Acest sindrom este definit prin demonstrarea existentei in
urina a microorganismelor patogene, fie bacterii, bacili tuberculosi, fie fungi (modulul 131). Cand urina este recoltata pentru cultura, conditiile de colectare trebuie sa reduca la minimum contaminarea de pe suprafete externe. Femeile ar trebui sa urineze intr-un s cu gura larga, steril, dupa curatarea preliminara a vulvei cu un tifon steril umezit. La barbati, colectarea din mijlocul jetului este de obicei suficienta. Coloniile bacteriene in numar de IO5 microorganisme pe mililitru sau mai mare in urina indica in general colonizarea tractului urinar si infectie. Nivelurile peste IO2 colonii pe mililitru sunt suficiente pentru a indica o infectie la pacientii simptomatici (elul 268-l) si in probele de urina obtinute prin aspiratie suprapubiana sau sonda urinara. Cand tractul urinar este anatomic normal, Escherichia
coli este agentul patogen obisnuit. Dupa tratament antibiotic prelungit al unei infectii persistente, in mod special cand drenajul urinar este deteriorat sau sunt prezenti calculi, predomina speciile de Klebsiella, Enterobacter si Proteus.
Cum am discutat in modulul 131, o urocultura poziti nu implica neaparat ca un microorganism sa determine inflamatia sau lezarea tesuturilor. La cati pacienti efectul tisular poate fi banal, la altii leziunea poate aparea chiar daca simptomele sau modificarile
urinare nu sunt prezente in momentul examinarii. Cand bacteriuria este asociata cu inflamatia sau lezarea tesutului, manifestarile clinice depind de obicei de locul care este implicat. Disuria, polakiuria, mictiunile imperioase si sensibilitatea suprapubiana sunt simptome frecvente ale inflama-tiilor cale si uretrale (modulul 47 si elul 268-l). Prostatita de asemenea conduce la polakiurie, disurie si mictiuni imperioase si
prostata poate fi impastata si sensibila la tuseul rectal. Durerile in flanc, frisoanele, febra,
greata si rsaturile,
hipotensiunea din infectii si cilindrii leucocitari, toate sugereaza o infectie renala parenchimatoasa reala, adica pielonefrita; absenta lor, totusi, nu exclude pielonefritele.
DEFECTE TUBULARE RENALE Acest sindrom contine un numar mare de
tulburari ereditare si dobandite care tind sa afecteze tubii mai mult decat glomerulii. Defectele anatomice ereditare, incluzand si boala polichistica renala, boala chistica medulara si rinichi cu medulara spongioasa, sunt repede detectate prin urografie intravenoasa care este de obicei executata datorita hematuriei, bacteriuriei, durerii in flanc sau azotemiei neexplicate (modulul 278).
Defectele in functiile de transport ale tubilor, pe de alta parte, nu tind sa fie asociate cu defecte anatomice
renale importante si apar ca o caracteristica mostenita (modulul 278) sau in evolutia bolilor renale castigate (modulul 276). in general, aceste defecte functionale diminueaza secretia si/sau reabsorbtia electrolitilor si solvitilor organici sau limiteaza capacitatea de concentrare si diluare a urinei ( elul 268-l). Manifestarile caracteristice ale acestor tulburari functionale includ poliuria si nicturia (modulul 47), acidoza meolica (modulul 50) si tulburari riate ale echilibrului hidroelectrolitic (modulul 49). Asemenea defecte sunt definite prin masuratori fiziologice directe, elucidarea lor necesitand profunda intelegere a fiziologiei renale normale.
