. Anemia cu reticulocitoza si leucocitoza sunt semne precoce. Oligurie cu hematurie si cu cresterea lorilor azotemiei sunt posibile dar nu constante.
. Radiografii abdominale fara preparare sau cu substante de contrast (pentru tubul digestiv, aparatul urinar sau sele retroperitoneale) pun in evidenta fracturi de bazin, leziuni ale aparatului urinar superior,-ale tractului digestiv inclusiv originea unor surse hemoragice sau un
anevrism abdominal. O discontinuitate segmentara a marginii psoasului este un semn orientativ.
. Ultrasonografia descopera prezenta unui hema-tom care apare ca o arie cu ecogenitate riabila (dependenta de starea in care se gaseste sangele extrazat) care distorsioneaza sau deplaseaza viscerele adiacente. Uneori diferentierea diagnostica cu un abces, o colectie fluida cu un alt continut decat sangele, un anevrism de aorta sau chiar unele
tumori solide ale SRP nu este deloc clara si simpla.
. CT poate furniza detalii diagnostice mai certe in special daca se asociaza in timpul examinarii o substanta de contrast. Se vizualizeaza aspectul unui tesut cu densitate redusa, bine localizat sau dimpotri difuz, care distorsioneaza structurile anatomice normale locale. O hemoragie cu debut recent, predominand sangele necoagulat este mai greu de diagnosticat deoarece acesta poate avea densitati apropiate de cele ale tesuturilor invecinate. Zonele cu densitate riabila in contextul unui rersat sangvin retroperitoneal sunt consecinta episoadelor hemoragice repetate sau unei absorbtii neuniforme a sangelui rersat. Pozitia rersatului sangvin descoperit CT poate indica uneori locul de origine al acestuia. Astfel o hemoragie in SRP prin
tulburari de coagulare este cel mai adesea localizata in spatiul retrorenal. Distributia rersatului hemoragie in tot spatiul retroperitoneal simuleaza in egala masura abcese, chisturi, colectii
urinare sau tumori; diferentierea se face in contextul clinic. Punctia diagnostica sub control CT poate fi un mijloc ajutator de diagnostic.
. Laparotomia exploratoare cu peritotomia parietala posterioara precizeaza de multe ori diagnosticul si indruma tot odata comportamentul terapeutic ( 3.1.5.).
