Adenoamele aderate, spre deosebire de regiunile adenomatoase localizate, sunt incapsulate si comprima tesuturile vecine. Adenoamele riaza ca dimensiuni si sunt clasificate in trei tipuri histologice: papilare, foliculare si cu celule Hiirthle. Adenoamele foliculare pot fi impartite in functie de dimensiunile foliculilor in coloide sau macrofoliculare, fetale sau microfoliculare, si rietati embrionare. Adenoamele riaza ca diferentiere fiziologica, asa cum se apreciaza dupa capacitatea de concentrare a iodului radioactiv. Cele mai diferentiate adenoame (foliculare) sunt si cele mai frecvente si pot mima cel mai bine activitatea tesutului
tiroidian normal. Desi ele pot raspunde la stimularea TSH, de obicei acest raspuns difera de cel al tesutului
tiroidian normal, fiind autonom; adica, activitatea bazala este independenta de stimularea TSH. Adenoamele de acest tip sunt de obicei unifocale, prezentandu-se ca un nodul unic. Deseori pacientul obser ca nodului creste incet timp de mai multi ani. Initial, activitatea sa este
insuficienta pentru a tulbura echilibrul hormonal, desi capacitatea sa de a acumula iodul radioactiv este evidenta pe scintigrafie, ca o regiune cu densitate crescuta in interiorul tesutului extranodular inca functional (nodul " cald\"). in acest stadiu, dovedirea inerentei autonomii necesita realizarea unei scintigrafii in timp ce pacientul primeste doze supresive de
hormoni tiroidieni exogeni (scintigrafie de supresie). in timp, dimensiunea nodulului creste, activitatea sa creste pana devine suficienta pentru a inhiba secretia TSH. in consecinta, restul glandei sufera o relati atrofie si pierdere a activitatii, iar scintigrafia evidentiaza acumularea iodului radioactiv doar in regiunea nodulului (nodul "fierbinte\"). in aceasta perioada TSH este inhibat (tireotoxicoza "chimica\"), insa tireotoxicoza se poate manifesta sau nu. De obicei, in final se suprapune o tireotoxicoza franca (adenom toxic), care poate fi precipitata de expunerea la iod, ca in efectuarea radiografiilor cu substanta de contrast. Adenomul hiperfunctional este o cauza relativ frecventa de toxicoza cu T3. Adenoamele hiperfunctionale raspund la ablatia prin interventie chirurgicala sau prin 131I. Doze mari de 131I sunt necesare de obicei pentru a se obtine o vindecare relativ prompta. Desi se credea ca, iradierea afecteaza doar nodului hiperfunctional la tratamentul cu 131I, restul tesutului fiind crutat, acest lucru nu se intampla intotdeauna, deoarece unii pacienti cu adenoame hiperfunctionale devin eutiroidieni dupa tratamentul cu 131I doar pentru cati ani, devenind ulterior hipotiroidieni.
Desi
nodulii hiperfunctionali sunt rar sediul unui carcinom, antajul interventiei chirurgicale (frecvent lobectomie) este acela al unui diagnostic histologic definitiv. Cu toate acestea, tratamentul chirurgical este recomandat rar pentru nodulii hiperfunctionali, datorita riscurilor asociate, incidentei reduse a cancerului si eficientei terapeutice a iodului radioactiv. Singura exceptie poate fi reprezentata de nodulii > 4 cm diametru, care necesita doze de iradiere atat de mari incat se creeaza un risc de neoplasm radio-indus in lobul controlateral.
Adenoamele hiperfunctionale pot suferi necroze hemoragice. Durerea rezultata si nodularitatea pot sugera o
tiroidita subacuta. Odata cu infarctizarea nodulului hiperfunctional, pierderea consecuti a activitatii determina revenirea la normal a nivelului TSH, iar tesutul tiroidian extranodular, anterior supresat, isi reia activitatea. Nodului, anterior hiperfunctional, poate aparea scintigrafie ca un nodul " rece \", fapt care, asociat cu istoricul de durere, poate fi interpretat eronat ca reprezentand un carcinom. intr-ader, adenoamele hipofunctionale hemoragice si chisturile
tiroidiene reprezinta majoritatea nodulilor reci, initial suspectati de a fi carcinoame.
