mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Boli
Index » Boli Si Tratamente » Boli
» SINDROMUL GENERAL DE ADAPTARE ( SGA )

SINDROMUL GENERAL DE ADAPTARE ( SGA )


Share





Acest concept a fost elaborat de Hans Selye (1907-1982), endocrinolog canadian, nascut la Viena; director si profesor la Institute of Experimental Medicine and Surgery, University of Montreal, 1945-1976, recunoscut inca din timpul vietii ca ,,parintele stresului". In aceasta teorie patogenica Selye face distinctia fundamentala intre reactiile adaptative specifice si cele nespecifice, definind stresul drept suma raspunsurilor nespecifice la orice solicitare si care se evidentiaza in SGA.
In 1911, Cannon si De La Paz au observat cresterea cantitatii de adrenalina in sangele pisicii speriate de un caine, ceea ce ii va permite ajustari fiziologice, ca raspuns imediat la pericolul aparut, dand posibilitatea luarii unei atitudini de lupta sau de fuga. Autorii au numit aceasta stare fiziologica reactie de urgenta. Dezvoltand si generalizand fenomenele fiziologice aparute in cursul reactiei de urgenta, Cannon, in 1935, subliniaza existenta unor limite in posibilitatea de compensare a organismului fata de stresul critic, atat in intensitate cat si in durata. In lucrarile sale Cannon foloseste pentru prima data termeni ca Great "emotional stress" si "time of stress".



Popularizarea termenului incepe insa in lucrarile lui Hans Selye care in 1946 foloseste termenul de stres in sens biologic.
Din punct de vedere al implicarii in patologie, dupa Coculescu si Patrascanu (1989), stresul trebuie inteles atat ca favorizant al imbolnavirilor, cat si ca rezultat al prezentei bolii.
Definitia stresului, in sensul continutului, este tot atat de dificila de realizat ca intelesul acordat :
- sresul ca tensiune sau forta aplicata asupra organismului;
- stresul ca raspuns fiziologic al organismului aflat sub actiunea unui stresor;
- stresul in contextul psihologic descris ca fiind incapacitatea de a infrunta anumite evenimente din mediul inconjurator.
Pe baza a numeroase experiente Selye a aratat ca organismul raspunde la actiunea diversilor stimuli nu numai prin reactii specifice dar si prin reactii nespecifice, intotdeauna aceleasi, indiferent de natura agentului etiologic.
Agentii etiologici care determina desfasurarea acestui sindrom sunt denumiti ,,agenti stresanti" - stressors, iar totalitatea reactiilor nespecifice, din partea sistemelor functionale, care apar si insotesc reactiile specifice de adaptare, contureaza Sindromul General de Adaptare.
In teoria sa, Selye da un inteles aparte termenului de stres, care cu acest sens a fost preluat aproape in toate limbile, iar conceptia sa despre adaptarea organismelor a devenit sinonima cu teoria despre stres. In lucrarile sale, Selye defineste stresul ca ,,raspuns nespecific al organismului la orice fel de solicitare''. Deci, agentii stresanti din mediul intern sau extern care actioneaza asupra organismului si determina un raspuns, realizeaza o stare de stres. Initial, Selye a crezut ca a descoperit un nou hormon sexual. Injectand extract ovarian pur in peritoneul sobolanilor el a observat aparitia unor modificari structurale: hipertrofia corticosuprarenalei, atrofia timusului si a altor structuri limfoide, hemoragii la nivelul tractului gastro intestinal.
Curand, Selye descopera ca aceasta triada de manifestari nu este specifica extractului ovarian ci sobolanii dezvolta aceste simptome si atunci cand sunt folosite alte extracte de organe (rinichi, piele, splina etC). Mai mult decat atat, face constatarea ca simptomatologia descrisa apare cu preponderenta atunci cand extractele sunt mai purificate. In culmea disperarii, posibilitatea descoperirii unui nou hormon este aproape exclusa, incearca ideea ca extractele impure de fapt realizau un fenomen de lezare. Pentru confirmare injecteaza in peritoneul sobolanilor formol in loc de extract tisular. Dupa 48 de ore, cand animalele au fost disecate, s-a constatat un inalt grad de hipertrofie a cortexului glandei suprarenale, de atrofie timicolimfatica si ulceratii gastrointestinale. In fata acestui esec total, dupa reconsiderari ale intregului experiment, constata ca organismul raspunde la orice fel de noxa printr-o reactie atat de unitara, nespecifica. El considerǎ cǎ si acest fapt in sine merita studiat. Curand Selye observa ca acelasi sindrom poate fi produs chiar si de unii hormoni in stare pura (adrenalina, insulinA ), de unii agenti fizici (caldura, radiatii ionizante, traumatism, zgomot sau lumina puternicA), hemoragie, durere sau activitate musculara fortata, stimuli nocivi pe care el ii denumeste "stressors" - agenti stresanti. De fapt, in urma unui sir intreg de experiente, Selye sustine ca : "nu am intalnit vreun efect nociv care sa nu provoace sindromul respectiv".
Stresul este raspunsul nespecific al organismului fata de orice fel de suprasolicitare, in cadrul caruia se descriu: factorul stresant si reactia organului fata de acesta.
Se disting trei tipuri de agenti nocivi:a. somatici: - cald, rece, zgomot, traumatisme, durere, infectii etc.;b. psihici: - frica, supararea, persecutia, anxietatea, pericolul, singuratatea, suprasolicitarea informationala si decizionala, dezamagirea etc.;c. sociali: - dificultati la serviciu, probleme in cadrul relatiilor interumane si sociale, izolarea, dezradacinarea, emigrarea, exilul etc.


Reactia de aparare si adaptare


Are o serie de caracteristici generale, pentru toate organismele, indiferent de specie, exprimand declansarea acelor mecanisme fiziopatologice necesare blocarii, anihilarii sau inlaturarii stresorului. Deoarece manifestarile metabolico-functionale si clinice sunt identice, dupa cum identica este si evolutia lor fazica, stresul este definit ca o reactie nespecifica a organismului.
Totalitatea reactiilor nespecifice, de sistem, care apar in cadrul S.G.A., ca raspuns la diferiti agenti stresanti, se caracterizeaza prin: hipertrofia corticosuprarenalelor cu secretie crescuta de corticoizi; hemoragii si ulceratii la nivelul tractului gastro-intestinal; involutie timico-limfatica; leucocitoza cu eozinopenie; hiperglicemie.
Sindromul general de adaptare prezinta o evolutie stadiala, dependenta de modificarile neuro-vegetative si endocrine (mai cu seama a sistemului simpato-adrenal si axului diencefalo-hipofizo-corticosuprarenaL), distingandu-se trei stadii: reactia de alarma; stadiul de rezistenta; stadiul de epuizare (22).
Se pare ca cele mai multe manifestari ale SGA, daca nu toate, prezinta cele trei stadii:
1.- Reactia de alarma - incepe odata cu actiunea agentului stresant care joaca rol de trigger asupra epifizei si a sistemului nervos simpatic. In acest stadiu, dupa o perioada scurta de dezechilibru, sunt mobilizate imediat resursele de aparare-adaptare. Intr-o prima etapa in acest stadiu pot fi identificate fenomene de soc: hipotensiune, hipotermie, hemoconcentratie, edem, hipocloremie, cresterea permeabialitatii capilare, depresiunea sistemului nervos, urmate intr-o etapa imediat urmatoare de fenomene de contrasoc: hipertrofie si hipersecretie corticosuprarenaliana insotite de descarcarea masiva de ACTH, eozinopenie, hipercloremie etc. in aceasta faza modificarile si dezechilibrele aparute nu depasesc limitele homeostazice. Cele mai importante modificari adaptative intereseaza atat sistemul nervos vegetativ simpatic cat si sistemul adrenergic.
2.- Stadiul de rezistenta - incepe odata cu actiunea hormonilor corticosuprarenalieni (cortizoL), norepinefrinei si epinefrinei. Se caracterizeaza printr-o crestere a rezistentei organismului fata de agentul stresant care a determinat S.G.A. si o limitare a posibilitatilor de raspuns nespecific la agresiuni din partea altor agenti stresanti.
Se intensifica participarea factorilor neuro-endocrini catabolizanti dar si a celor anabolizanti prin descarcarea importanta de hormoni glucocorticoizi, mineralocorticoizi si androgeni.
Modificarile induse de agentul stresant tind sa depaseasca limitele homeostatice si in functie de promptitudinea si eficienta mecanismelor adaptative se poate reveni la starea homeostazica sau se trece in stadiul urmator.
3.- Stadiul de epuizare - nu este un stadiu obligatoriu. Acest stadiu caracterizeaza perioada de sfarsit a bolii, cand atat reactiile implicate in rezistenta nespecifica cat si cele implicate in rezistenta specifica, scad ducand la falimentul capacitatii reactive si in final la moarte.
Sindromul general de adaptare are meritul de a descrie un mod de reactivitate nespecifica a organismului fata de unii agenti cauzali cu intentia de a mentine sau restabili homeostazia morfo-functionala a organismului.
Desi in cadrul sindromului general de adaptare Selye situeaza in plan central modificarile axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian, in care CRH (corticotropin releasing hormonE) si cortizolul sunt considerati adevarati hormoni de stres, acesta nu trebuie suprapus stresului datorita faptului ca organismul nu reactioneaza intotdeauna prin paternul S.G.A. in fata oricarui tip de agent stresant.
Selye defineste stresul ca un dezechilibru biochimic sau fizic a lichidului celular sau tisular datorat modificarilor ambientale exterioare sau din interiorul organismului, modificari ce necesita un raspuns capabil sa actioneze impotriva acestui dezechilibru.
S-a demonstrat ca stresul este un insotitor inevitabil al vietii. Lipsa solicitarilor determina in timp o deteriorare progresiva a functiilor psihice si fizice. Se deduce ca stresul nu caracterizeaza intotdeauna ceva daunator si din aceasta cauza s-au definit notiunile de "eustres" si "distres".
Eustresul defineste reactiile ce asigura rezistenta si mentinerea homeostaziei. In categoria eustresului sunt incluse fenomenele placute: rasul, satisfactia, succesul, etc. care Eustresul implica uneori modificari neuro-umorale mai importante decat stresul fizic sau psihic. se produce cresterea secretiei de endorfine (neurohormon modelator al placeriI).
Distresul defineste reactiile disproportionate care dezorganizeaza capacitatea de adaptare, induce un potential nociv pentru organism si provoaca boala. Un astfel de stres este considerat cauza a imbolnavirii si imbatranirii.
Pe baza definitiei de mai sus Selye identifica trei componente distincte ale stresului fiziologic:
1. agentii stresanti exo sau endogeni care initiaza dezechilibrul;
2. modificarile chimice sau fizice produse de agentii stresanti;
3. reactia de raspuns a organismului la aceste modificari.
Alti cercetatori au aratat ca raspunsul la stresul fiziologic apare de asemenea in stresul psihic ori emotional.
Mai tarziu, in 1971, alti cercetatori, printr-o serie de experimente demonstreaza ca aparitia S.G.A. este dependenta de factori psihologici care insotesc agentii stresanti. Ei demonstreaza ca o serie de factori incluzand grade diferite de disconfort, necazuri, suparari pot fi implicati in aparitia raspunsului fiziologic la stres (54). Cercetarile facute in ultimi 25 de ani au aratat o sensibilitate remarcabila a epifizei si corticosuprarenalelor la factori emotionali, psihologici si sociali. In urma acestor noi date o serie de fiziologi au inceput sa nu mai accepte ipoteza raspunsului nespecific elaborat de Selye, in special datorita faptului ca este incompatibila cu principiile fiziologice ale homeostaziei.
Homeostazia a fost definita de catre Cannon ca suma proceselor prin care organismul isi mentine o compozitie relativ constanta. Aceasta teorie a evoluat in timp ajungandu-se astazi la ipoteza ca homeostazia reprezinta suma proceselor prin care organismul isi mentine echilibrul dinamic.
Prin prisma acestor noi teorii rolul raspunsului la stresul fiziologic este acela de a mentine acest echilibru dinamic al organismului.

Raspunsul la stres implica:


1. sistemul nervos vegetativ simpatic;
2. sistemul endocrin - hipofiza si corticosuprarenala;
3. sistemul imun.
Raspunsul la stres apare atunci cand un agent stresant este prezent in organism sau este perceput de acesta.
In explicatia sa asupra raspunsului la stres Selye propune doi factori care determina acest raspuns:

- proprietatile agentului stresant,


- conditionarea individului de a fi stresat.
Majoritatea stresorilor produc atat raspunsuri specifice cat si nespecifice. Raspunsurile specifice alerteaza individul asupra prezentei agentului stresant, in timp ce raspunsurile nespecifice, care implica raspunsuri neuro-endocrine, precum cresterea activitatii sistemului nervos vegetativ, actioneaza in sensul mentinerii sau restabilirii normalului si sunt independente de raspunsul specific.



Fig. 1. Schema interactiunii dintre sistemul nervos, endocrin si imun (Mc Cance,1998) .



Abilitatea aceluiasi agent stresant de a produce raspunsuri diferite sau chiar imbolnaviri la indivizi diferiti arata capacitatea de adaptare individuala sau asa cum o denumea Selye factor conditionat. Acesti factori conditionati pot fi interni (predispozitie genetica, varsta, sex, etc.) sau externi (expunerea la agenti ambientali, tratament cu anumite droguri, factori dietetici, etc.).
Manifestarile raspunsului la diferiti agenti stresanti reflecta in cea mai mare parte, aspectele nespecifice ale raspunsului la stres. Aceste raspunsuri includ sistemul nervos vegetativ, sistemul endocrin, sistemul imun si sistemul muscular si osos. Integrarea acestor raspunsuri, care apar la nivelul sistemului nervos central este echivoca si complexa. Ea se bazeaza pe comunicari intre cortexul cerebral, sistemul limbic, talamus si hipotalamus, si formatiunea reticulata. Talamusul functioneaza ca un releu pentru impulsurile care vin din toate regiunile corpului si are o importanta deosebita in sortarea si distribuirea impulsurilor senzoriale. Formatiunea reticulata moduleaza tulburarile mentale, activitatea sistemului nervos autonom si tonusul muschilor scheletici (56).


Hipotalamusul moduleaza atat raspunsul sistemului endocrin cat si a sistemului nervos autonom. Sistemul limbic este implicat in raspunsul emotional (teama, furie, confuzie, supararE).


Raspunsul sistemului nervos autonom


Manifestarile raspunsului sistemului nervos autonom in stres au fost denumite raspunsul de lupta sau fuga. Acesta este cel mai rapid raspuns la stres si reprezinta de fapt un raspuns de supravietuire. In fata unui pericol alternativa este clara: fuge sau lupta. Frecventa cardiaca si cea respiratorie cresc, mainile si picioarele devin umede, pupilele se dilata, gura devine uscata, activitatea tractului gastrointestinal scade. Sistemul nervos autonom este si el implicat dar in situatii mai putin periculoase; de exemplu el controleaza raspunsul circulator al activitatilor curente precum trecerea de la pozitia sezand sau culcat la pozitia ortostatica.


Raspunsul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian
Acesta este de fapt raspunsul care regleaza nivelul cortizolului plasmatic. Productia de cortizol de catre suprarenala se afla sub controlul hormonului adrenocorticotrop (ACTH ) secretat de hipofiza anterioara. Secretia de ACTH la randul ei este controlata de corticotropin releasing hormon (CRH) eliberat de hipotalamus. Influenta emotiilor si a stresului asupra productiei de cortizol este in mare masura realizata de catre sistemul nervos central prin intermediul hipotalamusului. Cortizolul este implicat in mentinerea constanta a nivelurilor plasmatice ale glucozei, faciliteaza metabolismul lipidic, si moduleaza functiile sistemului nervos central. In plus cortizolul afecteaza urnoverul mineral la nivelul osos, hematopoieza, functiile musculare, raspunsul imun si functia renala (48).
Reactia organismului la factorii de stres nu se limiteaza numai la axul hipotalamo-hipofizo - corticosuprarenal, ci vor fi antrenate si celelalte glande endocrine. Hormonul de crestere si prolactina eliberati de hipofiza anterioara sunt crescuti in diferite situatii de stres (cateterism cardiac, terapie cu electrosocuri, gastroscopie, interventii chirurgicale, febra, exercitii fizice intense etC). de asemenea s-a asociat cresterea valorilor somatotropului si in cazul stresului psihic (examene, vizualizarea filmelor de actiune cu scene de violenta, inaintea eforturilor fizice deosebit de grele etC). Supunerea indelungata la stimuli stresanti (stres croniC) duce la scaderea nivelelor plasmatice ale hormonului de crestere. Datorita prezentei receptorilor specifici pentru GH pe membrana limfocitara acest hormon este implicat si in raspunsul imun. Prolactina ca un mesager secundar pentru interleukina 2, are si un efect potentator asupra activitatii si diferentierii limfocitelor B.

Raspunsul imun


Foarte multe stari morbide sunt in prezent asociate cu perturbari imune in conditii de stres. Mecanismul prin care stresul induce perturbarea raspunsului imun nu este inca pe deplin elucidata. Experimente din ultimii ani sugereaza ca raspunsul imun, sistemul nervos si cel endocrin prezinta interrelatii stranse prin intermediul neurotransmitatorilor, neuropeptizilor si al produsilor celulari din imunitate.
Diferite componente ale raspunsului imun sunt potential afectate de toti produsii neuro-endocrini cunoscuti asa cum si invers, produsii celulari ai raspunsului imun, citokinele, au efecte asupra sistemului nervos si endocrin.
Conceptia cortico-viscerala - elaborata de Pavlov si scoala rusa de fiziologie, acorda importanta majora consecintele pe care le au dereglarile proceselor fundamentale (excitatie si inhibitiE) de la nivelul scoartei cerebrale. Plecand de la experimente efectuate pe caini si apoi dupa eforturi de transpunere a rezultatelor la om, s-a emis ipoteza conform careia mecanismul patogenic principal ar fi cel nevrotigen. Conform acestei teorii se intelege ca in conditii de suprasolicitare, brutala sau moderata dar prelungita, a proceselor de excitatie sau inhibitie, se produce o tulburare a raporturilor dinamice dintre aceste doua procese, fapt ce provoaca tulburari ale corelatiei cortico-subcorticale care se rasfrang asupra metabolismului celular general si a activitatii sistemelor functionale, prin dereglarea mecanismelor de integrare nervos-vegetativ si endocrin. In clinica, asanumitele boli cortico-viscerale (ulcerul gastro-duodenal, HTA, boala Basedow etc.) ar apare in conditiile de suprasolicitare generate de mediul social neprielnic (suprasolicitari nervoase, emotii negative prelungite, eforturi de adaptare la conditiile sociale in plina evolutie etC) la care trebuie adaugate particularitatile constitutionale nevrotigene. Ca viziune integrativa despre organism, in lumina acestei conceptii se considera ca nu exista boli locale, ci numai boli generale.
Conceptia sindromului de iritatie vegetativa (RellY) - pune accentul pe modificarile vegetative simpato-adrenale si parasimpatice asupra microcirculatiei care ar determina modificarea debitului sanguin si a permeabilitatii vasculare cu producerea de tulburari metabolice locale ce duc la modificari distrofice, acumulare de apa si electroliti in spatiul interstitial si chiar producerea de leziuni (ulceratii, infarctizare, necrozA).
Pornind de la aceasta conceptie, pe care o combina cu elemente din Sindromul General de Adaptare, elaborat de Sellye, Laborit dezvolta teoria agresologica a bolilor. El considera ca in tabloul bolii trebuie sa deosebim sindromul lezional - manifestat prin alterari locale si sistemice si sindromul reactional - manifestat prin reactii de aparare/compensare locale si generale. Sindromul care urmeaza unei agresiuni este caracterizat printr-un dezechilibru postagresiv si prin eforturile organismului de reechilibrare. In ansamblu se poate vorbi ca apare o Reactie Oscilanta Postagresiva (ROPA) numita si Reactia Sistemica Postagresiva (RSPA) in care se poate distinge o reactie neuro-vegetativa si una endocrina, manifestate initial printr-o faza catabolica urmata imediat de una anabolica.
Conceptia psihosomatica - admitand omul ca fiinta tridimensionala, trebuie sa recunoastem importanta factorilor psihici si a celor sociali in geneza bolii. Conceptia psihosomatica urmareste punerea in evidenta a rolului factorilor psihici in patogenia bolilor somatice, dar totodata, studiaza mecanismele de transpunere a tulburarilor psihice in simptome somatice.
Posibilitatea ca un conflict psihic sa genereze boli somatice este conditionata in mare masura de teren, care la randul sau depinde de factorii genetici, ca si de conditiile in care s-a dezvoltat individul. Prin somatizarea unui afect se inteleg fenomenele neurovegetative, circulatorii, respiratorii, hormonale, etc. ce insotesc orice stare afectiva. Conflictul psihic determina tulburari generalizate.
Conceptia leziunii biochimice - Leziunea biochimica este consecinta unei alterari moleculare, a unor proteine structurale (colagen, tesut elastiC) sau functionale (de membrana, receptor, hormoN) sau a unor sisteme enzimatice.
Leziunea biochimica primara consta in absenta, diminuarea sau cresterea activitatii unor enzime sau orice perturbare a activitatii sale si reprezinta punctul de plecare a unui proces patologic. In patologie leziunea biochimica poate interesa preponderent una din componentele microcosmosului celular (membrana celulara, lizozomi, mitocondrii, reticul endoplasmatic ribozomi etC).
Se sustine ca in patologia clinica rolul cel mai important ar revenii leziunii enzimatice fapt ce a dus la descrierea unui grup aparte de afectiuni - enzimopatiile. Ele se produc prin:
1. dereglarea sintezei enzimelor: enzima poate fi scazuta sau absenta datorita unui deficit genetic;
2. dereglarea activitatii: enzima poate fi inhibata de un agent chimic, datorita unui deficit de Co-enzima sau a unui deficit de substrat;
3. intensificarea activitatii sau degradarii enzimatice.
Specificitatea morbida, asa cum este intalnita in clinica, este determinata indeosebi de sediul tisular sau visceral in care predomina leziunea biochimica.
De exemplu la nivelul mucoasei gastrice, leziunea biochimica va determina tulburarea sintezei de HCl, mucus, ducand la aparitia unui sindrom de hiper-sau hipoaciditate.


Proteinele de stres.


Cand celulele si tesuturile sunt expuse la diferiti stimuli, ele raspund printr-o producere rapida a unui set, inalt conservat, de proteine numite HSP (Heat Shock Proteins - denumire sustinuta de Lindquist si Kumar in 1992).
Numele de HSP porneste de la faptul ca initial, aceste proteine au fost descoperite dupa inducerea socului caloric, hipertermic .
Datorita caracterului generalizat al raspunsului de producere si aparitie a HSP dupa contactul cu diferiti stresori, unii cercetatori (GonzaleZ) folosesc termenul de proteine de stres (PS).
Crestere expresiei proteazelor bacteriene, sugereaza existenta unei suprasarcini pentru sistemul celular proteolitic. Prezenta unor proteine denaturate si necesitatea de a le inlatura din interiorul celulei este adevaratul semnal pentru inducerea HSP.
Cea mai mare parte dintre HSP sunt constitutiv exprimate in celule si sunt raspunzatoare pentru cresterea si diferentierea celulara.
Cresterea expresiei HSP depinde de activitatea metabolica a celulei, fiind foarte inalta in celulele care au rol secretor sau sunt in crestere. De asemenea in celulele infectate cu virusuri litice, in care se impune o sinteza crescuta a proteinelor, expresia HSP este crescuta.
Cand celula este supusa unui stresor, "masinaria" de sinteza proteica sau maturarea sistemelor proteice este modificata pentru acumularea proteinelor replicate, care rezulta din inducerea unuia sau mai multor tipuri de HSP. La nivel nuclear granulele pericromatiniene, reprezentand forme neprocesate ale HSP + ARN m, acumulate in nucleu, indica existenta unor modificari in ARN, cum ar fi asamblarea ribozomilor la nivelul nucleolilor si a altor complexe ribonucleoproteinice. Agregarea acestor proteine aparute in nucleoli se coreleaza, in acelasi timp cu inhibarea procesarii ARN ribozomal si biogeneza ribozomilor. Efectul asupra citoscheletului sau filamentelor intermediare, distribuite ca o retea fina in citoplasma consta in aglomerarea acestor filamente si redistribuirea lor in forma de colivie in jurul nucleului, urmata de redistribuirea mitocondriilor si polizomilor catre aceeasi zona.
Observatiile de microscopie electronica apreciaza existenta swellingului mitocondrial, a cristelor proeminente si expansiunea spatiilor dintre criste, fenomene, care reflecta inhibarea functiei mitocondriale odata cu scaderea nivelului de ATP din celula, datorita stresului. Alterarea masinariei secretorii de proteine este esentiala in special la nivelul aparatului Golgi, care se dezintegreaza si se fragmenteaza. Aceste modificari sunt reversibile. Pentru aceeasi perioada de timp nu se produce nici o modificare in celulele gliale. Cresterea expresiei HSP 70, dupa ischemie, in neuronii piramidali ai hipocampului este considerata ca dovada asupra posibilitatii de stimulare a expresiei diferitelor forme de HSP, de catre diferiti stresori, cu sublinierea ca nu toate HSP ar avea un efect protector in realitate (80).
Se insista tot mai mult asupra ipotezei conform careia alterarile intracelulare datorita stresului sunt secundare alterarilor chimice si metabolice ale fluidului din mediul inconjurator extracelular.



Expresia genica



Modificarea expresiei receptorilor, ca raspuns al functiilor genice fata de stres, se manifesta in doua modalitati la fel de frecvente: cresterea densitatii receptorilor 5HT, NMDA. (N metil D aspartaT) Down regulation cu efect de desenzitizare la stresori si cresterea concomitenta a tolerantei incrucisate (cross tolerancE).
Variabilitatea genetica a mediatorilor endogeni, care constituie directiile sau caile evolutive ce se deschid odata cu producerea contactului dintre organism si stresor, guverneaza extinderea raspunsului la stres. Toate genele, care codifica proteinele implicate in transductia diferitelor cascade enzimatice intra si extracelulare, sunt raspunzatoare de diferentierile sau de variabilitatea extraordinara interindividuala observata in legatura cu raspunsul la stres(80).
Studiul genetic aprofundat si mai ales observatiile efectuate asupra expresiei genice a diferitilor mediatori endogeni, a devenit extrem de important pentru cercetatori. Noile cunostinte genetice au adus posibilitatea aprecierii individualizate a riscului de dezvoltare a raspunsurilor anormale, aberante ale unui organism la diferite forme de stresori. Datorita acestui fapt, unii pacienti pot beneficia mai mult decat altii de strategiile antimediatori, cunoscute fiind predispozitiile lor genetice de a elibera un nivel mai ridicat de mediatori la semnalele transmise de stresori (22).





loading...






Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor


  Sectiuni


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai