mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Reumatologie
Index » Boli si tratamente » Oftalmologie » Reumatologie
» Tipuri de tesut conjunctiv

Tipuri de tesut conjunctiv


Share





O clasificare sumara a tipurilor de tesut conjunctile imparte pe acesteadupa cum urmeaza:


- tesut conjunctipropriu-zis: lax si dens;

- tesut conjuncticu proprietati speciale: elastic, adipos, reticular, mucos;
- tesut conjunctide sustinere: cartilaj si os.

Cuprins:

ŢESUTUL CONJUNCTIV LAX

ŢESUTUL CONJUNCTIV DENS

ŢESUTUL CONJUNCTIV DENS

ŢESUTUL CONJUNCTIV ELASTIC

ŢESUTUL CONJUNCTIV RETICULAR

ŢESUTUL ADIPOS

ŢESUTUL CARTILAGINOS

ŢESUTUL OSOS



ŢESUTUL CONJUNCTIV LAX

sus sus
Denumit şi ţesut areolar> este cea mai bine reprezentată variantă de ţesut conjunctiv propriu-zis. El se găseşte în derm, hipoderm, în ţesutul de susţinere al mucoaselor, organelor cavitare, al seroaselor, vaselor sanguine şi limfatice.


Are toate componentele ţesutului conjunctiv, dar substanţa fundamentală abundă, iar fibrele se acumulează acolo unde sunt conexiuni cu alte structuri.
Are o consistenţă delicată, este foarte flexibil şi intervine în metabolismele locale, permiţând schimburile de substanţe între sânge şi celule.

ŢESUTUL CONJUNCTIV DENS

sus sus
Denumit şi ţesut areolar, este cea mai bine reprezentată variantă de ţesut conjunctiv propriu-zis. El se găseşte în derm, hipoderm, în ţesutul de susţinere al mucoaselor, organelor cavitare, al seroaselor, vaselor sanguine şi limfatice.
Are toate componentele ţesutului conjunctiv, dar substanţa fundamentală abundă, iar fibrele se acumulează acolo unde sunt conexiuni cu alte structuri.
Are o consistenţă delicată, este foarte flexibil şi intervine în metabolismele locale, permiţând schimburile de substanţe între sânge şi celule.

ŢESUTUL CONJUNCTIV DENS

sus sus
In structura lui domină net fibrele de colagen faţă de celelalte componente. El are mai puţine celule ca ţesutul conjunctiv lax şi are o flexibilitate mai mică.
Aranjarea fibrelor în benzi fără o orientare definită individualizează varianta neregulată care se observă în derm, submucoasa digestivă, capsulă (splină, ganglion limfatic etc).
Aranjarea orientată a fibrelor de colagen este determinată de forţele de solicitare şi se întâlneşte în varianta regulată a ţesutului conjunctiv dens. Exemplul tipic este tendonul, structura inextensibilă datorită bogăţiei de fibre de colagen. Substanţa fundamentală ca şi celulele sunt puţin reprezentate. Benzile de colagen sunt acoperite de ţesut conjunctiv lax ce conţine vase şi nervi. La exterior se găseşte o teacă de ţesut conjunctiv dens, uneori formată din două straturi, cel intern aderent de tendon, iar cel extern de structurile vecine. între ele se află un lichid vâscos care permite o alunecare uşoară.

ŢESUTUL CONJUNCTIV ELASTIC

sus sus
Structura dominantă a ţesutului conjunctiv elastic este fibra de elastină. Fibrele sunt aranjate în benzi paralele care au în jur o cantitate redusă de ţesut conjunctiv lax. Bogăţia de fibre elastice conferă ţesutului o mare distensibilitate. Ţesutul elastic se găseşte din abundenţă în ligamentele galbene ale coloanei vertebrale şi în ligamentul suspensor al penisului.

ŢESUTUL CONJUNCTIV RETICULAR

sus sus
Acest tip de ţesut conjunctiv este prezent în organele hemato şi limfopoie-tice. Celulele reticulare şi prelungirile lor formează o reţea în care sunt găzduite celulele specifice de organ.

ŢESUTUL ADIPOS

sus sus
Celulele sale derivate din mezenchim se numesc lipoblaste. Ele sunt analoage fibroblastelor. Varietatea sa galbenă este cea mai răspândită în organismul adultului şi este distribuită preferenţial în hipoderm sau se prezintă ca grupuri de celule aglomerate ca în cazul localizării sinoviale. In celulele mature (adipocite) sunt depozitate grăsimi neutre şi trigliceride.
La embrion şi nou-nâscut se întâlneşte varietatea de ţesut adipos brun datorită încărcării celulare cu citocromi.

ŢESUTUL CARTILAGINOS

sus sus
în această varietate de ţesut conjunctiv se observă o densitate relativ crescută de celule şi o preponderenţă a materialului extracelular care are o consistenţă rigidă, deşi ţesutul este mai puţin rezistent la presiune decât osul. Cartilajul reprezintă un suport pentru ţesuturile moi şi realizează arii de alunecare în articulaţii. El este lipsit de reţea proprie de vascularizaţie (sanguină şi limfatică) şi de inervaţie. Celulele cartilajului se numesc condrocite şi sunt analoage fibroblaştilor. Ele se găsesc plasate în lacune ale matricei acelulare. Fixarea condrocitului de fibrele de colagen este realizată de condronectinâ. Condrocitele sintetizează colagen (mai ales tip IV) şi proteoglicani. Cantitatea de matrice ca şi abundenţa relativă a fibrelor de colagen şi elastice diferenţiază 3 tipuri principale de cartilaj: hialin, elastic şi fibrocartilaj.

Cartilajul hialin este cel mai bine studiat. El este distribuit la extremii alea ventrală a coastelor, în inelele traheale, laringe, suprafaţa articulară a oaselor. Cu excepţia suprafeţelor articulare, tot cartilajul hialin este acoperit de un strat de ţesut conjunctiv dens numit pericondrium, esenţial pentru creşterea şi menţinerea lui. Condrocitele ce se găsesc în lacunele săpate în substanţa fundamentală secretă cantităţi mari de colagen şi de proteoglicani. Colagenul dominant în cartilajul hialin este de tip II, spre deosebire de pericondrium care este bogat în colagen de tip I. La nivelul suprafeţelor articulare, straturile de fibre superficiale ale cartilajului hialin au o dispoziţie tangenţială, iar în zonele profunde, vecine osului, sunt orientate perpendicular. Cartilajul articular are un metabolism activ în special în ceea ce priveşte sinteza de proteoglicani. Deşi timpul de înjumătăţire al proteoglicanilor din cartilajul articular depăşeşte 800 de zile, în unele zone el este de numai 5 zile, ceea ce sugerează existenţa unei remodelări continue. Proteogli-canii cartilajului hialin conţin în special polizaharide de tipul condroitin 4 sulfat. Se mai întâlneşte însă şi condroitin 6 sulfat şi cheratan sulfat.

Concentraţia relativă a acestor polizaharide variază cu vârsta. în cartilajul imatur se găseşte mult condroitin 4 sulfat şi puţin cheratan sulfat. îmbătrânirea produce o creştere a cheratan sulfatului în detrimentul condroitin 4 sulfatului.
Creşterea şi regenerarea cartilajului hialin impune existenţa unor condrocite viabile. Creşterea se poate face în două modalităţi: interstiţial şi apoziţional. Diviziunea mitotică a condrocitelor preexistente produce dezvoltare interstiţială. Importanţa ei este mică şi se produce mai ales la începutul procesului de creştere. Diferenţierea celulelor din pericondrium în condrocite şi stimularea secretorie a acestora determină creşterea apoziţională prin care noi straturi se adaugă la suprafaţa cartilajului deja existent.
Cu excepţia copiilor, procesul de regenerare a unui cartilaj hialin alterat se face deseori incomplet şi deficitar şi aceasta numai în condiţiile păstrării celulelor în stare funcţională.
Cartilajul hialin este supus frecvent procesului de degenerare care începe prin mărirea de volum şi apoi moartea condrocitelor. Urmează apoi modificarea raportului polizaharidelor din compoziţia proteoglicanilor şi apoi apariţia de calcificâri în matrice. Dacă în cartilaj pătrund vase sanguine, acolo este posibilă transformarea acestuia în ţesut osos.

Cartilajul elastic se caracterizează .printr-o flexibilitate şi distensibilitate superioare variantei hialine. El este bogat în fibre elastice şi nu se osifică. Se găseşte în urechea externă, pereţii conductului auditiv extern, trompa lui Eustaţiu, epiglotă.
Fibrocartilajul are o structură dominată de fibre de colagen de tip I. El este lipsit de pericondrium. Fibrocartilajul este întâlnit la locul de fixare a unor tendoane pe os, în ligamentul rotund al capului femural, simfiza pubiană, în asociere cu ţesutul conjunctiv al capsulei şi ligamentelor articulare, în meniscurile intraarticulare (radiocarpian, stemoclavicular, ale genunchiului) şi în discurile intervertebrale unde este dispus în lame suprapuse ce formează o pătură externă densă în mijlocul căreia se găseşte nucleul pulpos cu conţinut lichidian. în cazul herniilor discale, ruptura inelului fibros se produce mai ales posterior, zona în care numărul benzilor de colagen este mai mic. în articulaţii, fibrocartilajul este de obicei în strânsă asociere cu cartilajul hialin.




ŢESUTUL OSOS

sus sus
Osul este un ţesut viu cu o matrice de colagen impregnată cu săruri minerale, în special fosfat şi calciu. El are rol în susţinerea organismului, în protecţia unor organe, în homeostazia minerală. Osul este supus unui permanent proces de resorbţie şi refacere, turnover-ul calciului osos fiind 20% anual la adult şi 100% la copil. Toate oasele au pe suprafaţa lor internă şi externă straturi de ţesut conjunctiv denumite endosteum şi periosteum.
în structura ţesutului osos se identifică celulele osului şi matricea osoasă formata din substanţă fundamentală preosoasâ, fibre conjunctive şi cristale minerale.
Osteoblaştii se găsesc pe suprafaţa ţesutului osos, acoperindu-1 ca un epiteliu unistratificat. O celulă are conexiuni puternice cu celulele vecine. La om, viaţa activă a unui osteoblast ar fi de aproximativ 15 zile. Celula sintetizează matricea osoasă formată din colagen de tip 1 şi proteoglicani. Matricea nou formată nu este calcificată. Ea se numeşte osteoid sau preos. Un osteoblast activ sintetizează în jur de 1500 mm3 de matrice. Procesul de mineralizare a osului este incomplet înţeles. El începe la 10-15 zile după formarea osteoidului şi rapid se depun aproximativ 70% din cantitatea totală de minerale.

Depunerea restului de 30% poate dura câteva luni. Când osteoidul s-a format, osteoblastul se închistează într-o lacună devenind osteocit. Osteoblastul în perioada activă secretă o mare cantitate de fosfatază alcalină. Activitatea acestei celule este stimulată de o serie de factori de provenienţă celulară locală (factori de creştere, somatomedine etc).
Osteocitele sunt celule mature încapsulate în os mineralizat. Prelungirile lor, care sunt în contact cu ale altor celule, sunt plasate în canalele de legătură care există între diversele alveole ce găzduiesc osteocitele. Se asigură astfel o comunicare între celule şi între celule şi capilarele sanguine. Deşi s-a considerat că osteocitele sunt celule inactive, este dovedit că, în condiţii de stimulare cu parathormon sau în stări de hipocalcemie, ele produc osteoliza utilă refacerii nivelului calcemiei. Osteocitele au o durată de viaţă variabilă, de la câteva zile în epifiza osoasă la câteva luni în osul haversian.

Osteoclaştii sunt celule foarte mari, ramificate, ce pot avea până la 60-100 nuclee. Celulele sunt la suprafaţa osului în aşa-zisele lacune Howship (fig. 2.3). Suprafaţa de contact cu osul este dantelată. Aici are loc resorbţia osului care se produce întâi printr-o demineralizare locală, urmare a secreţiei de acizi organici, şi apoi printr-o digestie extracelulară a matricei produsă în principal prin colagenază şi fosfatază acidă. Se consideră că osteoclaştii nu aparţin liniilor celulare specifice ţesutului conjunctiv, ci sunt derivate ale sistemului monocit-macrofag.
Matricea organică a osului (osteoidul) este compusă din fibre de colagen de tip I (90 - 95%) şi dintr-o substanţă fundamentală amorfă care conţine glicozaminoglicani şi o serie de proteine derivate din ser (albumina), osteocalcină, osteonectină, proteoglicani, fosfoproteine, sialoproteine. In lungul fibrelor de colagen se găsesc cristale de hidroxiapatită [Cain (P04)6 (OH)2] ce oferă duritate şi rezistenţă osului. în afară de ioni de Ca şi P, faza minerală mai conţine.bicarbonat, citrat, ioni de Mg, K şi de Na. Orientarea fibrelor de colagen ca şi distribuţia fazei minerale se face după direcţii dictate de solicitarea mecanică.

Periosteum este o pătură de ţesut conjunctiv foarte fibros care are o dispoziţie periferică. Din el pătrund în os fibre de ţesut conjunctiv prin care se creează aderenţa. Este bogat în celule care au o morfologie de fibroblast şi care se pot diferenţia în osteoblast cu rol în reparaţia şi creşterea osului. Periosteum se continuă cu pericondru, stratul similar de ţesut conjunctiv care acoperă cartilajul.
Endosteum are aceeaşi compoziţie cu periosteumul dar are o structură mai subţire. El reprezintă graniţa între ţesutul osos şi cavitatea medulară ocupată de măduva osoasă.
Osul este de două tipuri: compact şi spongios, tipuri care se deosebesc între ele prin proporţia şi distribuţia aceloraşi elemente structurale.
Osul compact sau haversian este întâlnit în diafiza oaselor lungi şi în corticala oaselor mici. Unitatea sa morfofuncţională este osteonul care este centrat de un canal longitudinal întins pe toată lungimea osului denumit canal Havers. Intre diversele canale Havers se găsesc alte canale orientate oblic transversal faţă de primele (canale Volkman).

Se formează astfel o reţea tubulară ce găzduieşte un ţesut conjunctiv lax, bogat vascularizat prin care se asigură irigaţia osului. Canalul Havers este înconjurat de 10-15 lamele concentrice în care fibrele de colagen constituente sunt dispuse paralel. Fibrele diverselor lamele au însă angulaţii diferite. în lamele se găsesc alveole sau lacune osoase care au contacte canaliculare cu alte lacune, cele interne comunicând cu canalul Havers. In lacune se găsesc osteocite. Canalele Volkman nu sunt înconjurate de lamele osoase (fig. 2.4).
Osul spongios sau trabecular este distribuit în epifiza oaselor lungi, în zona centrală a oaselor mici şi între tablele osoase plate. Trabeculele osului spongios au orientări dictate de solicitările mecanice. în spaţiile intertrabeculare se găseşte măduva osoasă, iar în lamelele trabeculelor se găsesc osteocite.
Procesul de formare a osului se produce în două moduri: osificare membranoasă (desmală) şi condrală (encondrală). Ţesutul osos primar care apare iniţial este înlocuit rapid de ţesut osos definitiv.

Osificarea intramembranoasă se realizează prin apariţia unor nuclee de osificare în foiţa conjunctivă mezenchimala, centre în care osul este format de osteoblaşti proveniţi din fibroblaşti. Acestea se măresc continuu şi confluează cu cele vecine. Pătrunderea de vase sanguine individualizează cele două table osoase între care se află măduva hematopoietică. Acest tip de osificare se întâlneşte la oasele craniului şi la unele oase ale feţei. Osificarea encondrală sau intracartilaginoasă este caracteristică oaselor lungi.
în timpul perioadelor embrionară şi fetală are loc apariţia de centri primari de osificare în diafizele cartilaginoase. în copilărie şi în adolescenţă apar centrii secundari cu topografie epifizară. în zona diafizară a modelului cartilaginos al viitorului os apare periferic o cămaşă de ţesut osos periostic care înlocuieşte pericondrul. La scurt timp se formează centrul primar de osificare diafizară ce iniţiază formarea osului subperiostal. în zona mijlocie a periostului, un mugure vasculoconjunctiv penetrează în interiorul viitorului os.

Cu această ocazie sunt aduse o serie de celule care se convertesc în osteoblaşti care secretă fibrile şi substanţa fundamentală ce ulterior impregnează mineral. Apoi osul primar suferă o dezvoltare atât în lungime cât şi în grosime. Centrii secundari de osificare apar de obicei după naştere. Ei au o localizare epifizară. Şi aici ca şi în diafiză are loc mai întâi o dezintegrare a ţesutului cartilaginos şi apoi apariţia osului. Astfel creşterea în lungime a oaselor este dependentă de proliferarea celulelor cartilajului, iar creşterea în lăţime şi grosime se realizează prin formarea de os la suprafaţa periostală şi rezorbţie la suprafaţa endostală la o rată inferioară. Cartilajul de creştere restantă a ţesutului cartilaginos, plasat între diafiză şi epifiză, dispare în jurul vârstei de 20 de ani, până atunci mediind creşterea în lungime a osului.
Imediat după formare, osul este supus unui proces de remodelare. El constă în resorbţii care se produc în anumite zone şi depuneri în altele. Această remodelare este expresia unei activităţi de resorbţie şi sinteză desfăşurată de osteoclaşti şi osteoblaşti, proces prin care osul este supus unei permanente reînnoiri. între procesele de liză şi sinteză de os se pot crea dezechilibre, cum se întâmplă în osteoporoză.

Procesul de osteogeneză este puternic influenţat de factori hormonali şi vitaminici. Vitamina D joacă rol mai a es prin influenţele pe care le are asupra metabolismului fosfocalcic; vitamina C : îtîrvine în formarea fibrelor din matricea osoasă; vitamina A modulează relaţiile înire osteoblaşti şi osteoclaşti. Parathormo-nul stimulează resorbţia osului, deşi osteockştii nu au receptori specifici pentru hormonul paratiroidian. Calcitonina inhibă resorbţia osului prin influenţe directe asupra osteoclaştilor. Hormonul somalotrop stimulează creşterea în lungime a osului prin influenţa ce o are asupra condrocitelor din cartilajul de creştere. Hormonii sexuali (androgeni sau estrogeni) induc osificarea cartilajului de creştere oprind dezvoltarea în lungime a osului.


Tipareste Trimite prin email








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor

  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai