mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Sistemul nervos
Index » Boli » Sistemul nervos
» Motivatie si nevroza

Motivatie si nevroza


Share





In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, apare in limbajul psihologic conceptul de motivatie, ca un cadru ce delimiteaza un grup de fenomene, ca un posibil sistem explicativ al fenomenelor psihice considerate in plurala si corelata lor determinare si morfogeneza.
Desi, etimologic, "motivatie" (din latinescul motus) ar trebui sa insemne "ceea ce pune in miscare", "arunca", "lanseaza", "mobilizeaza" sau "propulseaza" etc, autorii anglo-saxoni l-au intrebuintat cu semnificatie de "justificare", "explicitare" (aceasta, in chip congruent cu spiritul limbii lor). Motivatia dene o explicatie aplicata determinist si contine un material de elucidare sau de comentariu cauzal ce conduce la transformarea observatiei in enuntare legica, trecind prin mai multe etape.
O prima etapa, sau forma de intelegere a fenomenelor psihice este atia primordiala prin referinta la ingemanarea lor aparenta. Apoi, descrierea si fenomena-lizarea unor fapte sau structuri, forma cea mai simpla, directa de a prinde impreuna, de a grupa, de a articula intre ele laturile, aspectele unor evenimente.



Asa-numita regula reprezinta si ea o etapa a intelegerii. "De regula", "de obicei", "in general" etc. nu implica insa enuntul unei legi, ci doar al unor termeni de probabilitate, de observatie generala, comunicarea unei pareri sau constatari de coindicenta. Cind o serie de fenomene par a se chema si a se inrudi intre ele in observatia noastra, noi le consemnam cu aceasta aparenta si le consideram ca fiind legate intre ele printr-o "regula". Este, deci, un fapt de analiza "in suprafata", de atie si nu unul de constatare cauzala. Regula nu exclude cauzalitatea, dar prin ea nu intram totusi in domeniul cauzalitatii, ci ne oprim la o comunitate de aparenta, de inrudire deschisa si aparenta a fenomenelor. In spatele constatarilor de tipul regulei, putem intilni si legi imuabile, definitive, dar si legi probabilistice sau sisteme ce nu pot fi abordate legic, pentru ca nu le cunoastem dupa nici una din axele posibile de referinta determinista.
In psihologie, materialul pentru astfel de constatari legice (sau nomo-genetice) a fost la inceput foarte schematic. Dar ulterior (sfirsitul secolului XIX) psihologia dene o stiinta in sens modern prin intermediul experimentului de laborator.

Se silesc astfel praguri, curbe de desfasurare etc. si psihologia experimentala dene metrologica. Intre cifrele obtinute se silesc anumite legaturi si se enunta posibilitatea sau probabilitatea unor corelatii legice.
Dar, sub presiunea dialecticii materialiste apare fata cea noua a psihologiei. Cu alte cunte, nu prin descrierea fenomenelor elementare, masurabile, nu prin impartirea fenomenelor psihice in categorii simplificate, ci prin reinstituirea subiectului acestei stiinte ca un intreg, prin reconsiderarea omului ca o persoana in lume si nu ca un manunchi de fenomene neuro-somatice. Consecinta metodologica a fost insemnata : observam, experimentam, clasificam si explicam atit cit se poate de mult. in fiecare al structurilor fiintei umane, in fiecare moment al desfasurarii de-a lungul istoriei indiduale, inauntrul subiectitatii cit si in cimpul obiectitatii.

Totalitatea modalitatilor de investigatie intelectiva in vederea intelegerii cu tendinta de cauzalizare, cu elucidarea corelatiilor, cu descoperirea dependentelor de factori in fenomenele psihice, cu afinitatile de grupare a fenomenelor psihice, cu puterea lor de a mentine intr-o coerenta unificatoare ce poarta marca etii mintale (pentru o persoana) se numeste, azi, motivatie.
In psihologia si psihiatria de azi, orice afirmatie cu caracter legic sau explicativ se inscrie in familia unei gindiri sistemice si motivationale. Motivatia este astfel o metoda de cunoastere stiintifica aplicabila in psihologie si care isi pune la modul sistematic intrebarile : "ce ?" (cauza) ; "cum ?\': (,,in ce mod ?") si "de ce ?" sau "pentru ce ?" (scopul). Toate acestea referitoare la geneza, punerea in miscare, dinamica in desfasurare a fenomenelor psihice.
Motivatia trebuie cautata sistematic in ul sau in nivelul cauzelor si nu in multimea efectelor. Ea ne dinspre "universul" cauzelor si este citita in si prin lumea polimorfa a efectelor. Nu este insa echivalenta cu principiul general al cauzalitatii, nu este aplicarea principiului determinist in psihologie asa cum el functioneaza explicativ in fizica sau chimie.

Explicatia acestei diferentieri conceptuale dene accesibila cind stim ca fenomenele psihice nu sint simple entitati cantitative izolate si aditive, liniare si monocon-ditionate, ci desfasurari complicate, complexe, calitative, multiconditionate, intricate, interdependente in interactiunea continua din normalitate.
Motivatia nu are omogenitatea unui sistem de referinta si explicatie cauzala. Si nu poate raspunde satisfacator la toate intrebarile pe care le implica in interiorul domeniului sau specific, dominat la nivelul superior de caracterul libertatii si deci al reciprocitatii. Asa se explica (in mare masura) de ce in psihologie se prefera termenul de "motivatie" celui de "cauzalitate" sau de determinism de tip legic. Motivatia este o schema generala specifica cauzalitatii psihologice (prinsa intr-un orizont explicativ).Intotdeauna preponderent endogena, interioara, traita si resimtita, ca si cum ar tine de versantul intuitiv al psihismului, motivatia apare ca o determinare interna si subiectiva. Cauzele angrenate (sau angajate) se disting ca actionind in interiorul sistemului organism, detasate de ansamblul restului cauzelor posibile.

Nu se includ pro-priu-zis in motivatie (cel mult pot face indirect parte din ea) toate cauzele exterioare, exogene, extraorganice care determina reactii cu o cauzalitate exterioara, adica determinari cauzale unice, rigid si schematic apreciabile cantitativ si topologic.
In terminologia psihologica din tara noastra, termenul "motivatie" a patruns greu si tardiv, dupa ce a fost acceptat de majoritatea psihologilor contemporani. Dar el nu functioneaza inca suficient de adecvat, ca un sinonim al cuntului "explicatie". In general, in psihologia si psihiatria contemporana acest concept cunoaste mai multe acceptiuni. Iar cimpul sau semantic se dilata progresiv, prin contributia pozitiva a psihologilor si psihiatrilor.
Asadar, expunind rezumativ, prin motivatie se poate intelege :
- o anumita trasatura sistematica a actitatii psihismului sau a fenomenelor psihice ;
- un cadru ce delimiteaza un anumit grup de fenomene psihice cu o functionalitate de tip cauzal;
- titlul unui modul de psihologie (explicativa) care studiaza si fixeaza sistematic, in enunturi cu caracter de-terminist-cauzal, fortele, conditiile si modurile de aparitie si desfasurare ale fenomenelor psihice.

Prin aceasta acceptiune, scopul psihologiei ■- ca stiinta comprehensiva a omului - se demonstreaza a fi depasirea etapei de observatie, de analiza descriptiva a fenomenelor de constiinta prin elucidarea cauzelor, conditiilor, factorilor de care depind fenomenele psihice in geneza si desfasurarea lor.
Cauzele exogene intern preponderent la nivelul formelor inferioare de ata, dar, pe masura ce organismele i se diferentiaza, controlul, determinarea teleonomica, energia din afara scad tot mai mult, "se muta" progresiv inauntrul organismului ; cota de motivatie interioara, endogena se dilata in raport contrastant cu determinismul exogen.
Aplicata fiintei umane, investigatia motivationala se "anclanseaza" problemei de eterna controversa a naturii acesteia. Fiecare incercare de explicare a comportamentului este valabila doar "de la egal la egal", implicind comunicarea orizontala si informarea reciproca.

Componenta biologica a fiintei constituie obiectul studiului motivational atit in ceea ce priveste programul tal, biologic, celular, elementar, cit si integratiunea ho-meostatica. Motivatia primitiv-tala a organismului se supune in desfasurarea ei continua la determinari interioare implicate si in studiul si laitmotivele manifestarilor subiective. Integrarea homeostatica reprezinta deci un domeniu de investigare motivationala in ul fiziologiei, fiind forma fiziologic explorabila cea mai complicata din functia totala a organismului. Ea "garanteaza" independenta acestuia fata de fluctuatiile mediului extern.
La om, homeostazia - nu numai fiziologica, ci totala, globala, integral-indiduala - are in spatele ei o dubla stratificare factoriala : pe de o parte, fenomenele autore-glatoare de model cibernetic, adica recurentiale, de feed back etc, reprezentind aspectul de rigiditate, dependenta, de necesitate legica, iar pe de alta parte ■- si deasupra acestora - fenomenele de autogeneza, autoreglare, auto-combinare, reprezentind aspectul de libertate al etii psihice.

Motivatia zeaza, deci, tot ce se intimpla in interiorul psihismului, polarizindu-se si insistind asupra conditiei endogenetice a etii psihice. Lista temelor de cercetare motivationala ar impune fisarea exhaustiva a tot ce exista si functioneaza in psihism, la toate nivelele, adica al necesitatilor, pulsiunilor, dorintelor si intentiilor, mobilurilor (cauze proiectate in itor), intereselor, preferintelor, optiunilor si deciziilor.
Psihismul constituie o structura complexa, dinamica si tectonica. Deci. printr-o sectiune longitudinala ne putem plimba in "vehiculul" motivatiei prin toate nivelele psihismului. Iar printr-o sectiune transversala, ne putem deplasa ca un cursor pe o rigla, surprinzind motivatia in diversele momente de desfasurare a etii mintale.
Transpunind problema motivatiei la nivelele functionale ale psihismului, putem face citeva consideratii generale.
Fiecare nivel inferior al psihismului alimenteaza energetic si dene motivational pentru nivelele superioare (atit pentru cel imediat supraordonat, cit si pentru toate celelalte nivele supraetajate).
In straturile superioare ale psihismului se desfasoara fenomenele cele mai complicate si multifactoriale, cu motivatia cea mai plurivalenta si multiforma deoarece aici se inmanunchiaza vectori din toate straturile subiacente, din ereditate, din istoria fiintei etc.

Pe masura ce urcam in cercetarea ierarhiei nivelelor persoanei, tensiunea si consumul de energie bruta, nediferentiata (maxima la nivelul instinctului) scade. Energia tala cu origine in biologicul fiintei se diferentiaza tot mai mult, cu cit trece in nivelele superioare (afectiv, intelectiv, etic). Nivelul inferior da nivelului superior o energie care anima forme tot mai diferentiate, dar care in esenta nu are nici un fel de specificitate si o dobindeste doar in nivelul respectiv.
Facind o paralela intre specificul motivatiei la nivelul cel mai de jos al psihismului (versantul biologic si nivelul instinctiv) si la unul din nivelele superioare, putem delimita anumite caractere diferentiale.
La nivel inferior, motivatia are caracterele instinctului, este innascuta, transmisa genetic, inscrisa in sistemul nervos ca modele de comportament pentru situatii standard, ca programe cu caracter rigid, neschimbabil. Acesta este polul de necesitate legica al psihismului. Acolo unde motivatia seamana cu o banda de magnetofon. Dezavantajul acestui tip de instanta motivationala este ca la intilnirea unei situatii inedite, la conjunctura aleatoriului, comportamentul de model instinctiv nu isi gaseste formula de adecvare circumstantiala. Pe de alta parte, nu poate elabora nici o motivatie de tip "inteligent", ceea ce antreneaza o criza, o situatie de risc si deteriorare prin lipsa de raspuns sau raspuns nepotrit si "fara masura".

La nivelele superioare, motivatia poarta din ce in ce mai mult un caracter de elaborare, in fiecare moment si pentru fiecare conjunctura. In fata ineditului sau aleatoriului, ea desfasoara o strategie neprogramata (desi porneste de la unele modele, "ca la sah"), in mod spontan si liber, rezultind elaborarea unui act motivational "veriil", produs de inteligenta, creatie ce ofera o solutie optimanta, un raspuns adecvat la ineditul emergent. Cresterea si preponderenta cotei de libertate determina imposibilitatea repetarii modelelor, dar nu duce nici la un raspuns de tip aleatoriu, intimplator (si nici la o recadere in sablon). Dar nici libertatea de desfasurare a procesului motivational nu este absoluta, ea este partial dependenta de modelele inscrise in sistemul nervos si care i-au constituit punctul de plecare. La nivelele superioare motivatia este explicita, clara, edenta si "fara rezerve". In nivelul etic - incoronare a psihismului - se renunta chiar (in discursul antropologic) la folosirea termenului de "motivatie".

Cunoastem faptul ca la nivel instinctiv fenomenele apar cu un grad de motivatie mare (sint, cum se spune, "puternic motivate"), au o considerabila cantitate de energie motivationala in desfasurare. O determinare, punere in miscare si functionare ca un flux continuu de energie trecuta printr-un model (sau un sistem de canale). Dar, desi stim ca tot ce se intimpla in psihism are o motivatie, nu cunoastem cauzalitatea intima a instinctului, nu stim "de unde ne", nu cunoastem legic raporturile dintre instinct si substrat.
La nivel afectiv putem studia motivational afectele primare (atitudini pozitive sau negative fata de situatiile lumii inconjuratoare), emotiile, dorintele, sentimentele. Ne putem insa pune intrebarile : de ce exista afectitate, de ce energia instinctiva se cupleaza cu afectitatea ? s.a.m.d.
Stim ca (sau ni se pare ca) energia afectiva deriva din energia instinctului. Stim ca energia afectiva se diferentiaza in nivele supraordonate, spre forme de cunoastere mai explicite, mai eficiente. Aderam cu tarie la ideea ca afectitatea ne creste gradul de integrare in lume. Dar, in ansamblu, ca si pentru nivelul instinctiv, intrebarile motivationale fundamentale - desi intr-un grad ceva mai redus - ramin, de asemenea, fara raspuns.

De multa vreme se admite in modulul edentelor si truismelor "indiscuila" formula epistemologica despre cunoasterea de tip "non-stop", despre continua gilgiire noetica a realitatii, despre o euristica de natura neg-entropica a lumii. Nimeni insa nu pare sa se fi gindit ca necunoasterea poate sa fie si lipsa de informatie si ignoranta dar si o falsa enuntare de problema sau intrebare. Caci, sub aspect explicativ, nu putem vorbi despre afectitate decit fenomenologic.
Nivelul intelectiv e mult mai suplu si bogat in explicatii. Stim ca atunci cind ne adaptam in lume motivatia acestor actiuni este instinctivo-afectiva. Exista aici, insa, si o motivatie elaborata oarecum pe loc, inregistrata in desfasurarea ei. Prin urmare, cum putem explica motivatia comportamentului de tip inteligent, in care intern atit functiile logice ale inteligentei cit si imaginatia creataare ?
Orice situatie noua, inedit creata sau aleatorie, determina imediat desfasurarea unei miscari de participare la acest nivel.

In conditii de permanenta spontaneitate si libertate, are loc un proces de elaborare creatoare, care constituie o forma noua de cunoastere, bazata pe unele experiente interioare, elaborare ce determina oferirea unei solutii noi, adecvate, adaptative, optime, menita sa intretina un raspuns comportamental de tip inteligent la situatia inedita care a declansat intregul mecanism mo-tivational.
Prin intermediul imaginarului (care se intretine prin-tr-o neintrerupta inventie de semne) modelele inferioare se completeaza cu acte de inteligenta inventiva ce salta cota de motivatie la nivelul desfasurarii psihice inteligente si actitatii constiente. In aceasta instanta, se descopera transformarea ului imaginarului intr-un pragmatic de actiune, se reveleaza insusirea etii psihice de a se perfectiona si optima.
In sfirsit, nivelul etic - aparent sarac in explicatii motivationale - releva o foarte bogata si plurifactoriala motivatie, cu provenienta din toate nivelele subiacente ale psihismului.

Psihismul nu este capatul unui lant motivational-cau-zal compus din citiva termeni. El integreaza numai dupa o modalitate calitativa si astfel dene o sursa cauzala multipla, o instanta de intilnire intre cauzele si efectele fenomenelor psihice.
Fiind producator continuu de noutate, psihismul face ca din "fibrele" de motivatie sa se mai poata tese inca o serie, practic inepuizabila, de asociatii si combinatii. Din aceasta tesatura complicata a motivatiei nu putem ingusta sau simplifica nimic. Nici extrage esentialul, pentru ca, in acest caz, atit "esentialul" cit si materialul ramas inceteaza de a mai "trai". Omul nu poate avea o explicatie cauzala liniara, ci numai o intelegere motivationala.
Motivatia poate fi inteleasa numai atunci cind o prindem in formele ei mai complicate, in problemele mai complexe puse de indidul uman, acolo unde - sub cupola valorilor nivelului etic - gasim limbajul, procesele de inteligenta, suma de cunostinte invatate, pinza de fond afectiva a existentei si zestrea lui de instincte. Dar la acel nivel suprem, instinct, afectitate, inteligenta, limbaj etc. nu mai sint ele insile, pur si simplu. Iar functia etica nu mai este numai o enuntare generala de suprematie universala a valorilor de bine, adevar, frumos, ci din fiecare cite ceva, intr-o apoteoza axiologica.

Actiunile noastre se subordoneaza si den motivatie imprumutind energie si semnificatie marelui fond de valori care le confera calitatea de a constitui o legatura morala intre oameni, pentru ca solidaritatea umana sa ne dea placerea de a fi generosi sau darnici, ca si cum toti oamenii ar fi buni, dedicati adevarului si contemplatori sau creatori ai frumosului.
Orice moment din ata psihica in perspectiva motivationala constituie un generator al "itorului", care este consumatorul trecutului in flacara luminoasa a psihismului inteleetiv. Motivatia ia nastere, in cimpul de constiinta, din intilnirea aceasta a reflectarii luminii si polarizarii afective, prin utilizarea dinamicii afective si functiilor reflexive. Sinteza ce se produce in cimpul de constiinta intre produsele actitatii de cunoastere si energia primitiva anteconstienta si pre-psihica duce la motivatie. Daca motivatia ar apartine integral cimpului de constiinta, ea s-ar transforma in cunoastere, in motive si argumente. In ul constiintei motivatia functioneaza insa elagat, esentializat.

Teoria motivationala este pasionanta in masura in care descifram in nivelele superioare ale psihismului existenta unei "energii" si a unor modele ce urca din nivelele inferioare. Aici, psihologia abisala, respectiv a subconstientului, a ramas o tentativa esuata. Psihanalistii au incercat sa rezolve schematic, monotip, problema aceasta asa de complicata si controversata. Ei cred ca tot ce se intimpla in formele diferentiate si valorice ale psihismului e doar procesul final si de finisare a unei miscari ce a inceput ca destinare (sau adresa), mecanism, model si energie in straturile inferioare ale psihismului.
Psihologia motivatiei - asa cum o gindim noi - este foarte departe de cea freudista. Aceasta din urma ne propune sa asistam la un fel de osmoza continua, printr-un perete semipermeabil, la o difuziune a constiintei superioare spre instinct (numai pentru a machia, acoperi sau a travesti instinctul) si, concomitent, la o difuziune a fortei instinctive spre zonele superioare ale psihismului. Or, se invedereaza ca schema psihologica cu straturi constient/subconstient e depasita in sus prin modul de construire a intelegerii psihismului in chip motivational. Si in aceasta perspectiva, "optimismul freudist" se dovedeste in fond o naitate determinista, un tributar ineil al determinismului impersonal. Caci, suprema sansa freu-dista este sa nu fii tu insuti !

Psihologia se constituie ca domeniu stiintific la interferenta a doua modalitati de cercetare (si cunoastere) a comportamentului : cea introspectiva si cea fenomenologica (in speta, biologica). Pericolul consta in debitarea analitica a modulelor sale (perceptie, memorie, atentie, ratiune, afecte etc.) si "disparitia" prin scotomizare a "dramei" umane (in sens de "model existential si nevrotic").
Psihologia nu poate fi "obiectala", din cauza incremenirii care o pindeste, cum nu poate fi axiologica prin transpersonalizare si abstractie. Orice eveniment psihologic semnifica o angajare a omului in lume si determina un comentariu despre lume.


Cheia de bolta a psihologiei clasice este raspunsul pe care-l da problemei intelegerii si cunoasterii, operatie in care subiectul s-ar proiecta in forme echivalente ale realitatii. Dar cunoasterea reprezinta insasi esenta umana, "substanta" a etii psihice ( E. Pamfil, D. Ogodescu, Psihologie si informatie, Ed. Stiintifica, 1973). Ea nu copiaza si nu echivaleaza nimic. Se instituie ca un fel de act originar, inter-ontic, nesfirsita progresie spre adevar si autenticitate

Cunoasterea dene astfel modalitatea unitara si sintetica, substanta a etii psihice, adica a tot ceea ce clasica psihologie credea ca poate constitui din bucati, din "balastul" conceptual al categoriilor asociationiste. Trasaturile sale culmineaza in axiologic. Deopotriva act constitutiv al persoanei si suprema punte de legatura cu lumea, valorile reprezinta solidaritatea dintre persoana umana si orizontul mundan al existentei sale. Existenta persoaneiIn lume dene - astfel - un enunt axiologic. Acest "datum" originar elimina - aprioric - orice cuantificare ativa a sentimentelor si caracterelor.
Toate aceste consideratii den valabile si transpoza-bile in nevroza, dramatic mod de fiintare omeneasca.
Nevroza este fata spintecata, contorsionata a naturii umane in funciara ei desfasurare.
Numai omul se inscrie ca o fiinta ineil tesuta si completata in orizontul unei lumi, al unei ziuni de afect si cunoastere. Si numai el. . . poate fi nevrotic. Conditia animala face din mediul ambiant doar o modalitate sincretica. Dorinta de a sti, de a cunoaste (si nu dorinta de placere, cum sustinea Freud !) este singura modalitate de intregire si implinire existentiala a insului-om. Este o dialectica a desfasurarii "temporice" a fiintei umane.

Teoria psihanalitica sustine ca evolutia proceselor psihice este dominata de principiul "placerii" (derivat din arhetipul sexual). Altfel spus, orice actitate sau atitudine in orizont constient pare sa fie declansata de o tensiune dezagreabila inscrisa intr-un sistem eficient de structura instinctuala. Si se va desfasura sau se va orienta asa incit sa duca la relaxarea acestei tensiuni, adica la substituirea unei tensiuni dificile, penibile sau triste, cu o relaxare agreabila si senina. Aici, Freud se dovedeste a fi practicantul unui ciudat mecanism simbolic sau inter-simbolic. Placerea si contrariul ei - tristetea fara cauza - sint stari tranzitorii. Freud le considera insa a fi tendinte directoare ale fiintei dotate cu orizontul lumii. Tendintele, ca si instinctele, isi au scopurile lor, inserate in intrebarile si enigmele conservarii si perpetuarii. Dincolo de marginile indidului, dar intruchipate in el si . .. dezbatute existential in conditia umana. E aproape edent ca animalele nu urmaresc dobindirea placerii, ci doar o "rituala" desfasurare a unor modele de conservare si perpetuare a speciei. Pentru animal placerea acompaniaza realizarile instinctive si prin aceasta are un sens trans-indidual informativ, de semnal.

La nivel biologic, bucuria in desfasurare nu poate fi scop ultim, ci doar un protolimbaj ; si doar In acest sens, poate fi corelata si inclusa in dinamica intentionala. A considera placerea ca scop (ultim) inseamna o smulgere din dinamica reala a etii instinctive si plasarea unei realitati schematizate drept obiect al intentiei tale.
Continuind comentarea, trebuie sa spunem ca "urmarirea placerii" ar putea fi posibila in lumea constiintei, acolo unde exista o anumita libertate in alegerea scopurilor. Freud insa nu vrea sa spuna asa ceva, ci considera principiul placerii ca primar, instinctiv, stind inaintea constiintei, in ante-constiinta. Or, aceasta paradigma nu conne, din punct de vedere explicativ, nici biologicului si nici constientului si edent ca aici se ascunde voit un ineil si falimentar paradox. Freud impinge toata incarcatura explicativa a problemei in inconstient, unde - crede el - se construiesc si se "uiesc" semnificatiile si intentiile. Dar elaborind la nivel primitiv un model al intregului psihism, acesta va fi ineil trunchiat, in mod mecanicist, rudimentar-metaforic sau literar-caba-listic. Deformarea prin acest simulacru de "suflet" va fi dubla ; si deci, pentru a reface adevarul si sensurile originare e nevoie de o dubla decodare i prima, pentru a reduce la justa ei proportie investitura de "tot", data acestei lumi ; a doua, pentru o completare si inserare a ei in realitatea existentei indiduale.

Fondatorul psihanalizei credea ca "aparatura psihica cauta mereu placerea, care consta in reducerea cit mai masiva a excitatiei si realizarea cit mai mare a silitatii". Sistemul psihic e vazut astfel doar ca o entitate de reactie (mai exact de "dizactie", de detasare din actiune) aflat in permanenta tensiune si opus oricarei silitati cu determinare din interior sau exterior, respectiv unui sistem homeostatic. Ceea ce implica, pentru silizarea "aparaturii psihice", continua cautare a unei proiectii instinctive, adica inrobirea fata de placere. Un asemenea sistem de fapt nu acteaza, deoarece inclinatia, tensiunea sau fuga dupa placere e cautare de calm si repaus. In el nu va avea ce cauta, deci, actul intentional, entuziasmul, actul deliberat si creatia. Freudistii ne-au batatorit urechile afirmind ca acestea din urma sint sublimari, "contrabande" codificate etc, ca sub acest aspect indidul e liber doar formal. Dar o asemenea asertiune nici nu contrazice si nici nu corecteaza cu nimic propria lor ziune, unde inconstientul este plasat in mijlocul psihismului, pe care - asa cum am vazut - nu-l poate determina.
Desi afirma ca vrea sa fuga de filosofie, Freud doreste in fond sa transpuna ontologicul intr-un sistem cauzal. Psihanaliza isi propune a fi un sistem dinamic, crede ca gaseste "cauza-cheie" a nenumarate comportamente, face scheme cauzale si explicative simpliste pornind de la niste "caramizi" despre care ignora ca fac parte dintr-o constructie mult mai complexa decit insumarea lor.

Sistemul freudian, empiric si liniar, se opreste in fata a doua probleme : a persoanei umane ca functie ontologica si a personalitatii ca realitate determinata, modelata si realizata social. Dealtfel, in psihanaliza totul apare determinat, desi intregul sistem se bazeaza pe un mare necunoscut, pe care, in numele empirismului, clasicul enez il invoca fara sa-l poata smulge ambiguitatii si confuziei, fara sa-l converteasca dialectic si fara sa-l transureze axiologic.
Si astfel, psihanaliza dene un mecanicism metafizic. Fiindca psihanalistul nu poate surprinde dialectic problema etii si mortii, el postuleaza existenta structurala si corelata a doua instincte : al etii si al distrugerii, "libidoul" si "agresitatea". (Aceasta dualitate este - poate - cea mai generala schema posibila pentru sistemele religioase de explicare a lumii. In Nirvana, stare suprema a spiritului unde cauzalitatea dispare si nu mai exista dinamism, acest lucru dene detasare si anti-fiinta).

Postularea si argumentarea prin libido si agresitate a fost ineila la Freud, tocmai pentru ca ignoreaza sfera ontologicului, pe care-l "traduce" complet in sistem cauzal, reducind totul la inconstient. In fond, printr-o asemenea reductie se construieste neasteptat si straniu omul sanatos pornind de la nevrotic, si nu invers Si astfel, psihanaliza poarta, ca pe un blestem originar, incapacitatea de a ajunge vreodata sa analizeze omul normal !
Pentru persoana normala, nu se poate vorbi nici de "libido" si nici de "agresitate", ca doua entitati coexistente si in secreta oscilatie pendulara. Intentionalitatea umana poate avea ca obiect al proiectarii si actiunii doar ceva similar siesi, o "fata" sau un "chip" prin intermediul caruia (sau carora) ajunge la lume - si mai departe.
Cunoasterea inseamna comuniune, serie ampla de convergente, adica consimtire, rezonanta, acord, participare, asociere pina la iubire, arta si consonanta morala. Toate acestea sint rascumpararea singuratatii glaciale si anihilante de la inceputul fiintei umane.
In structura dragostei implinite, persoana iubita dispare ca obiect. Don Juan, de pilda, are o erotica dramatica, "bolnava", fiindca pentru el relatia amoroasa este strict obiectala, sub semnul lui "a avea" si nu al lui "a fi". Or, cel ce-si realizeaza daruirea si isi traieste plenitudinea de constiinta in reciprocitate nu e agresiv. El se plaseaza dincolo de binele si raul existentei de competitie sau lupta. Cel ce este agresiv si renunta la comunicarea prin simbol, in favoarea unei intilniri prin forta sau prin degradarea dialogului, e in "criza" si se plaseaza ineil (si prin definitie) sub linia normalului.
In felul nostru de-a vorbi, agresitatea nu va fi de gasit la normal, ci la epileptic, la schizofren, la psihopatul care forteaza "poarta" contactului sau cu lumea. Agresitatea si "libidoul" sint deci aparitii sau fenomene derivate din structura normala a existentei, unde nu vom gasi niciodata suma lor, ci altceva : un sistem dialectic, un fundal sau o arie de degajare intermitenta, atit a "li-bidoului" cit si a agresitatii impersonale. Astfel incit, a face din ceea ce e derivat - si etapa - structura fundamentala a existentei psihologice este, inca o data, un tipic demers de mecanicism metafizic.
Firea dragostei adevarate nu e nici sadica, nici masochista, respectiv agresiva sau libidinala, deci le contine pe amindoua (si tranzitoriu) in chip potential sau infrastructural. In momentele de criza ale "persono-genezei", ale constituirii si asezarii constiintei in orizont existential, pot sa interna valuri de ezitare si confuzie care scad claritatea acestei referinte. Dar crizele sint elemente de reasezare "istorica", deci de innoire ontica.

In nevroza asistam - credem noi - la alunecarea motivatiei spre "marginile" constiintei, intr-un pre-noetic si deci intr-un decor de desfasurare denumit - printr-un abuz de termeni - al "logicii afective". In acest caz, trairile disforice, neplacute, regreile sau dezagreabile nu mai au libertatea formelor de psihogeneza superioara, dar nici nu modifica structura persoanei. Tensiunile contradictive (in raport cu sine), conflictul intrapsihic, tendinta sterila de "cauzalizare" nu sint intentionat sau conspirativ mascate si indirect metamorfozate in simptomele cunoscute drept mecanisme sau manifestari nevrotice pre-noetice. Ceea ce freudistii au considerat machiaj si grima, travestire sau compozitie scenica constituie expresia unui deficit de limbaj al experientei traite, al neimpartasitei singuratati, din care nevroticul incearca sa se smulga. Simptomele nevrotice par sa fie un .,limbaj" care exprima "cifrat" suferinta interiori-tatii nevroticului, o codificare a suferintei prin care nevroticul forteaza contactul cu medicul.
Psihanalistii cred ca simptomele nevrotice reprezinta modul de actualizare deat si mascat al "complexelor". Simptomele ar functiona in aceste conditii drept solutie-surogat pentru trairile tensionale, conflictuale, "comple-xuale", care nu se pot descarca si rezolva. Printr-un jeed back imaginativ si uneori literar-artistic, psihanaliza dene astfel o falsa explicatie a acestui domeniu confuz si necunoscut : al suferintei nevrotice.

Gasind o scena larga unde se intimpla pare-se ceva, Freud scrie o piesa complicata si stufoasa cu personaje simbolice care se anima si evolueaza dupa niste legi care sint in afara de ele. Este, in istoria psihologiei moderne, una dintre cele mai vaste transpozitii a rebours a simbolurilor.
Freud ignoreaza ca fenomenele de simbolizare dramatica cu personalizarea generalului nu au o echivalenta si in celalalt sens. Marea anomalie (daca nu chiar maladie originara a freudismului) este aceasta reificare a simbolurilor aduse din ul functiunii codice in acela concret al realitatii. Asa se nasc (teoretic) - in explicatia psihanalitica - toate complexele (peste o suta, descrise !). Inspirindu-se in ilustrarea sa din tragedia antica, Freud n-a realizat ca personajele sint simbolice, deci transindi-duale. Situatiile tragediei sint mult dincolo de nivelul pragmatic si economia instincto-afectiva.
Psihanaliza se vrea o explicatie a unui domeniu practic necunoscut : acela a instinctelor. Nestiind despre instincte, Freud le "capitoneaza" cu o explicatie rationa-lizanta. Copilul le minuieste in subconstient ca si cum le-ar scoate gata investite de semnificatie si integrate axiologic (de unde ?).

Or, pentru ca sa fiu intr-un conflict
"oedipian" cu tatal meu, trebuie sa stiu, sub forma ana-litic-intelectiva sau intuitiva :
1 - ca mama este un obiect sexual;
2 - ca placerea suptului este un echivalent erotic ;
3 - ca tata este posesorul erotic al mamei ;
4 - ca erotismul este exclusist, si, deci, unul din cei doi trebuie sa dispara ;
5 - ca moartea este o solutie competitionala ireversibila, deci definitiva.
Freudistii vor spune - poate - ca toata aceasta explicatie este numai alegorica, ca sistemul "de cunoastere" subconstient nu e silogistic, ci automat-intuitiv! Dar, cind, - intrebam noi - are loc "maturizarea" acestui sistem ?
Apoi, marea lege de expresie simbolica din universul animal (si chiar vegetal), de la culoarea florilor si pina la limbajul uman, nu contine niciodata o ambivalenta de sens .si nici o "cauzalizare" efectoare. Semnul marcheaza, semnifica, reprezinta si functioneaza operational, abstract, in numele si pentru un fenomen sau obiect. Semnul nu determina si nu realizeaza ! Pentru ca sistemul simbolurilor sa dena anxiogen si perturbant, este nevoie de o scara de valori, de un reper ativ, si mai ales de exemple (cel putin unul) cind simbolul s-a transformat in realitate. Or, aceasta nu exista nici in subconstient, cum nu exista nici in complexul univers al constiintelor.

Nevroticul descrie cu un fel de demnitate surda a participarii si responsabilitatii trairile sale triste, discon-forile sau neplacute, care-l proiecteaza in situatia de impas prin dispozitivul lor situativ. Acest gest si angajarea implicita se echivaleaza cu orice situatie de participare la judecatile de valoare. Nevroticul incearca sa se rascumpere din existenta ratata care, fiind un sacrificiu al libertatii sale, dene un fel de ofranda sterila catre ceilalti.
Sint consideratii ce ne reamintesc ca limbajul (semantic si extrasemantic) este doar rful unei piramide de structura expresiv-simbolica, definitorie pentru om, fara de care el nu ar fi fost ceea ce este, adica o fiinta de noutate. E vorba de un teritoriu al structurarii expresiv-sim-bolice umane ce reprezinta un fapt si un organizat inter-ontic si nu circumstantial, plasindu-se intre universul existentei si structura persoanei. Aici nu avem de-a face cu fenomene inconstiente, ci cu unele care se implica relational intr-o situatie de alteritate si reciprocitate. Nevroza atinge acest teritoriu si de aceea ea exprima alterarea modalitatilor de expresie si comunicare, de insertie in grupul social. Or, o asemenea modificare a structurii psihologice umane, cu perturbarea modalitatilor sale expresiv-simbolice de comunicare si realizare pe care o determina nevroza, nu poate fi o psihogeneza sau un demers prospectiv.

Caci nu se poate induce, prin sugestie sau actiune psihogena, un model nevrotic de existenta sau o fragilitate existentiala. Relatia directa interumana apare, desigur, in continutul formelor psihogene, dar in nici un caz ea nu e un primum movens, ci totdeauna o alunecare in jos, mediata de o situatie.
O "endogeneza" reactiva apare in conditiile unei situatii traumatizante. Aici indidul uman e pus fata in fata doar cu el insusi; cu propriul sau pericol, cu propria sa structura psihologica. Si, confruntarea dintre semnificatia situatiei traumatizante si structura persoanei, asupra careia actioneaza, ne va da un raspuns despre modalitatea in care se inclina "balanta" existentei : spre "existenta-lupta", sau spre "existenta-esec", acest mod dureros de "a fi" al fiintei umane. *
De la energia impulsiva (drive) la secventa istorica, omul sanatos, ca si suferindul psihic (nevroticul), comenteaza - prin existenta sa - tot ce se intimpla in lume si cu el insusi (sau, poate e mai corect sa spunem : in lumea dizata intre oceanul miscator al realitatii si "ceata" fluctuanta a subiectitatii). Iar complexitatea umana a
acestui proces rezida in oscilatia continua a nivelelor de constiinta prinse in suprafata de infasurare care "separa si leaga" pe indid de grup.

Actul comprehensiv psihiatric este - de fapt - o analiza spectrala a extensiunii motivationale inspre existenta insului dezechilibrat. Elucidarea structurii complexe motivationale (corelatii factoriale si subfactoriale), in neuro-fiziologic, neuro-cibernetic si psihologic, transpune clasica analiza a patologiei psihice intr-o sinteza orizontala, care dene un instrument de cunoastere si modelare programica in psihiatria moderna.
Domeniul de aplicare al acestor operatii epistemologice se intinde de la "evenimente-situatii" pina la "peisaje de cultura".
Cele expuse in acest modul ne fac sa intelegem ca trairea si expresia (experienta interioara si "discursul") fac corp comun in nevroza. Existentul nevrotic dene lamentativ, opozant sau protestatar, traducind trairile subiective in comportament prin intermediul proiectarii pe o pinza de fond motivationala.
Dizarmonia persoanei nevrotice face ca drumul de la zona intima la cea publica (adica pentru altii) sa fie parcurs dupa o modalitate simplificata si oarecum saraca, monocorda si obositoare prin repetitie.

Simptomele nevrotice se decanteaza in trairile-com-portament, uzuale, cu o mutatie spre trairea-expresie si cu "palidizarea" comportamentului adecvat, productiv si prospectiv.
Trairile dezagreabile se impun cu o insistenta care face ca indidul sa le traiasca pasiv-expresiv, iar comportamentul sa fie de aparare si nu de depasire creativa. Rezulta din aceasta o aplatizare a persoanei, cu o fisura structurala care o dedubleaza, ceea ce conduce la un comportament duplicitar si necreativ, cu dezangajarea din principalele roluri sociale (sau indeplinirea lor cu efort, indoiala, suferinta si neplacere) si propensiunea spre un rol de tip special, similar aceluia de suferind retractat in tristetea neangajata a copilariei bolnave.
Statutul social al suferindului implica respectul suferintei si compansiunea (dupa cum cel al bolnavului.
grija si ingrijirea ocrotitoare ; cel al copilului, protectia educativa s.a.m.d.).
Dezangajarea din principalele roluri sociale face parte dintr-o dezangajare mai larga, care implica un fel de re-tractie etica, de "coagulare" morala ; fie nemijlocit, fie prin intermediul acelei "comedia dell\' arte" involuntare Dar toate aceste moduri inseamna dezangajare axiologica globala (pe dimensiunea lumii valorice a indidului si a grupului sau).





Tipareste Trimite prin email



loading...








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai