Pentru a apare un proces canceros trebuie sa se produca mutatii care afecteaza o rietate de cai. Adesea este afectat punctul de control Gl din ciclul celular. Exprimarea telomerazei este o caracteristica comuna a cancerelor. Supraexprimarea factorilor de crestere si a receptorilor lor poate fi si ea detectata frecvent. De asemenea, actirea proto-oncogeneiras, sau alte modificari care duc la o cascada MAP-kinaza constitutiv acti, sunt obisnuite. Modificarile scheletului celular si raspunsul la inhibarea cresterii mediata prin contact sunt adesea obserte la celulele canceroase. Una din componentele fiziopatologiei ar putea fi incapacitatea de a induce exprimarea produselor genice necesare apoptozei. In mod obisnuit, atunci cand se produce o mutatie la nivelul unui component al caii de semnalizare, se obser si alte mutatii in alte cai de semnalizare, mai curand decat in alt component din aceeasi cale. Nivelul ridicat de muilitate al celulelor canceroase faciliteaza adaptarea la mediu, inclusiv dezvoltarea rezistentei la medicamentele anticanceroase. Pe masura ce
tumora progreseaza dobandeste capacitatea de a secreta proteaze care ajuta la depasirea barierelor locale, astfel incat poate metastaza ( modulul 85). Evolutia in etape discrete duce la productia de factori de catre celulele tumorale, care permit neoscu-larizarea pentru a asigura transportul de substante nutritive spre tumora in dezvoltare. Alte mutatii permit tumorii sa evite mecanismele de supraveghere imunologica; astfel, unele
tumori reduc exprimarea antigenelor din complexul major de histocompatibilitate I, astfel incat devin invizibile pentru celulele T. Gama larga de modificari care trebuie sa se produca intr-o singura celula pentru a permite comportamentul asociat cu un neoplasm
malign explica faptul ca procesul de carcino-geneza are etape multiple si motivul pentru care cancerele umane pot avea 10 sau mai multe leziuni genetice care explica biologia lor.
Caracteristica celulelor canceroase care a dominat gandirea clinica este proliferarea lor necontrolata. Cu toate acestea, fractiunea de crestere a celor mai multe cancere umane nu este, de obicei, mai mare decat cea din epiteliul digestiv normal, sau din madu osoasa normala. Majoritatea tesuturilor canceroase umane sunt greu de cultit perioade mai lungi de timp. Linii celulare canceroase care nu mor niciodata in vitro pot sa prezinte leziuni genetice suplimentare care permit cresterea lor in vitro. Tumorile care survin in mod natural si cresc in vivo manifesta o rata de reducere exponentiala (Gompertziana) a fractiunii lor de crestere deoarece celulele-fiice care rezulta dintr-o diviziune nu sunt uniform capabile sa se divida ulterior. Acumularea deteriorarilor genetice,
insuficienta alimentare cu oxigen sau cu substante nutritive si alti factori necunoscuti contribuie la imbatranirea unora din celulele tumorale, astfel incat atunci cand o tumora devine manifesta clinic, la o
sarcina tumorala de 108-l09 celule cea mai mare parte a capacitatii de proliferare a tumorii este epuizata. Adesea, in acest stadiu, derite clonale mai maligne si inalt selective ale tumorii au metastazat in alte regiuni unde iau
nastere noi tumori mai agresive. Se poate considera ca celulele canceroase si-au pierdut obisnuitul "altruism\" ce caracterizeaza comportamentul celulelor din organismele multicelulare. Celulele canceroase opereaza prin selectie naturala intr-un mediu ostil. In mod ironic, cu cat au mai mult succes in dobandirea independentei fata de influentele mediului, cu atat este mai sigura distrugerea gazdei, si, in ultima instanta, a lor insele.
Pe baza acestor concepte de biologie a celulelor tumorale sunt in curs de elaborare clinica numerosi agenti cu potential terapeutic. Acestia includ dezvoltarea de factori de crestere si a antagonistilor receptorilor factorilor de crestere; inhibitori ai transferului fosforilic pentru blocarea kinazelor cheie; inhibitori selectivi ai PKC, fosfoinozitol-3\'-kinazei, fosfoli-pazei C, si altor tinte; inhibitori ai farnesil-transferazei care blocheaza insertia ras in membrana; versiuni mutante ale proteinelor cum este ras si p53, care ar putea face celula vulnerabila la atacul imunologic daca se foloseste ca un ccin; inhibitori ai angiogenezei, sau a treptelor de metastaza care ar putea limita cresterea tumorala si preveni raspandirea ei. Este totusi putin probabil ca o singura tinta sa fie mult-cautatul punct vulnerabil. Cel mai plauzibil este ca fi necesara elaborarea unor combinatii de inhibitori care sa imbunatateasca efectul anti-tumoral. De exemplu, combinarea chimioterapiei cu administrarea de
anticorpi impotri receptorilor EGF pare sa aiba un efect anti-tumoral mai mare decat suma efectelor separate.
