Pentru a intelege mai bine rolul carentei hormonale in procesul de imbatrinire, este interesant sa analizam efectele unei carente hormonale secundare1 la un adult tinar. Identificat de M. Simmonds (1914) si studiat in profunzime de H.L. Sheehan (1938), acest sindrom traduce deficitul global al functiilor antehipofizare. Pacientii prezinta o reducere generala a tuturor activitatilor biologice, insotita de o profunda astenie fizica si intelectuala, sensibilitate la frig, constipatie, hipotermie, incetinirea pulsului si a presiunii arteriale, senzatii de
lesin (lipotimie) sau sincope, amenoree la femeie, pierderea libidoului la barbat. Aspectul lor, palid si putin umflat, capata un aspect batrinicios, usor ridat. Parul este subtire si uscat,
parul pubian si axilar se rarefiaza, apoi dispare. Paloarea nu tine numai de un anume grad de anemie, ci mai ales de o reducere generala a pigmentarii. Examenele biologice arata o scadere foarte importanta a meolismului bazai. Penuria stimulinelor hipofizare antreneaza o reducere considerabila a functionarii glandelor care sint dependente de ele. in lipsa unui tratament adecvat, panhipopituitarismul duce la un deces rapid. Daca nu are un factor asociat, se poate resili o conditie fizica buna prin administrarea de cortizon, de mici doze de extract
tiroidian si entual de
hormoni sexuali. Acest exemplu arata clar similitudinile care exista intre panhipopituitarism si imbatrinire. El demonstreaza perfect, de asemenea, importanta unei terapii de compensare, oricare ar fi originea carentelor hormonale. De altfel, in mai multe privinte, panhipopituitarismul poate fi considerat un model de imbatrinire rersibil.
