intre modulele importante ale "stiintei populare" si ale etnobotanicii se insereaza etnoiatria, strategia multimilenara de apararea si prelungirea etii.
Interesul timpuriu al istoricilor si al filosofilor antici pentru cunostintele empirice ale daco-getilor despre natura, despre flora, studierea si culegerea retetelor bazate pe tele medicinale in "herbarii", fundamentarea unor importante lucrari ale medicinei medievale pe tezaurul etnoiatriei romanesti conduc la concluzia fireasca a valorii incontesile a acestuia pentru iatrosofie -medicina culta-, pentru istoria culturii romanesti, transmisa peste generatii, prin traditia si practica medicala neintrerupta.
Studierea etnoiatriei din tara noastra a fost intensificata in secolul XX, odata cu studierea florei tarii, favorizata de clima temperata, cu numeroase enclave de climat mediteraneana.
Diversitatea vegetatiei si a cunostintelor empirice au determinat pastrarea practicilor terapeutice populare, cu toate consecintele ei. Oamenii de stiinta romani, cum au fost Valeriu L. Bologa, Alexandru Borza, Tiberiu Morariu, Vaier Butura si altii si-au inchinat toata ata cercetarii telor si a folosirii lor, in practicile traditionale, insistand asupra verificarii stiintifice a acestora si corelarea cu iatrosofia ( medicina culta).
Schimbarea modului de ata in asezarile rurale contemporane ca o consecinta fireasca a urbanizarii, mutatiile socio-culturale petrecute in ultimele decenii duc la retragerea treptata a materialului care suscita interesul etnologilor, in fondul pasiv.
Istoricul medicinei romanesti, regretatul savant clujean, Valeriu L. Bologa arata ca medicina stiintifica, fara a renunta la baza ei rationala isi completeaza ziunea integrala cu ceea ce medicina populara poate sa ofere drept "cunoastere empirica". Pentru argumentarea acestei afirmatii, savantul roman relata- spre exemplu- ca taranii din valea Somesului , Valea Oltului, Tara Barsei- in asezarile montane, obisnuiau sasi vaccineze copin, antivariolic, folosind pustulele animalelor bolnave sau scaldandu-i in laptele infectat al vacilor care aveau variola, anticipand cu multe veacuri generalizarea vaccinului descoperit de medicul englez Jenner, in secolul XVIII55.
Procedeul vaccinarii descoperite empiric si aplicat de taranii romani era semnalat si de medicii maghiari din Cluj, Nyulas, la 1802 si loan Czako, in 180756. Astfel de exemple s-ar putea da multe, caci, asa cum s-a mai subliniat, intreaga lupta de aparare a etii si de ndecare a bolilor s-a bazat pe cunoasterea naturii si a fortelor ei de ndecare.
Cele mai raspandite si mai eficiente remedii empirice sunt bazate in primul rand pe rtutile profilactice si terapeutice ale telor.In ata comunitatilor traditionale, actitatile cotidiene erau impartite. Barbatii, inafara muncilor agro-pastorale, implineau si diverse actitati forestiere sau mestesugaresti. De aceea, rolul femeilor crestea considerabil in cadrul gospodariei, nasteau si ingrijeau copin, asigurau conditiile de igiena ale locuintei, vegheau asupra sanatatii familiei. Femeile, indeosebi cele varstnice cunosteau tele de leac, le culegeau, le uscau, faceau mixturi de te ndecatoare, aplicau remediile necesare, insotindu-le si cu descantece, care aveau rolul linistirii psihicului celui bolnav, fiind o reala si eficienta psihoterapie.
Un fenomen deosebit 1-a constituit specializarea unor herboristi din satele montane, care indidual sau in grup (uneori chiar intreaga comunitate rurala, cum a fost satul Poienii de Jos, din Tara Bihariei) culegeau tele medicinale, le uscau, le preparau si le comercializau. Aceasta indeletnicire, adiacenta ocupatiilor principale, agro-pastorale a dus chiar la schimbari social-economice ale asezarilor.
Cercetatorii etnologi si sociologi au semnalat astfel de sate in sudul Moldovei, in sudul Banatului, dar mai ales pe Valea Crisului Negru, sub Muntele Bihorului, la Poienii de Jos. in anul 1900, peste 100 de familii din sat aveau aceasta indeletnicire. Dupa 70 de ani, mai existau doar 30 de herboristi.
Scaderea numarului herboristilor este, am spune, invers proportional cu sporirea interesului actual, nu numai in tara noastra, ci in lumea intreaga, fata de "naturism", fata de medicina alternativa, in care, pe prim se situeaza fitoterapia. De aceea, este de sperat ca bunii cunoscatori ai naturii si ai telor sa dena din nou acti, redescoperinduli-se oportunitatea si eficienta, pentru dezvoltarea laboratoarelor care prepara remedii "din harurile si darurile naturii".
Herboristii urmau etapele unui calendar al ciclului biologic vegetal, in raport cu fluxul tal si cu meolismul telor. Culegeau tele la date fixe, la 23 aprilie, de Sangeorz, la 24 iunie, de Sanziene sau la 14 septembrie, de Ziua Crucii. Unele te se culegeau inainte de infrunzire (ca de exemplu rizomii de Veratrum album L), inainte de inflorire (Taraxacum officinale L) sau in timpul infloririi (florile de Prunus spinosa). Herboristii preparau mixturile de te, indicand folosirea lor pentru ceaiuri, decocturi, fumigatii, bai, unguente, lata doar cateva exemple din retetarul bogat al herboristilor din Poienii de Jos, Bihor :
Breiul- Bryonia alba L- pentru tratarea reumatismului;
Braul vantului- Lycopodium clavatum L. -pentru afectiuni hepatice, reumatism, impotriva fumatului;
Buruiana de friguri- Centaurium umbellatum Gilib.-pentru gripa, friguri
Iarba de vatamat-Cynancum ncetoxicum L- pentru anemie, astenie.
Intre ndecatorii care foloseau remediile vegetale, animale sau minerale si "vraciuitorii" care incercau alinarea durerilor doar prin descantece si psihoterapie, exista o distinctie neta. Sunt demne de retinut doar practicile pozitive de fitoterapie si opoterapie, ca rezultate ale unor cunostinte milenare, care confera medicinii populare dreptul de a sta in randul domeniilor importante ale "stiintei populare". Asa cum arata Valeriu L. Bologa: " ndecatorul popular, care descopera empiric ceea ce ajuta in suferinta fiind legat prin productie de natura, o observa cu agerime si are adesea inspiratii terapeutice uimitor de juste"57.
Cercetarile experimentale medicale si farmaceutice actuale au verificat vechile practici empirice populare, punandu-se in edenta actiunea farmacodinamica a acestor remedii, unele corespondente cu terapeutica stiintifica, altele intrebuintate in mediul rural si azi, multe insa intrand in ultima vreme in fondul pasiv, odata cu patrunderea tot mai extinsa a preparatelor de sinteza. Asistem azi la o reintoarcere spre elementele naturiste, din te, minerale, argila, medicamentele pe care le ofera natura fiind deseori in concurenta cu cele alopate, pentru asigurarea sanatatii si a prelungirii sansei de ata.
Cercetarea stiintifica a fondului inestimabil de cunostinte medicale ale poporului roman a inceput in secolul XIX, punandu-se in lumina valoarea lui in domeniul terapiei umane si animale, relevandu-se treptele evolutiei iatrosofiei, in stransa interdependenta cu etnoiatria. Dincolo de varietatea regionala si locala a empiriei medicale, acestea sunt expresia insasi a unitatii spirituale a poporului roman. Contactele dintre tinuturile mai indepartate si ariile limitrofe, conuratia geografica asemanatoare in diferite regiuni ale tarii, conditiile social-economice ale asezarilor montane, indeosebi, au determinat aparitia si coexistenta unor elemente similare in "stiinta populara".
latro-istoriograful american Henry Sigerist sublinia ca "medicina primitiva, in interiorul propriei sale orbite este logica: terapia primitiva urmareste totdeauna sa nu fie simptomatica ci cauzala".
Urmarind aceasta afirmatie in ul etnoiatriei romanesti se constata ca "terapeutica se axeaza pe o segmentare a actiunilor, a. determinarea afectiunii; b. alegerea mijloacelor de actionare; c. recurgerea la administrarea leacului; d. intarirea remediului prin psihoterapie (practici rituale). Un aspect esential insa, in analizarea acestor elemente il consta raportarea lor la epoca din care pron, iar nu prin prizma stadiului nostru inalt de gandire si cunoastere. Vazuta astfel, etnoiatria inseamna un inestimabil modul al "stiintei populare", contribuind esential la dezvoltarea cilizatiei unui popor.
