Dezltarea indeletnicirilor casnice textile, diversificarea pieselor costumului traditional si a cromaticii, dupa zone, varste, stare civila, materiala, ceremoniala, rituala etc. au determinat aparitia unei adevarate stiinte a prepararii colorantilor vegetali.
Necesitatile de ordin cromatic au impus o cunoastere timpurie a telor din care se pot obtine coloranti. in cadrul propriilor gospodarii, femeile culegeau tele colorante, din care preparau "pselele" necesare pentru colorarea fibrelor textile si a lanii, din care teseau stergarele, lepedeiele, scoartele, catrintele etc.
Pe baza vechilor cunostinte populare aplicate in fiecare gospodarie rurala, in secolele XVI-XVIII, in orase s-au constituit chiar ateliere mestesugaresti, specializate in prepararea si psirea fibrelor cu coloranti vegetali, folositi pana la jumatatea veacului XX, fiind apoi inlocuiti cu cei chimici.
Vegetatia mediului inconjurator punea la indemana tuturor bogatia culorilor obtinute din te, rezistente la razele soarelui, la apa, pastrandu-si tonalitatile, fara sa se observe modificari de-a lungul vremii.
Cercetarile etnobotanice initiate la sfarsitul secolului XLX au cuprins si acest important domeniu al traditiilor populare. in 1884, folcloristul bucovinean, Siniion Florea Marian publica " Chromatica poporului roman", urmat in 1914 de Tudor Pamfile si Mihai Lupescu, care publicau o noua "Cromatica a poporului roman". Cele 251 de retete pentru prepararea colorantilor, publicate de Simion Florea Marian, la care s-au adaugat alte 200 de retete publicate de Pamfile si Lupescu, urmate apoi de cele relevate in numeroase studii ale sec. XX ( Vaier Butura- "Enciclopedie de etnobotanica romaneasca") au dovedit ca a existat o adevarata "stiinta" traditionala, empirica de a folosi tele pentru extragerea colorantilor.
Cateva exemple concludente de preparare a culorii negre, pe baza a 5o de retete diferite, prin intrebuintarea scoartei de arin (Alnus glutinosa L)., zeama de corn (Comus mas L), scoarta de stejar (Quercus robur L), zarna (Rhinantus minor L), zarzar (Armenica vulgaris L), sovarf (Origanum vulgare L), malin (Artemisia annus L) etc. demonstreaza cunoasterea si folosirea din natura a celor mai diferite te pentru obtinerea fiecarei nuante.
Tanantii si colorantul negru-maroniu pentru acirea si psirea pieilor se preparau din scoarta de brad si de arin, de mesteacan, de mar paduret, de stejar. in asezarile montane ale Carpatilor, cojirea stejarilor " in picioare", fara a taia arborii si uscarea bucatilor mari de scoarta decupata, apoi comercializarea acestora, necesare in marile acarii si fabrici pentru prelucrarea pieilor a constituit pana la jumatatea veacului XX o ocupatie specializata a locuitorilor din asezarile montane, pe langa aceea a paduraritului.
In anii 70 ai veacului trecut, in padurile de pe Muntele Mare sau de pe Muntele Trascau, se mai puteau vedea "palitorile" pentru uscarea scoartei de stejar, inainte de a fi transportata la acariile din centrele Cluj, Turda, Iara; Abrud.
Una din cele mai arhaice metode de colorare a fibrelor de canepa s-a mai pastrat pana in veacul XX, in cateva zone din nordul Transilvaniei, Tara Nasaudului, Campia Somesului, Salajul etc. Este rba de un procedeu de "topire" a canepei, la roua. "Manunchii" de canepa smulsi din pamant se lasau noaptea pe camp, la "canepiste" pentru a fi udati de roua. Dimineata erau adunati si acoperiti la loc umbros, ca uscarea sa se faca lent, iar biodegradarea partii lemnoase sa se faca "hamusit". Se proceda astfel timp de 1-2 saptamani, pana cand fibra textila a canepei capata o culoare neagra-cenusie, desprinzandu-se usor de pe tulpina lemnoasa a tei. Dupa ce se torcea, cu "ata neagra de canepa" se facea urzeala coarelor, a cuverturilor ori se teseau diferite obiecte casnice. Pastorii din nordul Transilvaniei purtau chiar camasi tesute din canepa neagra, imbibandu-le cu zer, pentru a fi aparati de insecte, in lungul periplu pastoral, de la sat la munte sau pe drumuri si mai indepartate, practicand pastori tul transhumant
Culoarea galbena se obtinea cu ajutorul a 52 de "retete" diferite, avand in componenta droghita (Genista tinctoria L), flori de siminoc, (Antenaria dioica L), scoarta de mesteacan, sovarf, ramuri de malin, lemnul cainelui (Ligustrum vulgare L), alior (Euphorbia splendes L), sunatoare (Hypericum maculatum L), sapunel (Saponaria officinalis L).
Culoarea rosie se obtinea pe baza a peste 47 de retete, continand lemnul cainelui (Ligustrum vulgare L), cimbrisor de camp (Thymus serpyllum L), porumbel (Prunus spinosa L), calin (Acorus calamus L)
Nuantele diferite de galben, rosu, cenusiu, verde, albastru se obtineau prin combinarea culorilor primare si prin durata procesului de colorare sau intensitatea colorantului. Renumitele coare, "scoartele" din Oltenia, paretarele si laicerele din Maramures, "chilimurile"- coarele din Banat, "scoartele" inflorate din Bucovina ori cele din Dobrogea aveau un colorit cald, armonizat, o stralucire specifica doar colorantilor vegetali.
Patrunderea colorantilor pe baza de anilina sau fuxina a dus la parasirea si chiar uitarea vechilor practici si retete de obtinere a culorilor vegetale, "pselele de iarba", cum le numeau batranele satelor.
