Terapia dietetica joaca un rol esential in tratamentul tuturor stadiilor insuficientei renale, dar este de o importanta deosebita in stadiul terminal al bolii renale. Pacientii cu
insuficienta renala cronica sunt susceptibili in mod special la malnutritie, datorita aportului inadecvat si alterarii meolismului nutrientilor. in lipsa interntiei medicale, deficitul de vitamina D poate duce la scaderea absorbtiei calciului, hiperparatiroidism si osteodistrofie. Dializa, prin ea insasi, inlatura nutrienti, iar pacientii dializati prezinta risc pentru deficitul de vitamina B6, vitamina C si folati; pot sa apara niluri plasmatice crescute de vitamina A, precum si rezer crescute sau scazute de vitamina A si
tulburari in meolismul carnitinei.
Aportul proteic excesiv creste filtrarea glomerulara si poate accelera pierderea functiei renale; altfel spus, restrictia proteica in
dieta poate intarzia evolutia bolii renale. Aportul energetic trebuie sa fie adecvat (35 kcal/kg, zilnic) pentru a cruta proteinele consumate si pentru a micsora caolismul proteinelor endogene, dar si pentru a reduce riscul de dezvoltare al malnutritiei. Pacientii cu
insuficienta renala progresiva pot beneficia de o dieta care sa le asigure 0,55-0,6 g proteine/kg, zilnic, incluzand 0,35 g/kg/zi de proteine cu valoare biologica inalta (proteine de origine animala, precum cele din carne, oua si peste). Daca la pacientii cu
insuficienta renala sera se incearca
diete cu aport proteic foarte limitat (0,28 g proteine/kg, zilnic), este necesara suplimentarea cu aminoacizi sau cetoacizi pentru a preni malnutritia. Reducerea fosforului din dieta (5-l0 mg fosfor/kg, zilnic) este o trasatura inerenta dietelor hipo-proteice. Restrictia mai sera a fosforului dietetic este necesara doar daca nilul fosforului seric este crescut. Restrictia de potasiu din dieta nu este necesara de obicei la pacientii fara dializa, dar daca hiperpotasemia este prezenta se poate recurge la restrangerea aportului de potasiu. Aportul de sodiu se limiteaza la 1000- 3000 mg/zi, de obicei acest nil fiind suficient pentru controlul hipertensiunii si edemelor din insuficienta renala. Pacientii dializati, ca si cei nedializati, prezinta adesea niluri plasmatice crescute. Este recomandabila instituirea restrictiei dietetice de grasimi totale (la sub 30% din energie), grasimi saturate (sub 10% din energie) si colesterol (sub 300 mg/zi), cu toate ca reducerea nilurilor lipidelor sau a mortalitatii prin aceasta metoda nu a fost suficient documentata.
Pacientii cu boala renala terminala dializati ar trebui sa beneficieze de supliment proteic in dieta (1-l,4 g/kg la pacientii hemodializati si 1,2-l,4 g/kg la pacientii cu
dializa peritoneala), asociat unui aport energetic adecvat (aproximativ 35 kcal/ kg, zilnic), pentru a compensa efectele caolice ale dializei. Intr- adevar, pacientii hemodializatii care consuma cantitati mari de proteine (0,93-l,29 g/kg, zilnic) pot aa o rata a mortalitatii mai scazuta decat cei cu aport proteic mai mic (0,65 g/kg sau mai putin, zilnic). Pacientii tratati ambulator, permanent sau episodic, prin dializa peritoneala pierd mari cantitati de proteine in dializat, in timp ce glucoza, care este absorbita din dializatul peritoneal, trebuie inclusa in calculele aportului energetic.
Retentia fosforului cu hiperfosfatemie apare in stadiul terminal al bolii renale, iar tratamentul pacientilor hemodializati sau cu dializa peritoneala necesita de obicei restrictie fosforica (
