V. parahaemolyticus Implicat pentru prima data ca o cauza de enterita la muncitorii japonezi, in anul 1953, V. parahaemolyticus este in prezent recunoscut ca un important patogen intestinal in multe parti ale lumii, intr-un studiu din Japonia, 24% din cazurile raportate de toxiinfectii alimentare au fost atribuite acestui microorganism, datorandu-se probabil consumului de peste crud, larg raspandit in aceasta regiune. in Statele Unite este responsabil pentru cateva epidemii de
diaree bine documentate legate de o sursa comuna, in mod tipic asociate cu ingestia de peste crud ori manipulat impropriu, sau de alte alimente care au fost contaminate de apa de mare. Majoritatea cazurilor raportate n de pe Coasta Atlanticului, Golful Mexic sau Hawaii. Microorganismul este ubicuitar in mediul marin si este capabil sa creasca in concentratii saline de aproximativ 8% pana la 10%. Abilitatea sa de a produce hemoliza pe mediul agar Wagatsuma (asa-nu-mitul fenomen Kanagawa) este strans legata de enteropa-togenicitate. intr-un studiu, 96,5% din tulpinile izolate de la pacientii cu diaree erau hemolitice, spre deosebire de 1% din tulpinile izolate din apa de mare. Hemoliza este atribuita unei proteine termosile de 42 kDa, al carei rol fiziopatologic exact este neclar, dupa cum este neclar si mecanismul prin care V. parahaemolyticus produce diareea.
V. parahaemolyticus se asociaza cu doua tipuri de manifestari gastrointestinale. Cel mai comun este un sindrom cu diaree apoasa, insotit de obicei de crampe abdominale,
greata si varsaturi, iar la aproximativ un sfert din pacienti, de
febra si frison. Perioada de incubatie variaza intre 4 ore si 4 zile, iar perioada simptomatica persista in medie 3 zile. Marea majoritate a cazurilor din America de Nord au fost de acest tip. Un sindrom mai putin obisnuit este cel de dizenterie descris in India si Bangladesh, caracterizat prin crampe abdominale severe, greata,
varsaturi si scaune cu sange sau cu mucus. Majoritatea cazurilor din ambele tipuri sunt autolimitate si nu necesita nici tratament anti-microbian, nici spitalizare. Cazurile severe ocazionale trebuie tratate cu repletie de lichide si anti-
biotice, asa cum a fost descris la holera. Mortalitatea este foarte rara. Nu exista aspecte deosebite pentru diagnosticul diferential. V. parahaemolyticus trebuie avut in vedere in toate cazurile de diaree care pot fi asociate epidemiologie cu consumul de peste marin sau cu marea.In afara de afectiunea gastrointestinala, V. parahaemolyticus este o cauza rara de infectii extraintestinale, incluzand infectarea plagilor,
otita si, foarte rar, sepsis.
V. cholerae non-Ol V. cholerae non-Ol reprezinta un grup eterogen de microorganisme care la o testare de rutina nu pot fi deosebite din punct de vedere biochimic de V. cholerae Ol, insa care nu aglutineaza in antiserul Ol. Desi tehnic este un brion non-Oj, V. cholerae O139 Bengal nu face parte din grupul acestora din cauza potentialului sau epidemic, asa cum s-a explicat mai sus. Tulpinile V. cholerae non O1( sunt responsabile pentru o serie de epidemii de gastroenterita transmisa prin alimente, precum si pentru cazuri sporadice de otita medie, infectare a plagilor si bacteriemie. Aproximativ jumatate din tulpinile izolate in Statele Unite sunt obtinute din probe de scaun. Asemanator celorlalti brioni, V. cholerae non-Oj sunt larg raspanditi in mediul marin, dar spre deosebire de majoritatea, necesita numai urme fine de NaCl pentru a supraetui (deci sunt nonhalofile). Cazurile recunoscute in Statele Unite se asociaza aproape ineil cu consumul de stridii crude sau, tipic, cu o calatorie recenta in Mexic. Spectrul clinic al bolii diareice determinate de aceste microorganisme este vast si reflecta caracteristicile eterogene de rulenta din randul membrilor acestui grup. Ocazional, unele tulpini produc o enterotoxina proteica foarte asemanatoare toxinei holerice. Altele produc citotoxine, hemolizine sau invazine.
Gastroenterita produsa de V. cholerae non-Ol are in mod tipic o perioada de incubatie mai mica de 2 zile. Scaunele pot fi voluminoase si apoase si pot lasa pacientul sever deshidratat, asa cum se intampla in holera, sau pot fi partial formate, cu volum mai mic si sanguinolente sau mucoase. Crampele abdominale, greata,
varsaturile si febra sunt frecvent intalnite. intr-o serie, 11% din pacienti au fost spitalizati, iar in alta, 50%. Durata bolii variaza intre 2 si 7 zile. Ca si in cazul holerei, pacientii cu deshidratare semnificativa trebuie tratati cu lichide pe cale orala sau intravenoasa. Rolul antibioticelor este incert.
Plagile infectate si otita medie au fost determinate fiecare de aproximativ 10% din tulpinile izolate de V. cholerae non-Ol, iar bacteriemiile de alte 20%. Pacientii cu infectie extrain-testinala au fiecare un istoric de expunere ocupationala sau recreativa la apa de mare. Bacteriemia este posibila la cei cu boli hepatice. Infectiile extraintestinale trebuie tratate cu antibiotice. Exista putine date cu ajutorul carora sa se poata alege un agent si a unei scheme specifice de tratament. Majoritatea tulpinilor sunt sensibile in tro la tetraciclina, cloramfenicol si alti agenti.
