspuns si mod al motivatiei peri-constiente alimenteaza si intretin sentimentul dezagreabil al existentei incomplete, esecului, tensiunii, frustrarii si neim-plinirii. O asemenea motivatie zace ca un corp strain in psihism, il conduce si-l jeneaza din umbra, duce la manifestari care nu se traduc direct, ci indirect, prin intermediul unui limbaj-cifru, confuz si fara suplete, ad-hoc creat spre a gasi un loc in realitate si spre a convinge si a ralia pe ceilalti la trairea descumpanirii nevrotice. De aceea, spunem ca in nevroza putem citi si descifra ura omeneasca alterata in forma, dar nu in continut.
Datorita solidaritatii si identitatii (aproape) dintre mecanismele care fac nevroza si cele care fac sanatatea psihica, datorita unitatii dialectice intre echilibrul psihic si dezechilibrul nevrotic, vom descoperi in clinica nevrozelor o ampla si strinsa solidaritate intre somatic n psihic, la fel ca la normal.
Dar intelegerea si comentarea nevrozei se pot inscrie si pe o orbita general filosofica. Ea este astfel considerata in perspectiva antropologiei, intrucit experienta, adica trairea nevrotica, ofera informatii esentiale despre natura umana in general.
Credem ca nevroza exprima si reflecta azi sentimentul ingustarii de libertate" deoarece mentalitatea comuna si mijlocie a omenirii descopera prin noua informatie tentaculara si de mass-media caracterul neobligatoriu al majoritatii tensiunilor din realitatea psihica. Ne aflam in epoca in care tensiunile cultural-sociogenetice nu se mai compenseaza religios, in paradisuri artificiale sau razboinice, ci in nevroza. De aici rezulta si corolarul ca nu orice deceptie, proiectata pe existenta, devine nevroza. Nu orice esec devine matricea suferintei nevrotice si a unei debusolari" de existenta.
Esecul cosubstantial cu viata si esecul nevrotic se misca pe doua stratigrafii diferite. Semnificatia acestui general al ratarii" este extrem de nespecifica si poate fi intilnita in toate suferintele omenesti precum si Jn nenumarate modele biografice. Astfel se explica existenta unui halou nevrotic, a unei umbre ce cor.tra-puncteaza evolutia oricarei suferinte, reprezentind in sensul sau general o modalitate prin care maladia este traita si acceptata de om ca una dintre stravechile tipare ale vietii (arhetip", ar spune Jung).
Am ajuns astfel la o limita a discutiei, de la care incep probabil paradoxurile.
Nevroza este o comentare psihiatrica (deci si filoso-fica) despre transformarea diminuanta si antiproiectiva a persoanei, apasata sau prinsa sub bolta prabusita si rece a fostei libertati (boala fiind intotdeauna un declin al conditiei de libertate). Si fiindca in fond suferinta apare ca o substanta esentiala a bolii, nevroza nu este o bcala fara continut, ci o modalitate de suferinta omeneasca in cea mai generala ipostaza a ei, aceea care angajeaza toate valentele umane, toate valorile si mai ales necesitatea afectiva a fiintei.
Distinctia clinica practicata de psihiatri intre procesul psihotic si suferinta nevrotica se realizeaza dupa rasunetul" lor in ul sintetic al personalitatii. Nevroza nu are ' in principiu ' un ecou dismorfozant in ul general al constiintei si persoanei. Asa sustin cele mai multe (si prestigioase) scoli de psihiatrie. Insa afirmatia este doar in parte adevarata si noi (ca si altii) credem ca nevroza nu poate fi inteleasa in afara structurii dinamice a personalitatii. Exista in suferinta nevrotica o serie de demodulari sau distorsiuni care se organizeaza dupa anumite directii in care efectul corector, al celorlalti si al realitatii, esueaza. Sa amintim doar citeva :
1. Decaderea persoanei nevrotice pe un mai putin pragmatic, ce poate merge de la ineficienta si demisie sociala pina la sistarea activitatii. Nevroticul este, din punct de vedere adap-tati ca un copil regresat.
2. Particulara incarcatura catatimica a gindirii nevroticului (Sn special cel isteric) ce inlocuieste structura logica si adecvata a gindirii normalului.
3. Pierderea sau obscurizarea" sensului existentei nevroticului : activitatea sa comuna si de fiecare zi (familiala, profesionala etc.) se converteste din scop si angajare etica intr-un paleati intr-o cirja" sufleteasca a celui suferind. Ceea ce inseamna o scadere noila a angajarii, a insertiei in actual sl se soldeaza cu relaxarea tramei sociale care face portretul moral al persoanei.
4. Diminuarea spontaneitatii, mascata uneori printr-o versatilitate sau o insilitate, care poate lua forma unor descarcari paroxist-impulsive.
Aceste minusuri citibile in structura perseanei nevrozate ne determina adeseori sa-l fisam pe cel ratacit in universul esecului (nevroticul) ca pe un copil care cere intelegere, sprijin si ajutor de la ceilalti.
Este foarte adevarat ca asemenea modalitati dis-mo-dulante putem intilni si in conuratii de normalitate, adica in suferinta ne-nevrotica, dar ele sint episodice si se sterg in fluxul existentei. In timp ce la nevrotic sint torsionari inerte, neelastice ale personalitatii.
Nevroza fiind o suferinta de ansamblu a fiintei, o greveaza dupa diverse modele si directii; de cele mai multe ori, se inscrie in ea lasindu-si amprenta de certa si autentica suferinta interioara. De aceea, putem sa redeschidem oricind aceasta discutie despre nevroze, caci diagnosticul lor este (asa cum am mai amintit) ' dincolo de o metodologie psihiatrica ' si una filosofica, antropologica.
In definiti prima si ultima intrebare despre si pentru om este : pentru ce traim, care este sensul existentei noastre ?
Unitatea si continuitatea constiintei constituie expresia fundamentala a faptului ca traim, ea da sensul si marcheaza angajarea in existenta. Si continuitatea constiintei mele" are o replica in continuitatea constiintei umane, in general. Societatea umana este normomorfica (sau poate deveni nevro-morfica") fiindca reprezinta o conditie a psihismului. Iar omul traieste, evident, pentru unitatea sufletului sau. De asemenea, traim pentru a fi multumiti, pentru ca sa cunoastem, sa ne informam, pentru a schimba cu ceilalti ce gindim, pentru a iubi si a fi iubiti, pentru a spera si visa, pentru a ne perfectiona si autodepasi, pentru a ne insusi si crea valori pe cafe sa le daruim generos celorlalti. Dar traim si pentru a minca, a dormi, pentru a ne lupta cu altii, pentru a ne strecura abil prin strimtori, uneori pentru a minti, a juca" diverse roluri s.a.m.d.
Atunci cind vorbesc despre ins, filosofiile pesimiste incep cu aceste ultime argumente, cu non-valori sau cu valori negative. Noi impartasim insa o conceptie optimista si credem ca o fiinta fara defecte este o abstractie. Pentru a obtine tot ce e bun intr-un om trebuie sa-i toleram" comunele defecte, sa incercam sa le corectam pe cele mari si citeodata sa consimtim sa dam deoparte tot ce e rau in natura omenescului. ..
In raporturile noastre cu ceilalti, putem exista agreabil sau dezagreabil. Dezagreabilul, daca inseamna doar o forma de trecere, apare ca necesar si se auto-do-zeaza printr-o complexa metamorfoza programata social. Atunci cind el invadeaza insa existenta, o impurifica si o deviaza ; astfel incit, dialectica existentei se stramuta in spatiul sau domeniul intunecos al neplacerii si abaterii (sau tristetii). Exista in legile_generale ale firii noastre o balansare sau alternanta dinamica intre placere si neplacere, care reprezinta unul din sensurile naturii umane. Se pare ca in aceasta dialectica, neplacerea prepara placerea existentei, fiindca placerea de existenta se naste (paradoxal !) din echilibrul neplacerii.
Neplacerea existentei" reprezinta, evident, un concept fiolosofico-antropologic, fara corespondenta in restul patologiei si poate in toate marile dispozitive fenomenologice pe care se opreste scrutarea lumii.
Ea se transforma insa, in cimpul psihiatriei, intr-o modalitate aberanta a sensului existentei, pe care psihopatologia il prinde, cerceteaza si intelege, il corecteaza atunci cind se ocupa de terapeutica suferintei nevrotice. Nevroza este o categorie fara corespondent in restul psihiatriei din cauza ca leaga un deficit (nu un defect) al vietii psihice de un sentiment general al vietii, de aceasta dialectica a placerii si neplacerii in care neplacerea existentei inseamna suferinta (nevrotica). Existenta mea are un caracter general neplacut; am impresia ca o port in spinare ca pe o povara, nu ea ma poarta pe mine" ' spun adeseori nevroticii, in limbajul lor percutant si solicitant de ascultare. Toate acestea se intimpla cu nestiinta (sau, de putine ori altfel) ca asa cum dialectica placerii si neplacerii este o sinteza a existentei, tot asa sinteza existentei este solutia divergentelor si tensiunilor rezultate din valurile vietii interioare ce se intilnesc (si adesea se ciocnesc) cu valurile" vietii exterioare.
Psihiatria ' ramura importanta a medicinei ' nu cunoaste o lege mai de neinfrint, mai puternica si indiscuila decit obligatia de a combate suferinta si de a o vindeca. Nevrozele constituie unul din continentele" psihiatriei care insumeaza problemele individuale ale existentei, considerate ca traiectorie vitala a individului uman in lumea si in mijlocul oamenilor cu care comunica.
Psihiatria stie azi sa aduca corective dezechilibrului nevrotic, stie sa reaseze cirmaciul (nevroticul) pe corabia existentei sale derapate. Adica stie sa vindece sau sa corecteze abaterile de la dialectica placerii si neplacerii despre care am discutat pina acum.
Nevrozele constituie imensa majoritate a cazurilor din psihiatrie. Dar psihiatrii adevarati nu se ostenesc in a numara bolnavii ci actioneaza, tratindu-i si vindecindu-i. Pentru asta e important sa incercam o clasificare cel putin descriptiva, in cadrul si pe teritoriul vast al nevrozelor.
Cite feluri de clasificari se pot face in stiinta ? Desigur numeroase sau foarte multe, putem raspunde aprioric. Dar cu o conditie, aceea ca ele sa tinda spre degajarea unor legi. Uneori o stiinta apare numai datorita unei clasificari, unei taxonomii noi care deschide un domeniu inedit de cercetare. Si daca rasturnam cu 180A° legatura cauzala ce pare sa existe intre viitor si prezent (asa cum a facut Kahn) se obtine o clasificare a evenimentelor oe constituie o noua stiinta. Asa a aparut prospectiva, viito-rologia sau, cum o numeste Ed. Pamfil, neonomia sau melontica. Ea inseamna o cunoastere a prezentului pornind de la viitor; ceea ce, sa recunoastem, este o mutatie fata de metodologiile traditionale care privesc viitorul pornind de la prezent.
Psihiatria, ca o parte a medicinei, imprumuta de la aceasta criteriile de etiopatogenie, cauzalitate, repere evolutive etc. S-ar putea scrie chiar o istorie a psihiatriei in functie de criteriile de clasificare care au functionat si au facut prestigioase diverse scoli. Noi renuntam la acest drum. Nu insa fara a enunta ca psihiatria actuala se gaseste in posesia unor clasificari dinamice, a unor criterii care nu numai ca nu se ingradesc intr-un schematism rigid, ci combat aoeste timentari taxonomice.
In clinica psihiatrica (si in scoala din care facem parte) vorbim despre stari", tot asa de mult, sau chiar mai frecvent decit despre boli. De asemenea, admitem gruparea concava" sau convexa" a fenomenelor, lasindu-le sa se consteleze pina la emergenta unui sistem.
Starea semnifica rezultatul considerarii unui complex de fenomene pe o sectiune a duratei. Un moment scurt dintr-o desfasurare in timp. Intilnirea cu bolnavul, considerarea lui imediata, orientarea fata de suferinta psihica generala etc. le numim cu un fel de diagnostice" provizorii carora le spunem stare" si la care adaugam un adjectiv (ex. : stare anxioasa, stare disforica etc). Orice constatare este inregistrata sub o denumire de acest tip, pentru a nu gresi si pentru a ne atrage noua insine atentia ca n-avem argumente sufioiente, adica sa nu facem imprudenta de a pune un diagnostic propriu-zis (chiar daca a gresi un diagnostic in medicina inseamna adeseori un lucru scuzabil.. .)
Alegem reperul de stare, fiindca din dimensiunea scurta de timp a intilnirii cu suferindul, din comunicarea cu el, din informatiile succinte ale anturajului nu putem sili o relatie, o dependenta dintr-un grup de cauze, desfasurarea lor, efectele lor, posibilitatile de evolutie, constelarea sau sistematizarea lor.
Sa incercam o succinta exemplificare.
Folosim in clinica conceptul de stare de impas existential" sau nevrotic semnificind, pentru laboratorul" nostru mintal, esecul individual al unui elaborat ce se izbeste la un moment dat de un obstacol, de un zid prin care nu poate trece, de o situatie existentiala fara iesire (aporica). Alteori utilizam conceptul de derapaj existential" sau glissando-existential. In atiile si metaforele clinice, derapajul ' spre deosebire de reactia nevrotica" ' este, ca traire, mult mai conditionat interior. Cind o ancora aluneca pe un fund neted de stinca, nu putem defini pozitia sila a corabiei! Tot asa, derapajul existential semnifica o situatie din care se iese" mereu, dar fara sa stim in ce directie. Considerarea trecutului apropiat ne explica de unde s-a plecat, ne atrage atentia asupra existentei unui glissando", ca o alunecare pe un inclinat, fara oprire si fara posibilitatea de a te agata" de ceva. Nevroza inseamna tot o alunecare", continua si traita intens, cu o larga angajare de constiinta si o marcata teama de viitor. Fiindca el" vine, dar nevroticul nu-i vede fata
Deoarece psihismul constituie o unitate ' dar si o incrucisare, o intretaiere, o intricare continua si dupa foarte multe directii, pina la urma integrare complexa de influente ale factorilor endo si exo-psihici ' ne intereseaza mai ales structura persoanei umane si modificarile ei in suferinta nevrotica. Modalitatea de a descifra structuri deriva din sensibilitatea noastra intelectiva, care nu se aseaza" si nu se opreste in ul de suprafata al fenomenelor. De aceea, in continua considerare intelegatoare, incercam sa solutionam in profunzime intrebarile despre realitate, descifrind unitatea psihismului in multiplicitatea sa funciara. Psihiatria a fost (si este) in ansamblul mare al stiintelor medicale unul din sectoarele in care gindirea structuralista s-a impus si apare ca necesara. Psihismul fiind un joc continuu de orizonturi in miscare, o desfasurare reprezentativa a sintezelor cerebrale si, pe de alta parte, creierul fiind integratorul tuturor fenomenelor din unitatea organismului, dintre organism si lumea inconjuratoare, dintre organismul integrat in ambianta si toata visceralitatea lui, e firesc ca toate acestea nu se puteau intelege prin sumarea simpla a elementelor continue. Ele isi gaseau sens, puteau fi sesizate si clasificate prin criteriul de structura". De aici aceasta importanta metodologica de care vorbim, a structuralismului dinamic pe care il profesam, avind in vedere faptul ca structuralismul s-a dovedit a fi o moderna orientare in cunoastere, prin aplicarea metodica a dialecticii.
In gindirea despre boala si sanatate psihica ne intereseaza cum un tipar presilit e in desfasurare in persoana pe care o consideram. Cum se articuleaza, cum se combina si se determina intre ele nivelele de psihism modificat (nivelul-\' in schema psihiatrica inseamna o miscare si nu un strat izolator). Daca facem diagnosticul de structura, consideram tocmai regulile de articulare, de interinfluentare a factorilor ce constituie conditia de boala, avem deschisa calea de acces intelectiv spre insul suferind psihic, posibilitatea sa-l insotim" comprehensiv.
A gindi structural inseamna, ca act de investigatie stiintifica, o patrundere in legile generale cu descoperirea invariantilor care definesc tocmai tipul de structura considerat. Odata cu aceasta nu vom da insa la o parte si aspectele particulare ale bolii, din cadrul unei existente individuale. Si cu cit intelegem mai in profunzime ce inseamna o structura", realizam ca nu putem face o numaratoare cantitativa. Criteriul structural este calitativ si diferentiat, deci nu putem sili statistici la acest nivel, intelegerea structurii ramine drumul cel mai scurt (calea regala") spre sesizarea legilor raporturilor de determinare, de interdependenta, de corelatie morfo-functionala si de desfasurare in timp a unui grup fenomenologic.
Persoana sta" (in lume) pe o triada : eu-tu-el. Eul matur este ' asa cum am vazut ' triadic. In coparticiparea reciproca a trei unghiuri de constiinta, avem si conditia limita si cea optima a structurii psihismului noetic si comunicant. Locul comun" sau de amalgamare al celor trei repere de constiinta comunicanta ' in cadrul structurii psihismului ' este spatiul interior al constiintei.
Eul singular este doar un proiect" de cunoastere. Pentru ca drumul cunoasterii sa devina un act", eul isi muta continutul sau in tu (alter-ego), care-l confirma si-l intregeste. Fara un alter-ego (tu) bine conturat, eul ramine singular si se cauta continuu pe sine in lume si printre ceilalti semeni. Am numit conditia structurii persoanei isterice, aceea care nu seamana nici cu ea insasi".
Alteori, ca in cazul anxiosului si a tot ce deriva din anxietate (obsesie, fobie), functia de tu este slab conturata si insul va fi mereu in criza" de informatie, va pendula mereu intre o certitudine cautata si neant. Fara un tu care sa functioneze intregitor, eul ramas fata in fata cu sine insusi ' deci cu cel mai concret obiect posibil ' se inscrie in universul nelinistii, indoielii, panicii.
In sfirsit, raportul eu-tu, care in normalitate este echilibrat intr-un fel de simetrie, in neurastenie se dezechilibreaza energetic. Ceea ce ar putea explica deficitul de forta (biologica si psihologica) a neurastenicului.
Spre deosebire de freudism, care incearca sa gaseasca cheia" suferintei nevrotice in istoria individuala a inconstientului" (domeniu care nu are atribute comprehensive si nici coordonate de existenta), noi alegam ca nevroza este o suferinta a spatiului interior, acolo unde insul se desfasoara ca o unitate existenta, ca un continuum psiho-somatic si ca o deschidere receptiva inspre comunitatea lumii.
Conditia primara de existenta si de functionare eficienta a alter ego-ului este de cautat in asemanarea, inrudirea si afinitatea de schema corporala. De aceea ' probabil ' ne simtim mai apropiati de animale si mult mai distantati de calculatoare, creatie integrala a mintii omenesti. Din acelasi moti un robot montat intr-o carcasa antropomorfa" apare mai viu decit computerul pe care-l contine. In special copin proiecteaza schema lor corporala in lumea animala ( ratoiul Donald, Motanul incaltat, Mikey etc). Si, e foarte probabil ca acest proces de morfogeneza si metamorfoza se insoteste progresiv de umanizarea sau antropomorfizarea oricarei fiinte. Sint multe argumente sa credem ca in aceasta virsta de dezvoltare psihologica functia de alter-ego nu este inca delimitata si bine definita.
Daca ar fi sa purtam un dialog contradictoriu cu freudistii, cu referire la convingerea lor ca fiecare iesim din copilarie cu un conflict" ' dar unul inconstient si destinic ' am opinia ca fiecare raminem cu un alter-ego mai mult sau mai putin conturat, mai mult sau mai putin echilibrat, functionind indiscuil ca un intregitor care ne asigura coeziunea interioara ; si i-am intreba pe freu-disti, cum pot elementele destinice ' deci necunoscute ' sa functioneze determinant (!) in economia integratoare a constiintei ?
Omul este, prin natura sa, un fiu" al comunicarii, o realitate inter-ontica. Iar nevroza inseamna tocmai un defect de comunicare si rezultatul unui minus de functionare si de eficienta a functiei de alter-ego, o continua cautare inafara, o exterioritate a unei analogii eu-tu, neinstaurate sau pierdute. Eul nu se poate trai pe sine ca un intreg, la modul plenar si omnivalent decit daca tu ii ofera functional acest sentiment. Altfel, incepe lungul drum al cautarii, al unei alunecari traite deficitar si trist, uneori fara capat. Asa se explica de ce psihiatrul ' companionul dantesc al suferindului psihic ' incearca si de cele mai multe ori reuseste sa inlocuiasca alter ego-ul, reper interior defectuos sau care lipseste nevroticului.
Exista deci o structura nevrotica a personalitatii ? In sensul enuntat mai sus, noi credem ca da !
Oricarei nevroze ii este caracteristica o stare duplicitara, de dedublare profunda a eului (cum sustin H. Binder si H. Ey) care constituie, probabil, nucleul modalitatii nevrotice. In acest sens, nevroza este minciuna esentiala" (dupa Balanescu), respectiv mendacitate ontica". Minciuna reprezinta astfel proiectul prin simbol al unei realitati, inferarea onticului din semnele lumii, de la imagine la abstractie. Si nevroza ar putea fi tocmai blocarea acestui transfer !
Un nou fir conducator in gindirea clinica si a psiho-terapiei s-a impus odata cu urmarirea desfasurarii in timp a suferintei psihice. Ceea ce inseamna a recepta ' si a intelege ' patologia intr-o perspectiva ce nu mai este o sectiune transversala, incrucisare fugara, de mo-
ment, ci urmarirea desfasurarii unui sistem de notatie si de palpare" fenomenologica de-a lungul caruia recoltam si destramam" un material, cautam sa-l prindem in articulatiile sale, sa-i dezvaluim fetele si formele, sa deducem factorii posibili, sa neglijam pe cei nerelevanti etc. Aceasta metoda de lucru si cunoastere este desemnata in limbajul clinic prin cuvintul proces", care priveste semnificatia evolutiei unei persoane pe diagrama propriei biografii.
Conceptul de proces ne ajuta sa organizam, dupa anumite reguli si criterii, materialul cules despre suferinta nevrozatului si sa-l transformam intr-un sistem comprehensiv.
Dar procesul sesizat ne permite intelegerea a ceea ce se desfasoara (in timp) numai atunci cind e dus pina la o situatie decisiva pentru a fi inchis in mintea noastra pe o concluzie de tip diagnostic, suficient de elucidat pentru a aparea ca un sistem comprehensiv si explicativ.
Procesele ' in general, iar in discutia noastra cele patologice ' vin intotdeauna dinspre" si merg spre". Cu alte cuvinte, au comun faptul ca merg spre inainte. Ele au, insa, cu mare probabilitate, deosebiri de sfirsit. Cel mai lung proces patologic posibil se suprapune peste durata vietii individului. Sint procese ce devin un fel de lege asociata de patologie pentru existenta unui individ. Am numit astfel bolile cronice. Alta modalitate de proces esteciclul", care se manifesta intr-o serie de desfasurari, de succesiuni dependente.
Orice proces are o structura, caci intre momentele unui proces, influenetele, interpretarile, conditiile reciproce se fac" ca inauntrul unei structuri. Nu este vorba deci de simpla contiguitate sau secventa, ci de interdependenta, fiindca orice structura transforma o multime intr-o multime dominata de o lege de invarianta a partilor, respectiv a elementelor componente.
Reactia este un concept folosit nu numai in psihiatrie. In restul medicinei il putem intilni de nenumarate ori (imprumutat ' se pare ' dintr-un limbaj al fizicienilor). Existenta unei scheme" (asemantoare pentru orice sistem asupra caruia se exercita o forta insotita ca o umbra de contrarul sau) a fost inventata ca algoritm pentru ex-plicitarea fenomenelor din mecanica. Pe de alta parte, trebuie sa ne gindim si la legea generala a cuplurilor dialectice care functioneaza mereu in limbaj si care uneori cade" pe niste materiale ce se codebiteaza fara efort si conflict in antiteza lor, iar alteori se implica in materiale care se refuza, ca niste cristale dure de diamant, inflec-tarii si conjugarii intr-o opozitie antitetica. Deci, printr-o determinare complicata, care a gravat in psihiatrie o dira profunda foarte curind dupa ce ea se consolidase si se debita in module de patologie si nozografie, a aparut conceptul de reactie.
Ne-am putea intreba daca si in psihologie ' considerata a normalului ' ne ocupam de o fenomenologie de tipul actiune-reactiune". Evident ca ne ocupam. Fiindca oriunde si oricind se organizeaza un act, tot ceea ce este intilnit subsecvent in desfasurarea unui model de activitate ia numele de reactie". In cibernetica, toate jeed back-urile posibile sint ' intr-un fel ' reactiuni sau mecanisme reactive. In psihologie se vorbeste insa mult mai des (si preferential) despre fenomenul de raspuns". De exemplu, un raspuns afectiv" nu este o reactie", in limbaj psihologic, desi s-ar putea foarte bine numi asa.
In patologia psihica, din contra, se prefera si functioneaza mai mult notiunea de reactie, acolo unde s-ar putea vorbi foarte bine si inteligibil despre un raspuns sau despre o manifestare de feed back. Conceptul are deci o intrebuintare foarte larga si inseamna o clasa de fenomene cuprinse tot in afara notiunii de etiologie" (atit de teoretica) pe care sintem obligati sa o implicam de cele mai multe ori in patologia psihica. Notiunea de reactie" nu o neaga dar o pune oarecum in paranteza. In starile reactive se poate surprinde concret un raport secvential intre o situatie si o modificare de tip patologic care o urmeaza si fata de care se axeaza intr-un raport de efect-cauza.
Situatiile si patologia reactiva sint, evident, comprehensive. Daca nu ar fi asa, atunci n-am putea vorbi despre corelarea lor dinamica. Si ca sa ne deplasam usor pe suprafata valurita a patologiei reactive, a starilor reactive, trebuie sa avem secventa cauza-efect, un material de timp care sa nu strice perspectiva (si imediatitatea secventiala) si sa nu se interpuna ca un corp strain intre blocul" cauza-efect si comprehensibilitate1. Astea toate pentru ca sa putem proceda intr-o modalitate de tip silogistic : premisele (I, II) si concluzia.
Pentru judecata psihiatrului reactia semnifica un ra-cauzal sistematizat conform unei succesiuni sau secvente de fenomene in care se descopera si se identifica pina la sfirsit o participare reciproca din ambele parti. Ceea ce apare ca o suprapunere cauzala dupa doua directii care conflueaza, fara sa se mai poata efectua separarea fenomenologica dintre cauza si efect. Situatiile si manifestarile de reactie sint nu univoce, ci biunivoce.
Aceasta este, pe scurt, istoria semantica a conceptului de reactie, care are o mare putere de circulatie si despre care mentalitatea comuna stie la fel de putin si de conventionale lucruri ca si despre nevroza, alienare, inconstient sau alte instrumente de lucru ale psihologiei, respectiv psihopatologiei. Dar ce rol are reactia" in psihiatrie ?
Psihiartrii folosesc conceptul cu un sens de utilitate clinica, larg si variat, deoarece viata psihica este pluridimensionala, plurifactoriala, plurideterminata. In psihopatologie vorbim de reactie (consecvent solidari spiritului acestei carti, noi ne gindim mereu la reactie nevrotica\'-) atunci cind modificarea psihica are o aparenta de bruschete, de evidenta solicitare situationala, neasteptata, fara prolog.
Cind inregistram, adica, o insolita deviere a balantei dintre mijloacele de homeostazie" psihologica si varietatea situatiilor existentiale, insotita de o desfasurare marcata a tendintei de reintoarcere la starea initiala, deci la modalitatea de sanatate. Ca si cum episodul de patologie a fost dominat de un dezechilibru dinamic fara ca substratul sa sufere mai mult decit o dezorganizare tranzitorie a modelului, dar sigur nu o destructurare generala.
Exista in psihopatologie ' fapt subliniat de un mare psihiatru, H. Ey ' un pol reactiv si un pol de dezvoltare in proces, in trepte sau in continuitate. Intre aceste extreme polare ' de la cel mai reactiv la cel mai procesual" ' se inscrie intreaga patologie psihica.
In clinica e ineviil sa alegem insa criterii practice de intelegere si diagnosticare. Asa apare premisa com-prehensibilitatii. Trebuie sa intelegem prin empatie ce se intimpla cu psihismul suferind sau in stare de ingustare existentiala. Dar exista lucruri care ni se par ca le intuim multumitor si lucruri pe care nu le dezlegam decit indirect (cum e cazul suferintei psihice).
Amploarea de participare afectiva la situatia de debut a bolii psihice face sa existe un raport corelativ cu desfasurarea reactiva ulterioara. Cu cit un bolnav a facut o experienta emotional-afectiva mai puternica si tulburatoare la debut, cu atit vor apare fenomene psihice patologice care se inscriu printre variantele reactive de suferinta. Caci patologia reactiva are (mai mult decit metaforic) o intensitate proportionala cu trairea emotiva. Dar toata viata noastra are intensitate" proportionala cu trairea emotiva, omul fiind un animal emotiv" (printre alte multe trasaturi !). In reactie insa, socul emotiv nu-si mai gaseste o deschidere de iesire si se instaleaza ca o situatie fara solutie adaptativa. Aceasta maniera aparent mai directa intre cauza si efect este produsa de faptul ca in psihism urmarile unei situatii patologice se instaleaza fara un sesizabil intermediar somatic (in fond, nu exista nimic psihic fara intermediar somatic, pentru ca nu exista psihism fara soma).
Desigur ca ne vom intilni cu reactii nevrotice pasagere, frolind normalul, si cu altele care se cronicizeaza.
Pentru filosofia clinica, notiunea de reactie este importanta penti\'U ca pastreaza un caracter de patologie mai generoasa" si cu o promisiune optimista. Este important sa descifram elementele reactive din patologie pentru ca astfel putem contribui la corectarea insasi a conditiei patogene. Cu alte cuvinte, ajutam suferindul sa iasa din situatia sa existentiala degradata, grava sau compromisa, dintr-b alunecare schematizata intr-un model de pierdere a adapilitatii, busolei, orientarii, directiei generale a vietii sale.
In patologie, in general, pentru a corecta deficitul de cunostinte cauzale, facem inventar de fenomene la fel cum in semiologie facem inventar de semne explicate".
Informati cu aceste judecati de taxonomie psihiatrica, sintem pregatiti pentru a intimpina, opri si reconditiona insul bolna prins in suferintele sale.
