Profilul farmacocinetic al unui agent antibacterian se refera la variatiile in timp ale concentratiilor in ser si tesuturi dupa administrarea medicamentului si reflecta procesele de absorbtie, distributie, meolism si excretie. Caracteristicile importante includ concentratiile serice maxime si medii si parametrii matematici derivati, cum ar fi timpul de injumatatire, clearan-ce-ul si volumul de distributie. Informatiile farmacocinetice sunt utile pentru estimarea dozelor antibacteriene eficiente si a frecntei de administrare, pentru ajustarea dozelor la pacientii cu capacitate excretorie alterata si pentru area unui medicament cu altul.
ABSORBTIA Datele privind absorbtia se pot referi la administrarea orala, intramusculara si intranoasa.
Administrarea orala Majoritatea pacientilor cu infectii sunt tratati cu agenti antibacterieni administrati pe cale orala in ambulator. Avantajele terapiei pe cale orala fata de cea parenterala includ costurile mai mici, efectele secundare in general mai putine (inclusiv complicatiile referitoare la cateterele intranoase) si o acceptare mai buna de catre pacienti. Procentul in care se absoarbe un agent antibacterian administrat oral (biodisponibilitatea agentului) variaza de la 10-20% (eritro-micina si
penicilina G) la aproape 100% (clindamicina, metronidazol, doxiciclina si trimetoprim-sulfametoxazol). Aceste diferente de bio disponibilitate nu sunt importante clinic atata timp cat concentratia la locul infectiei este suficienta pentru a inhiba sau distruge microorganismele patogene. Totusi, eficienta terapeutica poate fi compromisa cand absorbtia este redusa ca rezultat al conditiilor fiziologice sau patologice (cum ar fi prezenta de alimente in cazul unor medicamente sau suntarea sangelui din tractul gastro-intestinal la pacientii cu hipotensiune), interactiuni medicamentoase (cum ar fi chinolonele cu cationii metalici) sau noncomplianta. Calea orala este folosita de obicei la pacientii cu infectii relativ usoare, la care absorbtia nu ar trebui sa fie compromisa de conditiile enumerate anterior.
Administrarea intramusculara Desi calea intramusculara are in general o biodisponibilitate de 100%, ea nu este folosita tot atat de mult in Statele Unite ca si calea orala si intranoasa, partial datorita durerii frecnt asociate cu injectia intramusculara si a accesului intranos relativ facil la pacientii spitalizati. Injectia intramusculara poate fi adecvata in cazul unor indicatii specifice necesitand un efect "imediat\" si sigur (de ex. pentru forme de penicilina cu durata lunga de actiune incluzand benzatin-peniciline si procainpeniciline si pentru doze unice de ceftriaxona pentru infectia gonococica necomplicata).
Administrarea intranoasa Calea intranoasa este utila cand agentii antibacterieni orali nu sunt eficienti impotriva unui patogen anume, cand biodisponibilitatea este incerta sau cand sunt necesare doze mai mari decat se pot administra pe cale orala. Dupa administrare intranoasa, biodisponibilitatea este de 100%, iar concentratia serica maxima apare la sfarsitul injectiei. Pentru multi pacienti ce necesita terapie pe termen lung, administrarea ambulatorie intranoasa folosind pompe porile poate fi connabila si sigura cand terapia orala nu este posibila. Pe de alta parte unele medicamente antibac-teriene orale noi sunt suficient de acti pe unele microorganisme pentru a putea rivaliza terapia parenterala; folosirea acestora poate permite pacientilor o inapoiere la domiciliu mai rapida sau sa evite complet spitalizarea.
DISTRIBUTIA Dupa absorbtie, concentratia serica a majoritatii agentilor antibacterieni trebuie sa depaseasca concentratia minima necesara pentru a inhiba dezvoltarea bacteriana (CMI; modulul 121), pentru a fi eficienta. Deoarece majoritatea infectiilor sunt extravasculare, un antibiotic trebuie, de asemenea, sa difuzeze la locul infectiei. Concentratiile celor mai multi agenti antibacterieni in fluidul interstitial sunt similare cu concentratiile medicamentului liber in ser. Totusi, cand infectia este localizata intr-o zona "protejata\", unde penetrarea este slaba, cum ar fi lichidul cefalorahidian (LCR), ochiul,
prostata sau getatiile cardiace infectate, sunt necesare pentru vindecare doze parenterale mari sau administrare locala timp indelungat. In plus, chiar daca un agent antibacterian poate patrunde pana la locul infectiei, activitatea sa poate fi antagonizata de factori locali cum ar fi pH-ul nefavorabil sau inactivarea prin produsi de degradare celulara. De exemplu, deoarece activitatea aminoglicozidelor este redusa de pH-ul
acid, mediul acid din multe tesuturi infectate poate fi partial responsabil de eficienta relativ slaba a monoterapiei amino-glicozidice. in plus, puroiul din abces reduce activitatea multor compusi antibacterieni, astfel incat pentru vindecare este necesara drenarea chirurgicala.
Majoritatea bacteriilor ce produc infectii la om sunt localizate extracelular. Agentii patogeni intracelulari, cum ainLegionella, Chlamydia, Brucella si Salmonella, pot persista sau pot determina recaderi daca agentul antibacterian nu penetreaza in mediul intracelular. in general, P-lactamii, vancomicina si aminoglicozidele penetreaza slab celulele, in timp ce macrolidele, tetraciclinele, metronidazolul, cloramfenicolul, rifampicina, trimetoprim-sulfametoxazolul si chinolonele au o penetrare intracelulara buna.
METABOLIZARE SI ELIMINARE Ca si alte medicamente, agentii antibacterieni sunt excretati din organism prin eliminare hepatica (eliminare meolica sau biliara), prin excretie renala - in forma neschimbata sau meolizata -sau prin combinarea celor doua procese. Pentru majoritatea medicamentelor antibacteriene, meolismul duce la pierderea activitatii in vitro, desi unii agenti, cum ar fi cefotaximul, rifampicina si claritromicina au meoliti bioactivi ce pot contribui la eficacitatea lor globala.
Consecinta cea mai practica a modului de excretie a unui agent antibacterian este necesitatea de a ajusta posologia cand capacitatea de eliminare este afectata. Toxicitatea directa, non-idiosincrazica a medicamentelor antibacteriene rezulta cel mai frecnt din nereducerea corespunzatoare aposologiei la pacientii cu excretie afectata. Pentru agentii ce sunt eliminati in principal nemodificati prin filtrare glomerulara, clearance-ul medicamentului este corelat liniar cu clearance-ul creatininei. Medicamentele antibacteriene frecnt folosite ce necesita ajustarea posologiei la pacientii cu afectare renala sunt prezentate in elul 140-3. Din nefericire, pentru medicamente a caror eliminare este in principal hepatica, nici un marker simplu (cum ar fi
creatinina serica) nu este folositor pentru ajustarea dozelor la pacientii cu boala hepatica. Chiar la pacientii cu boli hepatice sere, capacitatea meolica reziduala este de obicei suficienta pentru evitarea acumularii si a efectelor toxice. Totusi, pentru medicamente ce sunt meolizate hepatic si au un indice terapeutic restrans (cum ar fi cloramfenicolul), terapia alternativa poate fi justificata la pacientii cu boli hepatice, deoarece tehnologia de monitorizare a nilurilor serice nu este disponibila pe scara larga.
