mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Reumatologie
Index » Boli si tratamente » Oftalmologie » Reumatologie
» Arcul imun eferent - functionalitate -

Arcul imun eferent - functionalitate -


Share





Sistemul imun este format in principal din doua tipuri de celule limfatice inalt specializate, limfocitele B si T. El include, de asemenea, celule de origine hematopoietica (monocite/ macrofage si granulocite) si nehematopoietica (mastocite si fibroblasti) ce-i servesc ca elemente prezentatoare de antigen si ca elemente efectoare. Ultimele celule pot fi privite si ca elemente constituente ale sistemului inflamator cu care sistemul imun interactioneaza.
Elementele majore efectoare ale arcului imun eferent sunt ig (produsele limfocitelor B), limfokinele (produsele limfocitelor T CD4+ si CD8+ actite) si limfocitele T citolitice (celule care actite, omoara prin contact direct celula-celula). in cazul limfocitelor T, raspunsul inflamator este coordonat prin intermediul limfokinelor.

Cuprins:

ACTIVITATEA EFECTOARE A LIMFOCITELOR B

COMPLEXE IMUNE

LIZA CELULARĂ PRIN COMPLEMENT

CITOTOXICITATE MEDIATĂ DE ANTICORPI

ACTIVITATEA EFECTOARE A LIMFOCITELOR T

PRODUCEREA DE LIMFOKINE

CITOLIZA

CELULE NK



ACTIVITATEA EFECTOARE A LIMFOCITELOR B

sus sus
După ce antigenul a fost fagocitat de celula prezentatoare de antigen (CPA), el suferă o digestie intracelulară pānă la nivelul de polipeptid. Dupā o cuplare prealabilă cu MHC de clasa a H-a, acesta este expus pe suprafaţa celulei care intră īn contact direct cu limfocitul Th CD4+. In urma contactului direct şi a stimulării suplimentare prin IL-1 elaborată de CPA, este activat limfocitul B specific care se transformă īn plasmocit, celulă secretantă de Ig specifică antigenului stimulator. Anticorpul secretat reprezintă elementul efector al arcului imun eferent. El acţionează pentru īndepărtarea sau neutralizarea elementului agresor.


In cazul īn care antigenul este solubil, molecular, se formează complexe imune circulante care sunt epurate de sistemul monocit/macrofag (Sistemul Reticulo;Endotelial = SRE).
In cazul īn care antigenul face parte dintr-o membrană celulară, anticorpul se fixează pe celulă. Cuplarea ulterioară a complementului duce la liza celulară sau la eliminarea celulei prin fagocitoză de către SRE.

Anticorpul mai poate contribui la liza şi moartea celulei agresoare intermediind acţiunea citotoxică a altor celule (macrofage, granulocite, Natural Killer-NK-cells), īn cazul reacţiei de citotoxicitate mediată de anticorpi (ADCC = Antibody-Dependent Cell-mediated Cytotoxicity).

COMPLEXE IMUNE

sus sus
Anticorpul specific odată produs are o serie de efecte asupra antigenelor ţintă.
Neutralizare» antigenului este realizată de anticorpi, mai ales īn cazul infecţiilor virale, cānd virusul este "īmbrăcat" de molecule de Ig. In acest mod capacitatea infecţioasă virală este deprimată.
Epurarea antigenului. Dispariţia unui antigen solubil din circulaţie se face dupā o curbă care prezintă trei faze. In prima fază are loc o egalizare a concentraţiei antigenice īntre sectoarele intra şi extravascular; ea este denumită faza de echilibrare. Antigenul este apoi catabolizat la un ritm identic cu cel al structurilor similare ale organismului gazdă. Rata sa de scădere este īn funcţie de proprietăţile lui fizice şi chimice. īn cea de a treia fază - imună - antigenul este eliminat datorită formării de anticorpi specifici. Apariţia şi creşterea cantităţii de complexe imune formate face ca dispariţia antigenului din circulaţie să fie accelerată. Clearance-ul agregatelor antigen-anticorp se face de către sistemul reticuloendotelial cu o rată mai lentă sau mai rapidă.

Dimensiunea complexului influenţează īn mod fundamental rapiditatea eliminării sale din circulaţie. Mărimea complexului este determinată la rāndul său de raportul antigen/anticorp, de greutăţile moleculare ale reactanţilor şi de afinitatea anticorpului faţă de antigen.
Rolul raportului īntre antigen şi anticorp a fost evidenţiat de clasica reacţie de precipitare (fig.1.16). Pentru demonstrarea acestei reacţii. Ia o cantitate constantă de anticorp se adaugă cantităţi progresive de antigen şi se apreciază cantitatea precipitatului. Cānd antigenul folosit este multivalent se disting trei zone. Zona iniţială de exces de anticorpi se formează cānd raportul īntre antigen şi anticorp este īn favoarea primului reactant. Complexele imune sunt mici şi se formează puţin precipitat. Adaosul progresiv de antigen face ca mai multe molecule de anticorp să fie angajate īn reacţie. Complexele imune sunt mai mari.

Cantitatea de precipitat creşte progresiv pe măsură ce se adaugă antigen. Există un moment cānd sunt interesate īn mod maximal toate moleculele de antigen şi de anticorp. In aceste condiţii se formează o reţea insolubilă cu maximum de precipitat. Este zona de echivalenţă īn care nu se depistează molecule libere de antigen sau de anticorp. Un aport suplimentar de antigen duce, prin rearanjarea reactanţilor, la micşorarea complexelor şi la reducerea reţelei. Cantitatea de precipitat scade pentru ca īn zona excesului de antigen complexele sā se redizolve şi precipitatul aproape să dispară. Complexele formate īn zona de echivalenţă sunt insolubile. Cele formate īn zona excesului de antigen sunt īnsă solubile.
Cānd antigenele sunt monovalente, complexele antigen-anticorp sunt foarte mici şi nu se formează precipitat.
Cānd antigenul sau anticorpul sunt elemente cu greutate moleculară mare se formează complexe mari. In cazul anticorpului din clasa IgM, īn afara de greutatea moleculară mare a lui, la dimensiunea agregatului mai contribuie şi valenţa sa multiplă. Complexul creşte īn dimensiune dacă moleculele de Ig sunt fixatoare de complement şi dacă īn ser există factori reumatoizi. Aceste molecule antiimunoglobulinice (factor reumatoid) pot converti complexele imune solubile īn forme insolubile.

Dacă moleculele de Ig au o mare afinitate pentru antigen, complexele formate sunt mai stabile şi īşi pot amplifica mărimea prin adiţia de complement sau de factor reumatoid.
In vivo, la aportul unei doze de antigen, se reproduce situaţia descrisă, dar succesiunea etapelor este inversă. Se īnscrie īntāi excesul de antigen. Pe măsură ce sinteza şi secreţia anticorpilor creşte şi afinitatea lor se ameliorează, se realizează similarul zonei de echivalenţă cu formare de complexe imune foarte mari. Acestea sunt rapid fagocitate de celulele care au această proprietate. Procesul este foarte mult uşurat de faptul că polimorfonuclearele ca şi macrofagele au pe suprafaţa lor receptori Fc care recunosc moleculele de lg ce şi-au modificat configuraţia stereochimică după unirea cu antigenul. Cuplarea complementului pe agregatele imune reprezintă o modalitate de fixare suplimentară a acestora pe celulele fagocitare dotate cu receptori pentru fracţii de complement. Cu cāt complexele imune sunt mai mari prin cuplare de factori reumatoizi sau fracţii de complement, cu atāt sunt mai aderente de celulele amintite şi sunt mai repede epurate din circulaţie.
Complexele imune formate īn zona excesului important de antigen sau de anticorp sunt mici şi in vivo nu produc leziuni tisulare. Cele formate īn moderat exces de antigen sau de anticorpi, datorită dimensiunii lor medii scapă epurării şi persistă īn circulaţie, putānd produce leziuni tisulare.

La epurarea complexelor imune din circulaţie, īn afara dimensiunii lor şi a proprietăţii de a fixa complementul, mai contribuie şi funcţia SRE. Rolul important īl joacă receptorii Fc specifici pentru molecula de IgG (FcyR). Defecte cantitative sau calitative ale acestor receptori duc la persistenţa circulatorie a complexelor imune.
īn transportul normal al complexelor imune care au fixat complementul un rol important īl joacă hematiile. Acestea avānd receptori pentru C3b (CR3) cuplează şi transportă complexele imune care au fixat complementul. Detaşarea complexelor imune are loc īn principal īn ficat şi splină. Eritrocitul nu este modificat, dar numărul receptorilor CR3 scade, diminuānd prin aceasta capacitatea de transport.
Complexele imune persistente īn circulaţie se pot depune īn peretele vascular īn zonele de turbulenţă, cum sunt bifurcaţiile arteriale, angulaţiile vasculare bruşte. Un factor important al depunerii īn peretele vascular este constituit de creşterea permeabilităţii vasculare atribuite īn mare parte histaminei eliberate de plachete. Complexele al căror antigen este puternic cationic sunt suspectate de a fi atrase de membranele bazale anionice, cum este cazul glomerulului renal. Aceeaşi localizare a depunerii (glomerularā) o au şi complexele imune mari (>19 S), īn cazul īn care acestea persistă īn circulaţie.

Trebuie menţionat faptul că rolul biologic al complexelor imune este jucat şi de Ig agregate, agregare care se poate realiza in vitro prin expunerea moleculelor la căldură, la radiaţii UV.
īntre suferinţele umane īn a căror patogenie se consideră că rolul complexelor imune este important se numără boala serului, vasculitele, lupusul eritematos sistemic.
Detectarea complexelor imune. Complexele imune depuse tisular pot fi evidenţiate prin tehnici de microscopie cu imunofluorescenţă sau coloraţii imunoperoxidazice. Se folosesc anticorpi marcaţi care sunt dirijaţi īmpotriva Ig sau fracţiilor de complement existente īn complexe. Antigenul rămāne necunoscut.
Pentru detectarea serică se folosesc multiple tehnici. Unele se bazează pe proprietăţile fizice ale complexelor (crioprecipitare, ultracentrifugare, precipitare cu polietilenglicol). Altele se bazează pe reacţiile cu antiglobuline (precipitare cu factor reumatoid), sau pe interacţiunile cu fracţiile de complement Clq, C3. In fine sunt tehnici care exploatează existenţa receptorilor de suprafaţă celulară a căror activare produce modificări metabolice (celule umane limfoblastoide Raji care au receptori numai pentru complement).

LIZA CELULARĂ PRIN COMPLEMENT

sus sus
Anticorpii fixaţi pe determinanţii antigenici de pe suprafaţa celulei atrag la rāndul lor complementul pe care īl activează. Pentru acest proces este nevoie de două molecule de IgG apropiate fixate pe membrană sau de o moleculă de IgM. Liza celulară se produce atunci cānd secvenţa complementului se derulează integral. Participarea ultimei fracţii a complementului este īnsă importată pentru accelerarea procesului. Se produc perforaţii neenzimatice īn membrana celulară cu un diametru de 15-16 nm. Procesul este similar celui provocat de perforine, molecule secretate de celulele NK şi de limfocitele T citotoxice (Te). Prin aceste canale se produc treceri necontrolate īn ambele sensuri de apă şi electroliţi. La celulele nucleate membrana devine poroasă şi au loc şi treceri spre exterior de substanţe nobile intracelulare cu diverse greutăţi moleculare.

CITOTOXICITATE MEDIATĂ DE ANTICORPI

sus sus
Celulele care pot dezvolta acest tip de reacţie sunt celulele care au pe suprafaţa lor receptori FcvRIII (CD 16). Cele mai importante sunt macrofagele, polimorfonuclearele, limfocitele killer, celulele NK.
Moleculele de Ig care sunt intermediari īn acest tip de reacţie sunt de tip IgGl şi IgG3. Celula ţintă este acoperită de acest tip de anticorpi specifici. Reacţia are loc deci fără participarea complementului. Celulele amintite produc liza celulei ţintă. Reacţia joacă un rol important īn imunitatea antitumorală, antigrefă şi este implicată şi īn apărarea antivirală.

ACTIVITATEA EFECTOARE A LIMFOCITELOR T

sus sus
O modalitate de manifestare a contribuţiei limfocitelor T la apărarea specifică a organismului este īnsăşi producţia de anticorpi specifici, funcţie anterior menţionată.


Un alt fel de participare a limfocitelor T este prin inducerea unui răspuns inflamator la locul agresiunii, proces pe care-1 realizează prin secreţia de limfokine al căror rol este de a recruta şi activa celulele inflamatorii (polimorfonucleare, monocit/macrofage), celulele endoteliale vasculare, fibroblastul şi mastocitele. Aceste celule, odată activate, secretă la rāndul lor citokine care au influenţe pe procesul imun.
A treia modalitate prin care limfocitul T devine o celulă efectoare este prin diferenţierea acestei celule īn celulă cu capacităţi litice, proprietate pe care o dezvoltă prin contact direct. Fenomenul necesită prezenţa unor receptori pentru antigen şi contactul direct intercelular.
S-au demonstrat şi alte forme de activitate efectoare mediată celular prin intermediul celulelor NK (Natural Killer) care pot omorī celulele infectate viral şi celulele tumorale. Sub influenţa limfokinelor elaborate de celula T ele pot să se convertească īn celule LAK (Limphokines Activated Killer).

PRODUCEREA DE LIMFOKINE

sus sus
Limfokinele sunt molecule efectoare produse de limfocitele T activate. Ele au efecte autocrine şi paracrine asupra unei largi varietăţi de tipuri celulare. Ele sunt produse atāt de limfocitele T CD4+, cāt şi de T CD8+. Limfokinele au trei funcţii efectoare importante īn dezvoltarea unei activităţi a limfocitelor T.
Reglarea proliferării, diferenţierii şi activării limfocitare. In acest proces sunt implicate mai ales trei limfokine:
- IL-2 este cel mai bine caracterizată. Rolul ei cel mai important este de a mări numărul celulelor T antigen-specifice la locul inflamaţiei şi de a amplifica producţia de limfokine. In plus IL-2 stimulează proliferarea celulelor NK şi producerea de limfokine de către acestea (IFN-y);

- IL-4 este un produs al limfocitelor TCD4+. Proprietăţile paracrine se manifestă asupra celulelor Th2 implicate īn comutarea sintezei de Ig spre IgE. In plus, prin secreţia de IL-5 (factor de activare eozinofilică produs tot de Th2), joacă rol important īn reacţia alergică. Amplifică expresia moleculelor de adeziune ale celulei endoteliale (VCAM-1) şi induce proliferarea mastocitară;
- TGF-fi (Transforming Growth Factor) este produs de multe tipuri celulare şi are efecte pe multe celule. Inhibă activarea şi creşterea celulara, contribuind prin feed-back negativ la autoreglarea răspunsului imun celular.
Activarea celulelor imflamatorii este un proces animat de trei produşi ai celulelor T:
- IFN-y este produs de celulele T CD4+ activate ale seriei celulare T helper 1 (Thl) şi de celulele T CD8+. Amplifică activitatea fagocitară şi bactericida a macrofagelor ca şi producerea de monokine ceea ce amplifică procesul imflamator. Creşte exprimarea pe toate celulele moleculelor MHC din clasa I şi a H-a şi adezivitatea leucocitarā la celula endotelială. Activează celulele NK ca şi PMN;
- Limfotoxina (Tumor Necrosis Factor-(3 = TNF-(5) este un activator şi mai puternic al celulei endoteliale şi al neutrofilelor īn exprimarea moleculelor active de suprafaţă. Este produsă de limfocitele citolitice atāt CD8+, cāt şi CD4+;

- IL-5 este produsă de limfocitele T CD4+. Este implicată īn dezvoltatrea răspunsului imun la infestările parazitare, la răspunsul alergic sau atopic, răspuns imun mediat de eozinofile.
Producerea şi mobilizarea precursorilor celulelor inflamatoare, al treilea grup important de funcţii ale limfokinelor se realizează prin IL-3, Granulocyte-Macrophage Colony-Stimulating Factor (GM-CSF), Granulocyte Colony-Stimu-lating Factor (G-CSF), Monocyte-Macropfage Colony-Stimulating Factor (M-CSF). Toţi aceşti factori acţionează īn sensul stimulării producţiei medulare şi eliberării de celule din măduva osoasă.
In afara lor, o serie de alte citokine eliberate de īnsăşi celulele inflamatorii, autostimulează activitatea celulelor producătoare, amplificānd procesul inflamator .

CITOLIZA

sus sus
Citoliza mediată celular este o modalitate de eliminare a antigenelor asociate celulelor. Mecanismul este implicat īn combaterea infecţiilor virale (intracelulare), a unor bacterii, a protozoarelor parazite. Procesul joacă rol şi īn expulzia de grefă şi activitatea de apărare antitumorală.
Majoritatea limfocitelor T citolitice sunt CD8+, foarte puţine fiind CD4+. Receptorul pentru antigen al limfocitelor CD8+ recunoaşte peptidul prezentat de CPA īn asociere cu MHC clasa I. Inducerea capacităţii citolitice a celulelor T necesită activarea şi diferenţierea precursorilor īn celule blastice. Acelaşi receptor pentru antigen este implicat apoi şi īn diviziunea celulară şi īn dezvoltarea capacităţii citolitice a celulelor fiice. Procesul durează cāteva zile de la contactul antigenic. Simultan, celulelor T CD8+ le creşte numărul şi expresia receptorilor de suprafaţă pentru diversele citokine care le influenţează activitatea.

Apoi, īntr-o primă etapă a procesului litic se realizează o adeziune interactivă īntre limfocit şi celula ţintă prin intermediul unor molecule de adeziune (moleculele CD8, CD2, LFA-1 de pe limfocit şi MHC clasa I, LFA-3, ICAM-1 ale celulei ţintă). Această fază este tranzitorie. In cazul inexistenţei complexului molecular MHC-peptid antigenic pe celula ţintă limfocitul se desparte de aceasta. In cazul prezenţei acestui complex molecular, limfocitul T rămāne aderent şi este activat (modificări biochimice intracelulare). Intr-un interval de timp de ordinul minutelor se produce "lovitura letală", proces care se consideră că se realizează prin intermediul perforinelor, molecule similare componentei C9 a complementului. Apoi limfocitul se desprinde de pe celula ţintă. Pentru momentul următor, moartea celulei ţintă, există două ipoteze: una consideră că se produce o mare alterare a permeabilităţii membranei celulare cu echilibrări osmotice, iar cealaltă consideră că īn nucleul celulei ţintă se produc modificări importante sub influenţa endonucleazelor celulare activate, modificări care duc la fragmentarea DNA. Apoi limfocitul T citotoxic (Te) operează pe alte celule ţintă. Se consideră că un limfocit poate induce liza a circa 20 celule ţintă.

CELULE NK

sus sus
Celulele NK (Natural Killer) au o origine medulară, dar distinctă de a limfocitelor T şi B cu care se aseamănă īnsă la microscopia optică. Aspectul lor morfologic le-a oferit denumirea de limfocite mari granulare. Numărul granulelor intracitoplasmatice variază cu stadiul de diferenţiere şi starea de activitate. Celulele sunt prezente de la naştere, dar nu sunt induse de agresiuni imune. Celulele NK constituie 10-15% din limfocitele din sāngele periferic şi 1-2% din limfocitele splenice. Ganglionul limfatic, plăcile Peyer, amigdalele şi timusul sunt lipsite de celule NK. Lipsa din canalul toracic indică lipsa lor de recirculaţie. Se mai găsesc īn număr mic īn interstiţiul pulmonar, mucoasa intestinală şi ficat.
Celulele NK au o serie de markeri moleculari de suprafaţă care le conturează identitatea. Intre aceştia se numără CD16 care este receptorul pentru fragmentul Fc al moleculei de IgG (IgGl şi IgG3). De asemenea, la toate celulele se īntālneşte markerul CD56 care este asemănător unei molecule de adeziune (NCAM = Neural Cell Adhesion Molecule). Pe suprafaţa celulei se mai găsesc şi markeri comuni şi altor linii celulare.

Celulele NK sunt citotoxice pentru celulele tumorale şi pentru cele autologe infectate viral. Pentru dezvoltarea activităţii citotoxice ele nu au nevoie de recunoaşterea moleculelor MHC de pe celula ţintă. Celulele NK omoară celula ţintă prin perforarea membranei celulare, formānd pori, prin care au loc schimburi ionice necontrolate şi moartea celulei. Moleculele responsabile de formarea porilor sunt denumite perforine, care sunt eliberate din granulele intracitoplasmatice şi se insera īn membrana celulei ţintă unde polimerizează formānd canale. Activitatea citotoxică a celulelor NK este amplificată major de IL-2 şi de interferoni. In timpul activităţii eliberează numeroase citokine cu diverse adrese (IL-1,2,4, IFN-y, TNF-p). Celulele NK nu au specificitate antigenică şi nici nu dezvoltă memorie imună după diverse contacte imune. Uneori, īn activitatea ei, celula poate dezvolta citoliză anticorp-dependentă (ADCC).
īn afara funcţiei litice, celulei NK i se identifică şi o activitate regulatorie care se realizează prin intermediul unor citokine şi se adresează celulelor limfohematopoietice.
In concluzie se poate spune că īndepărtarea antigenului pe cale imună, fie cu ajutorul Ig, fie cu ajutorul celulelor, este un proces complex care se concentrează spre o cale finală comună, răspunsul inflamator.


Tipareste Trimite prin email








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor

  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai