HCV, care anterior identificarii era denumit "non-A, non-B\", este un virus ARN liniar, monocatenar, cu polaritate pozitiva, alcatuit din 9500 de nucleotide, a carui
genom este organizat similar cu cel al flavivirusurilor si pestivirusurilor. HCV constituie propriul gen in familia Flavivi-ridae. Genomul HCV contine un singur cadru deschis de citire (gena) care codeaza o poliproteina virala de aproximativ 3000 de aminoacizi. Capatul 5\' al genomului este alcatuit dintr-o regiune netradusa adiacenta genelor pentru proteinele structurale, miezul nucleocapsidic proteic si doua glicoproteine de invelis, El si E2/NS1. Regiunea netradusa de la capatul 5\' si gena pentru miez sunt foarte bine conservate in genotipuri, dar proteinele de invelis sunt codate de regiunea hipervariabila, care variaza de la un izolat la altul. Aceasta permite virusului sa evite mecanismele imunologice ale gazdelor indreptate impotriva proteinelor accesibile din invelisul viral. Capatul 3\' al genomului contine genele pentru proteinele nonstructurale (NS). Prima clona HC V raportata, 5 -l -l si secventa de nucleotide care codeaza produsul C100-3, prima proteina virala recombinata care a fost utilizata pentru studiile imunologice ale anticorpilor HCV, se afla la nivelul genei NS4, iar regiunea NS5 codeaza ARN-polimeraza ARN dependenta prin care se produce replicarea HCV (ura 295-6). Pentru ca replicarea nu se face printr-un intermediar ADN, HCV nu se integreaza in genomul gazdei. HCV are tendinta de a fi prezent in circulatie cu titruri foarte joase; ca urmare vizualizarea particulelor
virale a fost dificila. Desi replicarea HCV in vitro este dificil de realizat intr-un mod convingator, cimpanzeul s-a dovedit a fi un model animal nepretuit.
Au fost identificate, prin secventializarea nucleotidelor, cel putin sase genotipuri distincte ale HCV precum si subtipuri ale genotipurilor. Datorita deosebirii izolatelor HCV in cadrul genotipului sau subtipului si la aceeasi gazda, este imposibila definirea unui genotip distinct, aceste diferente intragenotipice referindu-se la termenul de semispecie. Diversitatea genotipica si a semispeciilor HCV, rezultand din rata inalta de mutatie a acestuia, interfereaza cu
imunitatea efectiva umorala. Au fost pusi in evidenta
anticorpi neutralizanti ai HCV, dar ei tind sa aiba o viata scurta si infectia cu HCV nu induce imunitate durabila fata de reinfectia cu diferite izolate virale sau chiar fata de acelasi izolat viraL Ca urmare, nici imunitatea heterologa nici cea homologa nu se dezvolta dupa infectia acuta cu HC Unele genotipuri HCV au o distributie universala, in timp ce altele sunt limitate la anumite zone geografice. in plus, au fost semnalate diferente patogenice si in raspunsul la terapia antivirala a genotipurilor; oricum impactul biologic al diferentelor genotipurilor si semispe-ciilor ramane incomplet elucidat.
Dupa cum s-a mentionat anterior, primul test a folosit pentru a detecta
anticorpii anti C100-3, o polipeptida recombinanta derivata din regiunea NS4 a genomului. La majoritatea pacientilor cu
hepatita acuta C, anticorpii detectati cu acest test apar dupa 1-3 luni de la debutul hepatitei acute, dar uneori chiar la un an sau mai mult. Testele din a doua generatie contin proteine recombinante din miezul nucleocapsidic, C22-3 si din regiunea NS3, C33c (exprimata ca C200 in combinatie cu C100-3); aceste teste sunt mai sensibile cu
aproximativ 20% si detecteaza anticorpii anti-HCV cu 30 pana la 90 de zile mai devreme, in timpul perioadei de hepatita acuta. A treia generatie de teste imunologice, continand proteine ale regiunii NS5 si care substituie cateva proteine recombinate cu peptide sintetice, pot detecta anti-HCV chiar mai precoce. Pentru ca in probele clinice testate pentru anticorpi anti-HCV au fost intalnite cazuri nespecifice, s-a introdus un test suplimentar de imunologie recombinanta (RIBA = recombinant immu-noblot assay). La imunotestare, reactivitatea este "confirmata\" prin incubare cu o banda de nitroceluloza care contine benzi individuale pentru proteinele sintetice sau recombinate ale HC Aceasta abordare permite punerea in evidenta a anticorpilor individuali impotriva proteinelor virale nestructurale si structurale si identifica reactivitatea fals pozitiva asociata cu specificitati nonvirale. Este util sa se sustina valabilitatea probelor reactive anti-HCV, in special la pacientii cu o mica probabilitate de infectie anterioara certa (ex. donatorii de sange) sau la pacientii cu activitate neclara a serului (cum ar fi cei cu factor reumatoid) care pot produce anticorpi fals pozitivi reactivi. Totusi, detectarea anticorpilor anti-HCV este
insuficienta pentru a identifica toate persoanele infectate cu HC Cel mai sensibil indicator este prezenta ARN-ului HCV, care necesita o amplificare moleculara prin reactia de polimerizare in lant (PCR) (ura 295 -7). O metoda alternativa pentru detectarea ARN-ului HCV, usor de realizat, dar cu sensibilitate de 1-2 ori mai mica, este reprezentata de hibridizarea lanturilor ramificate complementare ale ADN. ARN-ul HCV poate fi detectat in cateva zile de la expunerea la HCV, cu mult inaintea aparitiei anticorpilor anti-HCV si are tendinta de a persista pe parcursul infectiei HCV; totusi, la pacientii cu infectie HCV cronica, in mod ocazional ARN-ul HCV poate fi detectat doar intermitent. Utilizarea unor teste moleculare sensibile pentru detectarea ARN-ului HCV a relevat prezenta de HCV replicativ in limfocitele sangelui periferic al persoanelor infectate; totusi, la fel ca in cazul prezentei HB V in limfocite, nu este cunoscuta relevanta clinica a infectarii limfocitelor cu HC
