Prioritatea in evaluarea pacientului dupa silirea diagnosticului de cancer si informarea pacientului cu privire la acesta este de a se determina extinderea bolii. Posibilitatea de vindecare a unei
tumori este, de obicei, invers proportionala cu extinderea acesteia. In mod ideal,
tumora va fi diagnosticata inainte de aparitia simptomelor ( modulele 63 si 64) sau ca urmare a testelor screening ( modulul 82). O proportie foarte mare dintre acesti pacienti pot fi vindecati. Cu toate acestea, majoritatea pacientilor care au cancer se prezinta cu simptome determinate de cancer, fie prin efectul de masa ale tumorii, fie prin modificari asociate cu producerea de citokine sau de
hormoni de catre tumora.In majoritatea cazurilor de cancer, extinderea bolii este evaluata printr-o serie de teste si proceduri diagnostice invazive si non-invazive. Acest proces se numeste stadializare. El poate fi de doua feluri: stadializare clinica, bazata pe examenul fizic, radiografii, scanare cu radioizotopi, tomografie computerizata si alte proceduri imagistice, si stadializare patologica, in care se ia in consideratie informatia obtinuta in cursul interventiei chirurgicale si care poate include palparea intra-ope-ratorie, rezectia ganglionilor limfatici regionali si/sau a tesutului adiacent tumorii, si inspectarea si
biopsia organelor implicate in mod obisnuit in extinderea bolii. Stadializarea patologica include examinarea histologica a tuturor tesuturilor indepartate in cursul interventiei chirurgicale. Aceasta poate consta intr-o simpla
biopsie de ganglion limfatic sau in interventii mai extinse, cum sunt toracotomia, mediastinoscopia sau lapa-rotomia. Stadializarea chirurgicala se poate face in cadrul unei interventii separate sau in timpul rezectiei chirurgicale definitive a tumorii primare.
Datele cu privire la predilectia anumitor tumori de a se extinde in organe adiacente sau la distanta ajuta la realizarea stadializarii. Localizarile metastazelor tumorilor intalnite in mod comun sunt prezentate in elul 85-l.
Informatiile obtinute prin stadializare sunt folosite pentru a defini extinderea bolii ca fiind localizata sau manifestand semne de extindere in afara organului de origine, pe regional, dar nu la distanta, sau ca metastaze in organe indepartate. Sistemul cel mai larg folosit de stadializare este sistemul Tumora, Nodul, Metastaza (Tumor, Node, Metastasis - TMN) codificat de Uniunea Internationala impotriva Cancerului si de Comitetul American pentru Cancer (American Joint Co-mmittee on Cancer - AJCC)*. Clasificarea TNM se bazeaza pe datele anatomice si sileste categoria tumorii in functie de dimensiunile acesteia (TI-4, valorile mai mari indicand o tumora de dimensiuni mai mari), a prezentei implicarii ganglionare (de obicei, NO si NI pentru a indica absenta sau prezenta unor ganglioni implicati - desi unele tumori au un sistem mai complex de stadializare ganglionara) si prezenta metastazelor (MO si Ml, pentru a indica absenta, respectiv prezenta metastazelor). Apoi, diferitele permutari ale scorurilor T, N, si M sunt clasificate pe stadii, desemnate de obicei prin cifre romane de la I la IV. Pe masura ce se trece la stadiile superioare, gravitatea tumorii creste si posibilitatile de vindecare scad. Pentru unele tumori se folosesc alte sisteme anatomice de stadializare, cum ar fi clasificarea Duke pentru cancerele colo-rectale, clasificarea Federatiei Internationale a Ginecologilor si Obstetri-cienilor (O) pentru cancerele ginecologice, si clasificarea Ann Arbor pentru boala Hodgkin. Unele tumori nu pot fi clasificate corect pe baza considerentelor anatomice. De exemplu, tumorile hematopoietice, cum sunt leucemia, mielomul si limfomul, sunt frecvent diseminate in momentul in care pacientul se prezinta la examen si nici nu se extind in acelasi mod ca tumorile solide. Pentru aceste tumori se folosesc alti factori de prognoza ( modulele 112, 113 si 114).
In afara de gravitatea tumorii, un al doilea determinant major al rezultatului tratamentului este rezerva fiziologica a pacientului. Pacientii care sunt imobilizati la pat inainte de a face un cancer r avea o elutie mai proasta decat pacientii complet activi la stadializari identice.
Rezerva fiziologica determina felul in care pacientul va putea face fata stresului fiziologic impus de cancer si de tratamentul acestuia. Acest factor este dificil de evaluat in mod direct, dar se folosesc markeri-surogat pentru determinarea rezervei fiziologice, cum ar fi varsta pacientului sau statusul functional, conform elului Karnofsky (elul 81-2). Pacientii mai varstnici si cei cu valori ale statusului functional mai mici de 70 au un prognostic prost, afara de cazul in care scaderea acestuia poate fi o consecinta reversibila a tumorii.
Caracteristicile biologice ale tumorii sunt tot mai frecvent asociate cu prognosticul pacientului. S-a observat ca exprimarea anumitor oncogene, a genelor care determina rezistenta la medicamente, a genelor asociate apoptozei si a genelor implicate in metastazare influenteaza raspunsul la tratament si prognosticul. Prezenta anumitor anomalii citogenetice poate influenta supravietuirea. Tumorile cu viteze de crestere mai mari, evaluate prin exprimarea markerilor asociati proliferarii - cum este antigenul nuclear celular de proliferare (proliferating cell nuclear antigen - PCNA), se comporta mai agresiv decat tumorile cu viteze de crestere mai reduse. Informatiile obtinute din studiul tumorii propriu-zise r fi folosite tot mai mult pentru a influenta deciziile terapeutice.
