Boala autoimuna se caracterizeaza fie prin
anticorpii de grup sanguin" class="alin2">anticorpi care reactioneaza cu tesuturile gazdei fie cu celule T imun efectoare care sunt autoreacti fata de peptidele proprii endogene. Deoarece la om cele mai multe dintre raspunsurile celulei B necesita prezenta celulei T helper, un raspuns cu autoanticorpi al celulei B implica in general
tulburari ale controlului imunoreglator al celulei T. Exceptii de la aceasta regula sunt observate in cazul raspunsului imun timoindependent si a celui anti-idiotip ce implica celula B. In unele cazuri, autoanticorpii se pot naste din raspunsurile normale ale celulelor B si T la organisme straine sau substante care contin antigene, mai ales polizaharide, ce reactioneaza incrucisat cu propriile antigene tisulare similare. Acest fenomen se numeste mimetism molecular. Exemple clinice semnificati de autoanticorpi sunt anticorpii impotriva receptorului acetil-colinic din miastenia gravis ( modulul 382) si anticorpii anti-ADN, antieritrocitari si antiplachetari din lupusul eritematos sistemic ( modulul 312).
Dupa cum s-a mentionat mai sus la descrierea imunoglo-bulinelor, unica portiune a regiunii variabile a moleculei de imunoglobulina unde se fixeaza antigenul se numeste idiotip si un anticorp care reactioneaza cu aceasta regiune se numeste anticorp anti-idiotip. Anticorpii antiidiotip se pot naste in timpul raspunsului imun normal. De exemplu, anticorpii antiidiotip impotriva anticorpilor antitetanos se dezvolta in timpul imunizarii umane normale la toxina tetanica si sersc la generarea semnalelor "de oprire\" pentru celulele B, care secreta anticorpi antitetanos. Anticorpii pot reprezenta o componenta importanta a retelei normale de imunoreglare. Anticorpii antiidiotip pot fi de asemenea evocatori pentru doua tipuri de autoimunitate: (1) disfunctia sistemului de anticorpi idiotip-antiidiotip poate duce la hiperactivitatea celulei B prin
insuficienta sinteza a semnalelor "de oprire\" a diferentierii celulei B si (2) unii anticorpi antireceptori produsi in boli autoimune (anticorpii antireceptor insulinic in formele de
diabet zaharat tip 1 si anticorpii antireceptor de tirotropina in boala tiroidiana autoimuna) pot fi autoanticorpi antiidiotip produsi impotriva zonei de combinare a anticorpului (idiotip) din structura unui autoanticorp. In ciuda acestor consideratii mecaniciste, rolul precis, daca exista vreunul, al anticorpilor antiidiotip in bolile umane ramane speculativ.
Factorii genetici joaca un rol in producerea multor boli autoimune, cum se observa in studiile de agregare familiala si in cele de mare concordanta a bolilor la gemenii monozigoti, dar nu si la cei dizigoti. Susceptibilitatea autoimunitatii este probabila daca ne bazam pe analogia cu bolilor autoimune murine si pe datele limitate din patologia umana, mostenirea poligenica (de exemplu, gene independente multiple). Este posibil ca factorii genetici sa opereze prin influentarea hiper-reactivitatii inerente a celulelor T sau B, prin prezentarea peptidelor proprii sau straine care stimuleaza un raspuns antiself necorespunzator sau prin mecanisme reglatoare anormale, inhibatorii. Astfel, multe tulburari autoimune sunt asociate cu haplotipuri specifice (de exemplu combinari ale genelor alelice) ale MHC, fapt ce sugereaza puternic ca deosebirile mostenite in structura moleculeor CPA sau in modul de interactiune in relatia CPA-celula T, pot influenta susceptibilitatea la autoimunitate. Cea mai puternica asociere cunoscuta intre o molecula MHC si o boala autoimuna este molecula de clasa I, HLA-B27 si spondilartropatia inflamatorie (spondilita ankilozanta) ( modulul 317). In
diabetul zaharat de tipul 1, o cercetare extinsa a genomului, pentru evidentierea genelor asociate bolii, a aratat ca mai multe gene contribuie la diabet, dar ca genele conectate MHC sunt cele mai importante. Alte cercetari asupra asocierii genetice au incriminat locusul lantului greu al Ig in unele forme de autoimunitate.In timp ce bolile autoimune organ specifice sunt, probabil, rezultatul unor efecte combinate ale mai multor factori ce duc la o susceptibilitate marcata a unor organe sau sisteme specifice la leziunea imuna prin cresterea adezivitatii moleculare a celulelor HEV pentru limfocitele cu memorie si efectoare, bolile autoimune generalizate, ca lupusul eritematos sistemic ( modulul 312), pot fi gandite ca boli in care toleranta imuna la moleculele seif este deteriorata episodic. Studii recente au demonstrat, la un model de autoimunitate pe soarece (soarece MRL), ca boala autoimuna este cauzata de un defect al moleculelor (fas/APO-l) de pe suprafata celulelor T, necesar pentru distrugerea intratimica a limfocitelor T autoreacti. Molecula fas/APO-l deficitara previne selectia negativa a celulelor T autoreacti, ceea ce duce la o insamantare a organelor limfatice periferice cu un numar excesiv de celule T autoreacti. Se considera ca rarele forme multisistemice gra ale sindroamelor asemanatoare lupusului eritematos, aparute la copil, pot fi omoloagele umane ale bolilor autoimune ale soarecelui MRL. in locul unui defect in toleranta centrala (timica), lupusul eritematos sistemic castigat al adultului rezulta mai probabil dintr-un defect generalizat al mentinerii tolerantei periferice in care sistemului imun periferic ii lipseste capacitatea de a mentine anergia la autoantigene. in timp ce moleculele implicate in mentinerea tolerantei/anergiei periferice la autoantigene nu sunt pe deplin cunoscute, date recente sugereaza ca moleculele CD28 ale celulelor T si B7/BB1 ale celulelor B sunt angajate in reglarea acestui proces.
