mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  
termeni medicali


Diabetul zaharat
Index » Endocrinologie si metabolism » Diabetul zaharat
» Rezistenta la insulina

Rezistenta la insulina







Rezistenta la insulina este definita arbitrar ca necesitatea a 200 sau mai multe unitati de insulina pe zi pentru a controla hiperglicemia si a preveni cetoacidoza. Rezistenta relati la insulina este prezenta la majoritatea persoanelor cu diabet cand se cerceteaza prezenta ei cu atentie folosind tehnica clamparii glucozei. Ea este consecinta deficitului aproape complet de insulina in DZID, in timp ce in DZNID problema majora este obezitatea.
Anabolismul normal, mediat prin insulina, necesita secretia de cantitati adecte de insulina ca raspuns la alimentatie. Insulina trebuie legata atunci de un receptor specific de insulina in tesuturile tinta ( modulul 327). Receptorul insulinic este o glicoproteina tetramerica, ce consta din doua subunitati a si doua subunitati |3 legate prin legaturi disulfurice. Subunitatea (3 este o tirozinkinaza, ce este actita cand insulina se leaga de subunitatea a. Tirozinkinaza autofosforileaza receptorul insulinic si se initiaza fosforilari intracelulare ulterioare, ce mediaza actiunile multiple ale insulinei. Singura asemenea actiune ce este inteleasa rezonabil este transportul glucozei. Glucoza patrunde in celula prin difuzie mediata de molecule transportoare de glucoza. In timp ce unii transportatori sunt permanent prezenti in membrana plasmatica, insulina legata de receptor initiaza o mobilizare rapida a rezervelor intracelulare de transportori catre membrana plasmatica si activeaza unitatile deja plasate. In diabetul slab controlat numarul transportorilor depozitati pare a fi deficitar.


Rezistenta la insulina poate fi prereceptor (insulina anormala sau anticorpi antiinsulina), receptor (numar scazut de receptori sau legare diminuata a insulinei) sau postreceptor (transmiterea anormala a semnalului, in special scaderea capacitatii de a acti receptorul tirozinkinaza). Pot exista combinatii. Natura defectului molecular este cunoscuta in unele forme de rezistenta la insulina, dar in cele mai multe defectul nu a fost identificat.
La subiecti diabetici cu rezistenta la insulina deplin dezvoltata (necesita > 200 unitati de insulina pe zi), problema este de obicei rezistenta prereceptor, datorata anticorpilor antiinsulina. Anticorpii antiinsulina de tip IgG sunt prezenti aproape la toti subiectii dupa 60 zile de la initierea terapiei cu insulina. Titrai acestor anticorpi riaza din motive ce nu sunt clare. Desi corelatia intre titrul de anticorpi si rezistenta functionala nu este incheiata, legarea insulinei de anticorpi se presupune a fi mecanismul primar in cele mai multe cazuri. Probabil mai putin de 0,1 % dintre pacientii tratati cu insulina au vreodata rezistenta semnificati. Problema poate aparea in cate saptamani de la inceperea terapiei sau multi ani mai tarziu. Debutul poate fi brusc, ducand la cetoacidoza, dar de obicei
este gradat, cu hiperglicemii necontrolabile, ca problema majora. Cam 20 pana la 30% din pacienti au alergie concomitenta la insulina. Tratamentul necesita prednison in cantitati mari - 80 pana la 100 mg/zi initial. Raspunsul apare adesea in 48 pana la 72 ore, dar poate lua mai mult timp. Daca nu apare o ameliorare dupa 3-4 saptamani, se poate presupune ca steroizii nu vor fi eficienti. Odata ce necesarul de insulina incepe sa scada, dozajul prednisonului poate fi scazut rapid, cu 10 pana la 20 mg la fiecare 7-l0 zile, pana ce este atins un nivel de intretinere de 5-l0 mg/zi. Aceste niveluri pot fi necesare pentru mai multe luni. Daca a aparut remisia, permisiunea intreruperii terapiei poate fi determinata numai prin incercari. Insulina sulfat poate fi de ajutor.
In cazuri rare, rezistenta la insulina pare a fi datorata distractiei crescute a hormonului la locul injectarii subcutanate. Asemenea pacienti tind sa raspunda normal la insulina administrata intravenos sau intraperitoneal. La unii pacienti, aditia unui inhibitor de proteaza (aprotinina) la amestecul insulinic a fost de ajutor. Cand rezistenta este extrema, insulina regular 500 U/ml fi folosita pentru a controla volumul injectiei.
Rezistenta la insulina apare si in alte boli decat diabetul, in asemenea boli, acanthosis nigricans este un semn fizic al prezentei sale. Acanthosis nigricans este o hiperpigmentatie catifelata, bruna spre neagra a pielii, cel mai adesea prezenta pe cutele posterioare si laterale ale gatului, dar si la nivel axilar, inghinal, ombilical si in alte arii. Acanthosis nigricans a aparut intr-un studiu la 7% din copii. O prelenta mai mare a fost gasita la hispanici si negri, decat la albi. Desi acanthosis nigricans poate fi un semn de malignitate oculta, nu se asociaza cu neoplazia in conditiile de insulino-rezistenta. O lista a sindroamelor majore cu rezistenta la insulina este data in elul 334-l2.
Obezitatea este cea mai comuna cauza a rezistentei la insulina. Ea este asociata cu numar scazut de receptori, dar problema majora este la nivel postreceptor, unde aparent exista o scadere a actirii tirozinkinazei. Sindromul Werner este o boala autosomal recesi cu incidenta mare a hiperglicemiei, in ciuda concentratiilor crescute ale insulinei plasmatice. Apare si un raspuns slab la hormonul exogen. Alte aspecte includ retardul cresterii, alopecia sau incaruntirea prematura a parului, cataracta, hipogonadism, ulcere gambiere, atrofie musculara, grasoasa si osoasa, calcificari ale tesuturilor moi si o frecventa mare a sarcoamelor si meningioamelor.
Dintre afectiunile rare asociate cu acanthosis nigricans, riantele asociate cu anomalii ale receptorului insulinic au atras cel mai mare interes. Pacientii de tip A sunt femei tinere inalte, cu tendinta la hirsutism si anomalii ale tractului reproducator, care cel mai probabil au ore polichistice sau alte cauze de exces orian de androgeni. Multe mutatii ale receptorului insulinic au fost gasite la pacienti cu sindrom tip A, dintre care multe interfera cu activitatea receptorului prin blocarea sau diminuarea activitatii sale tirozin-kinazice. Subiectii din tipul B sunt femei mai in rsta cu boli imunologice.



Tabloul clinic include artralgii, alopecie, glande salire marite, proteinurie, leucopenie si anticorpi antinucleari si anti ADN. Rezistenta la insulina la acesti pacienti este datorata anticorpilor blocanti ai receptorului insulinic (nu insulinei insasi). Interesant, anticorpii antireceptor pot de asemenea cauza hipoglicemie. Factorul determinant, activitatea agonista (hipoglicemie) sau antagonista (rezistenta la insulina), depinde probabil de locul legarii de receptorul insulinic. Atat pacientii A, cat si B au concentratii inalte de insulina plasmatica.
Lipodistrofiile generalizate si partiale sunt sindroame de depletie lipidica ce difera in primul rand dupa extensia atrofiei tesutului adipos ( modulul 352). in forma generalizata, in esenta toata grasimea corpului lipseste, in timp ce tipul partial, mai comun, prezinta atrofie a tesutului adipos pe fata si trunchi, cu adipozitate normala sau crescuta in jumatatea inferioara a corpului. Boala poate fi congenitala sau dobandita. Tipic, pacientii dezvolta hiperglicemie la pubertate, dar cetoacidoza nu apare niciodata. Hipertrigliceridemia marcata cu xantoame eruptive este o constatare frecventa. Aspecte caracteristice sunthepatomegalia, splenomegalia, cardiomegalia, hirsutismul, limfadenopatia, hipertrofia organelor genitale externe, vene ricoase si (in formele congenitale) hipertrofie musculara. Retardarea mentala este comuna, iar boala renala poate aparea. Termenul diabet lipoatrofic este sinonim cu lipodistrofia totala. Toti pacientii au niveluri crescute de insulina plasmatica. Rezistenta poate fi datorata numarului scazut de receptori, afinitatii diminuate a receptorului pentru insulina sau unui defect postreceptor.
Sindromul hipertrofiei pineale este caracterizat de rezistenta la insulina, dentitie primara cu dinti malformati, piele uscata, unghii ingrosate, hirsutism si o precocitate sexuala specifica, cu marirea organelor genitale externe. Acestea pot atinge aproape marimea de la adult la rsta de 3 sau 4 ani. Rezistenta la insulina este severa, iar cetoacidoza poate aparea in ciuda nivelurilor mari de insulina endogena. Sindromul Alstrom este o afectiune rara, autosomal recesi, caracterizata prin orbire in copilarie datorata degenerarii retinei, surditate nervoasa, diabet insipid rezistent la sopresina si, la barbati, hipo-gonadism cu niveluri plasmatice ridicate de gonadotropine. Pacientii par astfel a avea rezistenta terminala de organ la multipli hormoni. Alte aspecte includ alopecie, hiperuricemie, hipertrigliceridemie si aminoacidurie. Superficial, pacientii pot aminti de sindromul Lawrence-Moon-Biedl, dar pot fi diferentiati la examinare initiala prin absenta polidactiliei si deficientei mentale. Rezistenta la insulina in sindromul Alstrom este usoara. Ataxia-telangiectazia este caracterizata prin ataxie cerebeloasa, telangiectazie, predispozitie la cancer de san si o rietate de anomalii ale sistemului imun, pe langa rezistenta la insulina. Sindromul Rabson-Mendenhall consta in displazie dentara, unghii distrofice, pubertate prematura si acanthosis nigricans. Rezistenta la insulina este probabil datorata unei anomalii a receptorului insulinic. Leprechaunismul este caracterizat printr-un aspect elfin al fetei, hirsutism, absenta grasimii subcutanate, piele ingrosata si rezistenta la insulina. Defectele sunt gasite atat in subunitatile a, cat si |3 ale receptorului insulinic, ele diminuand mult expresia receptorilor la nivelul membranelor plasmatice. Nu este trecuta in elul 334-l2 rezistenta la insulina datorata excesului hormonal (acromegalie, sindrom Cushing), distrofiei miotonice si talasemiei majore. Rezistenta la insulina in aceste conditii nu este de obicei semnificati clinic.



Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Endocrinologie si metabolism:


 
Fa-te cunoscut! invitatie-1
Invitatie Online - promoveaza produse medicale invitatie-2

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

invitatie-3
vizitatorii nostri pot fi clientii tai