mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  
termeni medicali


Malaria si alte afectiuni cauzate de parazitarea hematiilor
Index » Boli infectioase » Malaria si alte afectiuni cauzate de parazitarea hematiilor
» Leishmanioza

Leishmanioza







DEFINITIE
Termenul de leishmanioze se refera, din punct de vedere colectiv, la variate sindroame clinice care sunt determinate de protozoarul, obligatoriu intracelular, al genului Leishmania (ordinul Kinetoplastida). Leishmanioza este endemica in diverse conditii ecologice la tropice si subtropice, variind de la deserturi la padurile ploioase si de la arii rurale la cele periurbane. In mod caracteristic este o zoonoza cu transmitere prin vector, cu rozatoare, mamifere mici si canine ca rezerr de gazde obisnuite si cu omul ca gazda accidentala. La oameni, leishmaniozele viscerale, cutanate si mucoase rezulta din infectia macrofagelor sistemului monocit - fagocit de la nivelul pielii si, respectiv, de la nivelul mucoasei nazo-faringiene. Limita de varsta a persoanelor infectate depinde de factori cum ar fi durata endemicitatii leishmaniozei in aria geografica specifica, comportamentul mustei de nisip (de ex., daca speciile de muste de nisip sunt tipic intra - sau extradomiciliare) si de comportamentul si imunitatea gazdei. Procarile curente ale acestui aspect includ aparitia de leishmanioze in noi arii geografice si la noi populatii gazda [de ex., leishmanioza viscerala in sudul Sudanului afectat de razboiul civil si la persoanele infectate cu virusul imunode-ficientei umane (HIV)] si necesitatea unor teste diagnostice rapide, aplicabile pe scara larga; a regimurilor de tratament orale eficiente, sigure, ieftine si pe termen scurt; a masurilor de control eficiente si disponibile si a agentilor imunoprofilactici.



ETIOLOGIE

Leishmanioza viscerala este, in mod caracteristic, dar nu exclusiv, determinata de microorganismele din complexul Leishmania donovani (elul 217-l); leishmanioza cutanata a Lumii Vechi, de catre Leishmania tropica, Leishmania major si Leishmania aethiopica; leishmanioza cutanata a Lumii Noi (sau americana), de catre organismele complexului Leishmania mexicana si de speciile plasate acum frecvent in subgenul Viannia (Leishmania braziliensis, Leishmania guyanensis, Leishmania panamensis si Leishmania peruviana); si leishmanioza mucoasa, de unele organisme ale ultimului grup.
Deoarece toti parazitii leishmaniozici asociati cu boala la om sunt morfologic similari, identificarea si clasificarea lor poate fi dificila. Informatia privind factorii cum ar fi circumstanta de achizitie (epidemiologica si geografica) si manifestarile clinice este valoroasa; totusi, aceasta informatie nu serveste pentru a clasifica microorganismele taxonomic, deoarece acesti factori sunt variabili. De aceea sunt necesare date despre caracteristicile intrinseci ale parazitului. in acest scop caracteristicile biochimice ale Leishmania au fost studiate prin tehnici cum ar fi analiza izoenzimatica, caracteristicile genetice prin metode incluzand hibridizarea ADN-ului kineto-plast si caracteristicile imunologice, prin abordari cum ar fi determinarea specifica a anticorpilor monoclonali si a serotipului factorului excretat.


CICLUL BIOLOGIC

Leishmanioza este transmisa prinIntepatura femelei flebotomice a mustei de nisip [genul


Phlebotomus (Lumea Veche) sau

Lutzomyia (Lumea Noua)]. Pe masura


ce mustele de nisip incearca sa se

__________________ hraneasca, ele regurgiteaza stadiul
promastigotic flagelat al parazitului in pielea gazdelor mamifere. Saliva mustei de nisip Lutzomyia longipal-pis, care transmite infectia cu Leishmania chagasi, contine un peptid producator de eritem (maxadilan), care poate accentua infectiozitatea promastigotilor si poate influenta elutia infectiei. Promastigotii se ataseaza de receptorii macro fagelor, sunt fagocitati si se transforma in interiorul fagolizozomilor in stadiul amastigot neflagelat, care se multiplica prin diviziune binara. Dupa ruperea macrofagelor infectate, amas-tigotii sunt fagocitati de alte macro-fage. Daca sunt ingerati de mustele de nisip care se hranesc, amastigotii se transforma inapoi in promastigoti, care necesita cel putin 7 zile pentru a deveni infectiosi.


IMUNOLOGIE

Progresele in intelegerea imunologiei leishmaniozei au facut din aceasta boala parazitara paradigma pentru studiile subse-turilor de celule T si a citokinelor care guverneaza rezistenta si susceptibilitatea fata de patogenii intra-celulari. Paradigma este cel mai bine demonstrata in cazul leishmaniozei murine. La soarecele embrionat, natura raspunsului celular T determina prognosticul infectiei cu L. major: celulele T helper tip 1 (Thl), care produc interferonul y si interleukina (IL)2, sunt implicate in imunitatea ediata celular si in rezistenta (fenotipul de vindecare), in timp ce celulele T helper tip 2 (Th2), care produc IL-4, IL-5 si IL-l0, confera susceptibilitatea (fenotipul de imbolnavire).
Nu toate aspectele leishmaniozei la soarece, a carui susceptibilitate la infectia leishmaniozica este determinata genetic, se aplica la infectia umana, pentru care determinantii genetici raman sa fie identificati. Totusi, un principiu important este acela ca vindecarea si rezistenta fata de noi reinfectii sunt asociate cu un numar mare de celule Thl specifice pentru Leishmania, cu productia de interferon y si cu activarea macrofagelor pentru a distruge amastigotii intracelulari. In timp ce IL-l2 promoveaza dezltarea raspunsurilor in Thl, factori cum ar fi IL-4 si factorul 6 de transformare a cresterii (leishmaniozamurina), si IL-l0 (leishmanioza viscerala umana) suprima dezltarea lor. in macrofagele murine, oxizii de azot mediaza distrugerea intracelulara care se desfasoara prin mecanisme neoxidative.
DIAGNOSTIC Diagnosticul definitiv al leishmaniozei necesita evidentierea parazitului. Pentru a identifica amastigotii prin examen la microscopul optic, specimenul obtinut de la nivelul unui sediu infectat (de ex., picatura subtire, sectiune histologica) trebuie colorat cu coloratia Giemsa sau alta coloratie Romanovsky si presupusii amastigoti (cu diametrul de 2-4 (im) trebuie examinati sub imersie uleioasa, pentru prezenta nucleilor si a kinetoplastului cu forma de tija; acesta din urma este o structura mitocondriala specializata, care contine ADN extracelular. Alte obiective ale confirmarii parazitologice includ cultura in vitro (de ex., pe mediul Novy-MacNeal-Nicolle), inoculareala animale (de ex., hamsteri aurii, soarecele BALB/c) si utilizarea tehnicilor moleculare (de ex., reactia de polimerizare in lant). Parazitii pot fi identificati la nivel de specie prin analiza izoenzimelor promastigotilor in cultura sau prin utilizarea anticorpilor monoclonali sau a sondelor ADN.


Metodele imunologice indirecte pentru diagnostic includ evaluarile serologice (de ex., testarea anticorpilor prin imuno-fluorescenta indirecta) si testele pentru imunitatea specifica pentru Leishmania, mediata celular (de ex., examinarea pielii pentru reactiile de hipersensibilitate tip tardiv). Utilitatea unor astfel de metode depinde de sindromul clinic (, de exemplu, sectiunea despre diagnosticul leishmaniozei viscerale). Totusi, testele serologice traditionale nu pot distinge clar intre infectia in antecedente si infectia curenta si nu a fost aprobat nici un test cu preparat cutanat pentru utilizare in Statele Unite.
TRATAMENT
Timp de zeci de ani de zile, componentul pentavalent antimonic (Sbv) al stibogluconatului sodic (Pentostam; Wellcome Foundation, Marea Britanie; 100 mg de Sbv/ml) si meglumin antimonat-ul (Glucantime; Rhone Poulenc, Franta; 85 mg de Sbv/inl) au fost terapiile de electie pentru leishmanioza. Centrul pentru Controlul si Prevenirea Bolilor (CDC) din Atlanta pune la dispozitia medicilor din Statele Unite stibogluconatul de sodiu prin intermediul CDC Drug Service (404-639-3670), pentru un protocol de cercetare a unui nou medicament. in general, CDC recomanda o doza zilnica parenterala (fie intravenos, fie intramuscular) de 20 mg de Sbv/kg, cu o durata a terapiei de 20 de zile consecutive pentru leishmanioza cutanata si de 28 de zile consecutive pentru leishmanioza viscerala si mucoasa. Regimurile alternative de Sbv (de ex., durate mai lungi sau mai scurte) pot avea un merit in anumite circumstante. Toxicitatea (manifestata, de exemplu, camialgie, artralgie, astenie, hepatotoxicitate, pancreatita chimica sau anomalii electrocardiografice) devine mai accentuata pe masura ce durata tratamentului creste dar, de obicei, nu limiteaza terapia si este reversibila.
Amfotericina B si pentamidina reprezinta alternativele traditionale parentale la Sbv dar, in general, sunt considerate mai toxice. Amfotericina produce reactii ca febra, frisoane, hipotensiune, nefrotoxicitate, hipopotasemie si anemie, in timp ce pentamidina poate determina hipotensiune, hipogli-cemie, diabet, varsaturi si durere la sediul injectarii. Multi alti agenti au fost propusi ca alternative sau adjuvanti la Sbv, adeseori pe bazele unor date suboptimale; chiar rezultatele unor studii clinice bine dirijate pot sa nu fie generalizate pentru tratamentul pacientilor in alte situatii, in special pacientii infectati cu alte specii sau tulpini leishmaniale. Chiar in absenta unui consens legat de oportunitatea, momentul si modul de utilizare a altor agenti, este important sa se analizeze daca boala pacientului poate avea ca rezultat o morbiditate semnificativa sau decesul, necesitand, de aceea, tratament prompt cu un regim care este, de obicei, foarte eficient.
PROFILAXIE SI CONTROL in mod caracteristic, transmiterea speciilor de Leishmania, este focala, cu "puncte fierbinti\" locale. Acest model se datoreaza in parte caracteristicilor mustelor de nisip, al caror zbor este nezgomotos si limitat in viteza; datorita distantei scurte de zbor, ele raman frecvent la cateva sute de metri de locul lor de dezltare. Traiesc in locuri intunecoase, umede si pot fi gasite habitaturi variind de la deserturi la paduri tropicale; mustele peridomestice populeaza deseurile sau anvelopele de pe langa cladiri.
Masurile profilactice personale includ evitarea activitatilor in exterior cand mustele de nisip sunt cel mai active (amurg spre rasarit); utilizarea de bariere mecanice, cum ar fi ecranele si perdelele de pat, care tin la distanta mustele de nisip; acestea avand o dimensiune de aproximativ o treime din cea a tantarilor; purtarea de haine de protectie; si aplicarea de insecticide pe pielea expusa. Impregnarea hainelor, perdelelor de pat si ecranelor cu permetrin poate fi de asemenea utila, ca si pulverizarea locuintelor cu insecticid cu actiune reziduala. Strategiile de vaccinare sunt in curs de investigare. Tratamentul cazurilor umane este o masura de control eficienta doar acolo unde oamenii sunt rezerarele primare de infectie. Controlul vectorilor si eliminarea gazdelor rezerr (de ex., cainii domestici) pot fi utile in anumite conditii - de exemplu, acolo unde transmiterea este intra - sau peridomiciliara.



Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli infectioase:


 
Fa-te cunoscut! invitatie-1
Invitatie Online - promoveaza produse medicale invitatie-2

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

invitatie-3
vizitatorii nostri pot fi clientii tai