Unele persoane cu
tulburari ale mersului acuza ameteala, in ciuda absentei vertijului sau altor senzatii cefalice anormale. Cauzele cuprind neuropatia periferica, mielopatia, spasticitatea, rigiditatea parkinsoniana si ataxia cerebeloasa. in acest context, termenul de ameteala este utilizat pentru a descrie o mobilitate afectata. Poate exista o usoara insilitate asociata, in special in cazul afectarii senzatiilor de la nivelul membrelor inferioare sau tulburarilor de vedere; aceasta este cunoscuta ca ameteala prin defecte senzoriale multiple si apare la persoane in varsta care se g de
ameteli doar in timpul mersului. Un simt al pozitiei diminuat (secundar neuropatiei sau mielopatiei) si o vedere diminuata (cataracta sau degenerare retiniana) duc la o suprautilizare a aparatului se refera la slabiciunea care este usoara. Prefixul "hemi-\" se refera la o jumatate a corpului, "para-\" la ambele picioare, si "cvadri-\" la toate cele patru membre.
Recunoasterea tonusului modificat este importanta pentru localizarea cauzei slabiciunii. Tonusul este rezistenta unui muschi la intinderea pasiva. Anomaliile sistemului nervos central care cauzeaza slabiciune produc in general spasticitate, o crestere a tonusului datorata bolii de neuron motor central. Spasticitatea depinde de velocitate, are o relaxare brusca dupa ce ajunge la maxim (fenomenul "briceag\") si afecteaza predominant muschii antigratationali (de exemplu, flexorii membrului superior mai mult decat extensorii si extensorii membrului inferior mai mult de cat flexorii). Spasticitatea este distincta de rigiditate si paratonie, alte doua tipuri de tonus crescut. Rigiditatea este tonusul crescut care este prezent in toate felurile de miscare (un "tub de plumb\" sau rigiditate "plastica\") si afecteaza flexorii si extensorii in mod egal. La unii pacienti, rigiditatea este de tip roata dintata, adica este accentuata de miscarea voluntara a membrului contralateral (consolidare). Rigiditatea apare in anumite afectiuni extrapiramidale. Para-tonia, la care ne referim si ca rezistenta la miscarile pasive (gegenhalten), este tonusul crescut care variaza neregulat intr-o maniera ce poate parea legata de gradul relaxarii, este prezenta pe parcursul tuturor felurilor de miscare si afecteaza flexorii si extensorii in mod egal. Paratonia rezulta de obicei din boala lobilor frontali. Slabiciunea cu tonus scazut (flascitate) sau tonus normal apare in afectiunile unitatii motorii, adica a unui singur neuron motor periferic si a tuturor fibrelor musculare pe care acesta le inerveaza.
Trei tipuri de baza de slabiciune pot fi de obicei recunoscute pe baza semnelor cuprinse in elul 21-l. Unul rezulta din patologia de neuron motor central, si celelalte doua din afectiunile unitatii motorii (neuronul motor periferic si slabiciunea miopatica). Fasciculatiile si prezenta precoce a atrofiei ajuta la distingerea slabiciunii neuronului motor periferic (neurogena) de cea miopatica. O fasciculatie este un
spasm zibil sau palpabil al unui singur muschi din cauza descarcarii spontane a unei unitati motorii. Slabiunea neurogena produce, de asemenea, o hipotonie mai proeminenta si o
depresie mai mare a reflexelor tendinoase decat afectarea miopatica.
