Retrospectiva pe care am incercat-o in inile anterioare asupra originii si evolutiei cunostintelor etnoiatrice ale poporului roman a avut drept scop doar schitarea celor mai importante etape ale civilizatiei traditionale, chimea si continuitatea neintrerupta a preocuparilor de etnoiatrie. Interesul timpuriu al istoricilor, filosofilor antici, fata de cunostintele empirice ale daco-getilor, studierea si culegerea practicilor poziti in "herbarii", fundamentarea unor lucrari importante ale medicinii medievale, pe tezaurul etnoiatriei romanesti conduc la concluzia fireasca a valorii incontesile pentru iatrosofie, pentru istoria culturii romanesti, a ceea ce s-a transmis peste generatii, prin traditia si practica medicala neintrerupta.
Studierea etnoiatriei in tara noastra a fost intensificata in mod deosebit in secolul XX, cercetatorii - medici, istorici, botanisti ori etnologi- aratand ca flora deosebita a tarii, favorizata de clima temperata, cu numeroase encla de climat mediteranean (in special vara), iar ca urmare, dirsitatea getatiei si a cunostintelor empirice, cu caracterul lor practic, pozitiv au determinat pastrarea etnoiatriei, aplicabile, cu toate consecintele ei. Numerosi cercetatori ca Valeriu L. Bologa, Al Borza, Valeriu Butura, Tiberiu Moraru, Gh. Palescu si altii si-au inchinat activitatea culegerii datelor despre folosirea telor, a retetelor fitoterapeutice, a descantecelor, insistand si asupra corelarii lor cu iatrosofia si selectand ceea ce este valoros, "ca aurul din nisipul apei"- dupa cum scria istoricul medicinii, Valeriu L. Bologa.
Acest domeniu a fost considerat unanim ca unul din primele module ale istoriei umanitatii, medicinei, folclorului romanesc. V.L. Bologa arata ca in stadiul contemporan "fara a renunta cat de putin la baza ei rationala, la tehnica ei inaintata, medicina stiintifica cauta acum sa-si completeze viziunea integrala cu ceea ce medicina populara poate sa ofere drept cunoastere empirica"179. Pentru argumentarea acestei afirmatii el exemplifica cu practicile taranilor de pe Valea Somesului, de pe Valea Oltului sau din Tara Barsei, care vaccinau copin antivariolic, folosind pustulele vitelor bolna, sau scaldandu-i in laptele acestora, cu mult inainte de generalizarea vaccinului descoperit de medicul englez Jenner, in secolul XVIII180. Procedeul empiric si aplicat de taranii romani, era semnalat-asa cum am mai relevat- si de medicii maghiari din Transilvania, Nyulas (in 1802) si loan Czako (in 1807)181.
Exemple de acestea s-ar putea da nenumarate, caci intreaga lupta de aparare a vietii si de vindecare a bolilor s-a bazat pe cunoasterea naturii, a telor, cu puterea lor tamaduitoare. in conceptia populara traditionala, cauzalitatea fiziologica (la care se adauga ereditatea, conditiile de viata si de igiena etc) se impletea cu aceea provocata de fenomenele naturale sau de fortele malefice. Ca urmare, vindecarea nu se putea obtine decat prin mijloace complexe, indicate de empiria traditionala, prin fitoterapie, opoterapie, descantec si rugaciune.
In viata comunitatilor traditionale, activitatile erau impartite. Barbatii erau angajati in toate muncile agro-pastorale, in padurarit, in mestesuguri. Rolul femeii crestea considerabil in cadrul gospodariei, pentru asigurarea conditiilor de hrana si de igiena, pentru cresterea pruncilor si ingrijirea sanatatii intregii familii. Tot femeile, indeosebi cele varstnice culegeau tele de leac, le uscau, preparau mixturi de remedii getale si le administrau celor in suferinta, insotite de practici psihoterapeutice, descantece, exorcisme etc.
Un grup aparte l-au constituit herboristii barbati, care au manifestat o forma inalta de specializare, constand in priceperea de a trata un numar mic de boli, folosind in schimb o gama extrem de variata de te, preparate separat sau in combinatii. Un fenomen deosebit a fost specializarea unor comunitati intregi in culegerea, prepararea si comercializarea telor cu virtuti terapeutice, separate sau in mixturi curati pe dirse boli. Aceasta indeletnicire adiacenta ocupatiilor traditionale, agricultura si cresterea animalelor a determinat mutatii social-economice ale asezarilor respecti, cum a fost de pilda satul Poienii de Jos, din judetul Bihor182.
Cercetatorii etnobotanisti semnalau existenta unor astfel de colectivitati in cateva sate din sudul Moldoi, ca si in sudul Banatului, pana dupa primul razboi mondial. Nicaieri insa nu s-a atestat un stadiu de specializare ca in Bihor, in satul Poienii de Jos, in care actualmente se manifesta o reactivare a acestei indeletniciri, impulsionata si de "intoarcerea spre natura" a oamenilor de stiinta, care creaza noi laboratoare, clinici, forme de cercetare, prin valorificarea fondului etnoiatric strachi.
