Adeziunea la celulele gazdei este o conditie esentiala pentru colonizarea cu micoplasme si pentru infectie. M. pneumoniae adera si se ataseaza printr-un proces complex si multifactorial, necesitand un numar de proteine accesorii; adeziunea este urmata de inductia ciliostazisului. Factorii implicati in aderenta U. urealyticum si M. hominis nu au fost descrisi. In timp ce majoritatea micoplasmelor se gasesc atasate de suprafetele celulare, localizarea intracelulara a M. fermentans, M. penetrans si (cu o frecventa limitata) a M. pneumoniae nu a fost documentata. Aceasta localizare intracelulara poate proteja micoplasmele de
anticorpi si antibiotice, contribuind la cronicizarea bolii si la dificultatile intampinate in cultirea organismelor pe medii artificiale.
Proprietatile patogenice ale U. urealyticum siM. hominis nu au fost elucidate. Totusi, antigenele de suprafata ale ambelor organisme sufera riatii la o rata inalta, care poate fi in relatie cu persistenta micoplasmei la sediile de inzie. O proprietate importanta a M. hominis este abilitatea sa de a meoliza arginina, eliberand astfel cantitati mari, potential citotoxice, de amoniac. M. pneumoniae siM. hominis produc peroxid de hidrogen, care se crede, de asemenea, ca joaca un rol in injuria celulara.
Ureaplasmele difera de alte genuri ale clasei Mollicutes prin faptul ca poseda activitate ureazica. Ca si alte procariote care au activitate ureazica, U. urealyticum poate induce formarea de calculi urinari. Ureaplasmele - dar nu si M. hominis sau M. pneumoniae - prezinta activitate proteazica specifica prin care pot degrada IgAl umane, dar nu si IgA2; aceasta activitate se crede ca reprezinta un factor de virulenta.
M. pneumoniae, ca si alte specii de micoplasme, pot stimula nespecific limfocitele B si-ihtr-o masura mai mica-limfocitele T. Anumiti indivizi infectati cu M. pneumoniae dezvolta autoanticorpi, inclusiv anticorpi care reactioneaza cu creierul, inima si musculatura, antigenul I eritrocitar, filamentele intermediare si fusurile mitotice ale celulelor in diviziune. Infectia cu M. pneumoniae poate determina autoanticorpi IgM care aglutineaza eritrocitele umane la 4°C (aglutinine la rece). Uneori, acest efect determina complicatii. M. pneumoniae foloseste lanturi lungi de sialooligozaharide specifice ca receptori la suprafata celulei gazda. Aceste sialooligozaharide contin antigenul I in scheletul lor si sunt abundent exprimate la sediul primar al infectiei - epiteliul ciliat bronsic - si pe eritrocite. Autoanticorpii impotri antigenului I sunt directionati catre receptorii membranei celulare si pot fi stimulati de un complex autoimunogenic micoplasma-receptor, in care microorganismele bogate in
lipide servesc ca adjunti. Aglutininele la rece se crede ca determina
anemia frecvent obserta la pacientii infectati cu M. pneumoniae. Cu exceptia aglutininelor la rece, rolul factorilor imunologici in boala indusa de M. pneumoniae este necunoscut.
