Este cea mai frecventa urgenta abdominala la copin sub 2 ani, mai exact 15% din toate cazurile de ocluzie intestinala. in cele mai multe parti ale lumii, ea este mai rara la copin mari si la adulti - numai 30% din cazurile care apar dupa cel de-al doilea an de viata (exceptand unele regiuni din Africa si India). Catastrofa este cu atat mai surprinzatoare, cu cat ea afecteaza, de obicei, copii in aparenta sanatosi si bine hraniti. Este vorba de o inginatie a unei portiuni de intestin (intussusceptum) intr-o alta portiune invecinata de intestin. De obicei, daca nu chiar inriabil, portiunea inginata (intussusceptum) intra prin partea joasa in portiunea inginabila (intussuscipiens). in mod concret, zona cea mai favorabila, din punct de vedere anatomic, pentru o astfel de imprejurare este regiunea jonctiunii ileocecale, unde ileonul terminal, mai stramt, poate usor sa intre in sens cranian in cec, mai lax, fapt confirmat de experienta clinica, care arata prelenta net crescuta a aparitiei ingina-tiilor la acest nivel (. 28). Exista, de fapt, trei riante de inginatie - enterica, colica si enterocolica: enterica, daca este implicat, singur, numai intestinul subtire, ceea ce este mai putin frecvent; colica, in cazul in care doar colonul este afectat, eventualitate mai putin rara, dar nici foarte frecventa, si enterocolica, cea mai frecventa rianta. Aceasta ultima rianta, enterocolica, este subdivizata, la randul sau, in doua tipuri de inginatie: ileocecala, in care apexul portiunii inginate este l ileocecala, si ileocolica, in care o parte din intestin din apropierea ileo-nului terminal formeaza punctul culminant.
Cuprins:
Invaginaţia |
sus  |
In anumite zone tropicale, spre exemplu în Africa centrală sau India, invaginaţia (intususcepţia) este mai frecventă la adulţi. De obicei, ea este de tip ileocecal, nu duce la ocluzie completă şi nu poate cauza nici o sângerare evacuabilă prin rect. Simptomele mai importante sunt două: durerea de tip colica tiv şi prezenţa unei tumori.
In cazul invaginaţiei enterocolice, de departe forma cea mai frecventă, în care ileonul terminal este invaginat în interiorul colonului, o porţiune din mezenterul respectiv însoţeşte acest fenomen, iar constricţia vaselor din mezenter şi apoi strangularea lor vor cauza un edem al peretelui intestina], cu hemoragie la nivelul intestinului afectat şi în final gangrena locală. Iritaţia pe care o provoacă acest intestin intrus, invaginat, va duce la o secreţie excesivă de mucus. Porţiunea iniţială de intestin, prima care a devenit invaginată, va rămâne la vârful segmentului intern de intestin (intussusceptum), care avansează, în urma contracţiilor peristaltice. Această progresie distală se face în detrimentul segmentului extern, recipient, de intestin (intussuscipiens). In varianta colică, apexul poate ajunge uneori să iasă la exterior, prin anus.
Dacă nu intervine nici un tratament, deci în mod spontan, invaginaţia (intusus-cepţia) poate evolua pe două căi: una mai frecventă şi cealaltă mai rară. Cea mai frecventă este instalarea gradată a ocluziei lumenului intestinal până in faza acută, care apoi se termină cu exitus, prin toxemie sau pe-ritonită. Pe calea a doua, mai rară, se ajunge la gangrenarea completă a porţiunii interne, invaginate (intussusceptum), sfacelele astfel rezultate eliminându-se prin anus, sub forma unui voluminos material mocirlos, ca o piele lepădată de un şarpe prin năpârlire. în perioada preoperatorie, multe astfel de cazuri de rezolvare fericită - vindecarea naturală, prin gangrena şi eliminare anală a segmentului de intestin invaginat - au fost, probabil, mult mai frecvent înregistrate, ţinând cont de faptul că o însănătoşire în urma acestei boli era o eventualitate relativ rară la copii. Cauza apariţiei invaginaţiei la copii nu se cunoaşte. Ea este mai frecventă, în general, la copii în perioada înţărcării, când este posibilă ingerarea unor fpagmente mai mari şi mai solide de hrană nedigerabilă, probabil la cei mai bine hrăniţi. Alte cauze notate la adulţi pot fi unele tumori ale peretelui intestinal sau diverticulul Meckel.
Simptome şi semne |
sus |
Simptomele şi semnele invaginaţiilor sunt de obicei caracteristice. Ele cuprind câteva sau mai multe din următoarele 12 posibilităţi mai jos enumerate, în funcţie de stadiul bolii în care a fost examinat pacientul.
1. Durere abdominală.
2. Sânge şi mucus în scaun
3. Vărsături.
4. Tumoră abdominală.
5. Şoc.
6. Peristaltism vizibil.
7. Absenţa cecului din fosa iliacă dreaptă.
8. Constipaţie.
9. Tenesme.
10. Distensie abdominală.
11. Ocluzie şi peritonită (în stadiile tardive)
12. Febră (uneori).
Durerea abdominală. Se manifestă la sugar de obicei printr-o criză de ţipete de durere, în timpul căreia coapsele sunt ridicate în flexie pe bazin. Durerea este foarte puternică, dar intermitentă, corespunzând unei contracţii peristaltice violente a intestinului. In intervalul dintre dureri, copilul stă culcat, liniştit, dar adesea cu un facies crispat. Mai rar, copilul nu ţipă sau nu arată vreun semn de durere abdominală, ci doar paloare, flexia coapselor pe bazin şi zvârcolire neliniştită în pat.
Sânge şi mucus în scaun. După o perioadă variabilă de timp, în funcţie de locul de apariţie a invaginaţiei, perioadă mai lungă dacă invagi-naţia începe din ileon şi mai scurtă dacă începe din colonul transvers, se pot nota sânge şi mucus în scaun, de obicei, după câteva ore. Sângerarea este adesea foarte redusă cantitativ şi rareori abundentă. Sângele este amestecat cu un mucus noroios sau, nu de puţine ori, cu un material fecaloid, brun sau galben. Totuşi, există cazuri în care trecerea sângelui în scaun nu poate fi pusă în evidenţă decât dacă se face un control sistematic al pacientului, cel puţin 24 sau 48 de ore după apariţia durerii. Medicul practician trebuie să înveţe el însuşi să stabilească diagnosticul de invaginaţie înaintea apariţiei sângelui în scaun.
Vărsăturile. Sunt prezente în general, dar la început nu prea severe. Nu devin niciodată severe, decât numai în stadiile tardive, odată cu apariţia ocluziei complete şi a peritoniteî. Conţinutul stomacului este returnat iar lichidele ingerate nu sunt reţinute. Mai târziu, vărsăturile devin bi-lioase şi rar fecaloide.
Tumora abdominală. Ceva mai târziu, aproximativ odată cu apariţia sângelui în scaun, se observă şi prezenţa în abdomen a unei tumori, provocată de intestinul invaginat. Tumora poate fi simţită în regiunea lombară stângă sau în fosa iliacă stângă, în funcţie de progresia realizată de invaginaţie de-a lungul colonului. Tumora este de formă ovală, adesea fiind comparată, în mod adecvat, cu un cârnat. Uneori, ea devine mai consistentă, corespunzând accentuării contracţiei musculare peristaltice. In mod frecvent, tumora poate fi uşor simţită, dar, de multe ori, acest lucru nu este posibil, deoarece relaxarea peretelui abdominal este insuficientă. Deseori nu se poate simţi tumora şi din cauza ficatului, care, prin suprapunere, ascunde locul invaginaţiei.
Şocul. Severitatea durerii se însoţeşte proporţional cu paloarea extremă facială, ca pupilele dilatate şi cu aspectul anxios al copilului. Adevărata stare de şoc vascular apare mai târziu, când mortalitatea se dovedeşte a fi mult mai mare.
Diagnosticul trebuie deci stabilit înainte de apariţia şocului.
Peristaltismul vizibil. Uneori, peristaltismul poate fi văzut prin peretele abdominal. întărirea simultană a tumorii în timpul peristaltismu-lui a fost relatată mai sus.
Fosa iliacă dreaptă neocupată. In varianta clinică enterocolică, cea mai frecventă, aproape de la început, faptul că fosa iliacă dreaptă apare neocupată de cec la palpare este un semn important, caracteristic pentru diagnostic, şi se explică prin antrenarea cecului în procesul invaginaţiei, care avansează progresiv (semnul Dance) (fig. 29).
Constipaţia. Aceasta nu este deloc absolută. In mod excepţional, o invaginaţie poate să fie prezentă şi, totuşi, tranzitul intestinal să rămână normal; adesea, materialul fecal poate fi amestecat cu sânge şi mucus. Cu toate acestea, pe măsură ce boala avansează, constipaţia se accentuează şi până la urmă devine absolută. Deci, medicul trebuie să ştie că poate, uneori, să pună diagnosticul de invaginaţie intestinală în absenţa unei constipaţii absolute,
Tenesmele. Pe măsură ce vârful invaginaţiei se apropie de rect apar tenesmele, tot mai des, care se manifestă la copil prin eforturi constante şi încordate pentru învingerea obstacolului.
In acest stadiu avansat se poate simţi, uneori, prin tuşeu rectal, apexul congestionat al invaginaţiei, iar, alteori, apexul iese chiar în afară prin anus, ca o tumoretă roşie, congestionată şi moale.
Distensia abdominală. In cazurile tardive sau negliiate. obstrucţia crescândă a lumenului intestinal duce Ia distensie abdominală, crescând concomitent şi frecvenţa vărsăturilor.
Ocluzia şi peritonita. In stadiul final, obstrucţia intestinală devine completă, iar peritonita este inerentă din cauza gangrenei intestinului de-vitalizat şi a infectării peritoneului. Vărsăturile se repetă mai des, iar semnele de toxemie şi de epuizare încheie scena finală.
Febra. In plus faţă de simptomatologia de mai sus, se notează şi febră, până la 100°F (37,8°C). Deseori pot fi prezente chiar valori mai mari, chiar din primele 24 de ore.
De obicei, diagnosticul de invaginaţie este dificil de stabilit Ia copil. Vârsta copilului, starea anterioară bună de sănătate, debutul brusc, cu dureri abdominale, ce apar paroxistic, în crize, cu posibilitatea de a provoca şocuri severe, tranzitorii, cu eliminări de sânge şi mucus în scaun şi prezenţa unei formaţiuni tumorale în abdomen, în formă de cârnat, reprezintă un tablou clinic suficient de caracteristic, care să nu lase dubii asupra diagnosticului. Cazuri îndoielnice sunt acelea în care, la prima vizită a medicului, crizele de durere nu sunt severe, ci moderate, şi nu se palpează nici o tumoră. în astfel de cazuri, dacă istoricul bolii este sugestiv sau caracteristic pentru invaginaţie sau a dezvăluit sânge şi mucus în scaun, atunci se impune efectuarea unei clisme baritate. Cu ajutorul acestei irigografii s-ar putea nu numai să se pună diagnosticul de invaginaţie, dar, în acelaşi timp, clisma ar ajuta reducerea invaginaţiei, clacă aceasta este prezentă (planşa 8).
Diagnostic diferenţial |
sus |
In stadiul precoce al invaginaţiei abdominale se face cu:
1. Colica simplă.
2. Colita şi enterocolita.
3. Polipul rectal.
In stadiul tardiv, intră în discuţie pentru excludere:
4. Prolapsul anal sau rectal.
5. Alte cauze de ocluzie şi peritonită.
6. Purpura Henoeh-Schonlein.
Colica simplă. în colica simplă, evidenţa durerii nu este atât de proeminentă, nici şocul atât de grav. Nici o masă tumorală nu va fi simţită in abdomen şi nici nu se va evidenţia sânge în scaun. Durerea, de obicei, cedează când intestinul este golit.
Colita şi enterocolita. Aceste afecţiuni furnizează principala dificultate de diagnostic la copiii mici, la care se întâlneşte destul de frecvent enterocolita acută. Important este că, uneori, colita este acompaniată de prezenţa scaunelor cu sânge şi mucus. Principalele criterii de diferenţiere sunt următoarele:
1. în colită există în mod obişnuit un stadiu preliminar de diaree neînsoţită de sânge.
2. Copiii care cad victimă cu uşurinţă colitei sunt frecvent insuficient nutriţi. Cei cu invaginaţie sunt mai curând obezi şi supra-alimentaţi.
3. Frecvenţa scaunelor la cei cu colită este net mai mare şi, de regulă, scaunele conţin mai mult material fecal decât la cei cu invaginaţie.
4. în colită nu se palpează tumoră abdominală.
5. In colită se poate palpa cecul în fosa iliacă dreaptă şi, de asemenea, sunt prezente acele zgomote caracteristice, ca nişte gâlgâituri la palpare şi borborisme la auscultaţie, spre deosebire de cei cu invaginaţie unde, la palparea fosei, nu se simte prezenţa cecului în cele mai multe cazuri.
6. în colită, crizele de durere sunt de obicei mai puţin severe.
7. In sfârşit, în colită există uneori sensibilitate dureroasă la palparea întregului colon.
Simptomele obstructive şi distensia nu sunt atât de frecvente în colită. Tenesmele pot fi prezente în ambele circumstanţe. Faptul că există şi alte cazuri similare în aceeaşi perioadă ar putea ajuta la diagnosticarea colitei, deci un aspect epidemic de colită. Aşa cum s-a menţionat mai sus, în cazurile dubioase, o radiografie după o clismă baritată stabileşte diagnosticul.
Două sau trei grade F (1°C-2°C) de febră peste normal ar fi prezente în ambele situaţii clinice, astfel că acest simptom nu poate fi utilizat ca un criteriu diagnostic.
Prolapsul de anus şi de rect. Cazurile rare de invaginaţie cu apexul ieşit prin anus trebuie diferenţiate de prolapsul rectal. în acesta din urmă, se poate vedea prezenţa unui manşon de membrană mucoasă prolabată in jurul deschiderii centrale, iar degetul explorator poate fi introdus numai pe o mică distanţă între mucoasă şi sfincterul extern; în timp ce în cazul invaginaţiei cu prolabare de apex deschiderea porţiunii prolabate este îndreptată spre partea posterioară a proiecţiei, iar degetul explorator poate fi uşor inserat între porţiunile anterioară sau laterală ale proiecţiei şi sfincterul anal. Important este că orice invaginaţie care a avansat până la anus va fi însoţită de o considerabilă distensie abdominală, precum şi de simptome caracteristice pentru ocluzia intestinală.
Ocluzia şi peritonita. Stadiile tardive de invaginaţie în care apexul nu a avansat departe, până la rect, şi care sunt însoţite de simptome de ocluzie intestinală avansată sau de peritonita (de exemplu: distensie. vărsături frecvente, toxemie şi colaps) pot fi diagnosticate diferenţiat faţă de alte cauze generatoare de aceleaşi simptome numai prin anamneză, luându-se în considerare istoricul debutului şi evoluţia bolii din stadiile anterioare.
Purpura Henoch-Schonlein. La copiii care au depăşit perioada neo-natală şi. ocazional, chiar şi Ia cei până în 2 ani, invaginaţia trebuie diferenţiată de purpura Henoch-Schonlein, o boală caracterizată prin dureri abdominale, vărsături, scurgere de sânge per anus şi, în plus, fenomene articulare şi o erupţie de pete purpurice pe tegumente. Sângerarea ţine de efuziunea sângelui în pereţii intestinali. La seria de copii descrisă de Henoch, cel mai mic avea 4 ani, deci incidenţa vârstei de apariţie a celor două afecţiuni poate constitui un criteriu de diagnostic diferenţial, incidenţa invaginaţiei predominând Ia cei sub 2 ani. Este important, dori. pentru diferenţierea celor două entităţi clinice, a căuta obligator existenţa petelor purpurice şi a fenomenelor de artrită. Foarte rar s-a semnalat coexistenţa ambelor afecţiuni: invaginaţia şi purpura Henoch. Şi aici, un rol hotărâtor pentru diagnostic revine irigoscopiei cu bariu.
Invaginaţia subacuta şi cronica |
sus |
Există şi unele cazuri de invaginaţie cronică, care sunt însoţite de semne uşoare de ocluzie intestinală, dar cu progres neîntrerupt şi cu puseuri dureroase repetate, uneori la intervale considerabile, până când va apărea un puseu final şi serios de ocluzie. în aceste cazuri, scaunele pot fi normale sau aproape normale până la criza finală, iar medicul observator, foarte probabil, poate fi indus în eroare de cronicitatea şi intermitenţa simptomelor. Personal, am întâlnit un astfel de caz, dar interpretat greşit: peritoniiă TBC şi enterită. Bolnavul mai prezenta scaune moi, precum şi o formaţiune tumorală in epigastru, considerată a fi un epiploon contorsionat, dar care, în realitate, era o manifestare a invaginaţiei. în aceste forme subacute, valoarea radiografiei este inestimabilă.
INVAGINAŢIA SlGMOIDULUl LA VÂRSTNICI
Invaginaţia este foarte rară la vârstnici, clar, atunci când apare, ea afectează în general regiunea sigmoidorectală, determinând dureri frecvente în hipogastru şi tenesme, în timp ce mueusul şi, mai târziu, sângele se elimină printr-un anus mai curând deschis. Examinarea rectală demonstrează cu uşurinţă apexul edematos al invaginaţiei, care rar dacă depăşeşte mai mult de 2,5 cm. Un polip, sau o tumoră malignă, poate uneori să formeze apexul.
In unele regiuni din Africa sau din India, invaginaţia este mai frecventa la adulţi decât la copiii mici.
Ocluzia intestinală a nou-nascutului |
sus |
Ocluzia intestinală la copiii până în 2 ani şi la copiii mici este serioasa şi, de obicei, periculoasă.
Nou-născuţii pot prezenta obliterare completă, în orice parte a lu-menului intestinului subţire şi al celui gros, sau pot prezenta o ocluzie datorată malrotaţiei unei bucle intestinale. Ocluzia poate fi în duoden, jejun, ileon sau intestinul gros. Uneori, ea nu este o obstrucţie completă, ci o strâmtoare sau o stenoză; în aceste cazuri, simptomele vor fi mai insidioase ca debut şi mai gradate ca evoluţie.
Dacă ocluzia este în duoden sau în ileonul superior, simptomele încep după 48 de ore de la naştere, debutând cu vărsături, care devin continue şi persistente. Conţinutul vărsăturii este bilios. Orice fel de lichid alimentar luat pe gură va fi repede returnat. Va apărea distensie în stomac şi duodenul superior, la nivelul epigastrului. Abdomenul inferior este normal. Se poate nota şi un peristaltism gastric vizibil. Copilaşul este apatic, nu arată nici o dorinţă de a se alimenta şi slăbeşte rapid, devenind deshidratat.
O radiografie simplă va evidenţia, în mod caracteristic, mult aer limitat în stomac şi în duoden, dar nu mai jos. Tabloul clinic şi cel radiologie caracteristic fac de obicei diagnosticul mai clar. Ori de câte ori se prezintă aspectul aşa-numitei "duble băşici", produs de dilataţia stomacului şi de prima parte a duodenului, mecanismul ocluziei poate fi:
atrezia duodenală, pancreasul inelar sau aderenţe duodenale asociate cu malrotaţii intestinale.
Când obstrucţia intestinală este mai joasă, la nivelul ileonului, simptomatologia apare mai lent, dar este mai precisă. Ansele intestinale se vor dilata în mod treptat şi vor forma o distensie cu aspect "în scară". Vărsăturile, care au survenit la câteva zile de la naştere, se vor modifica, din bilioase devenind brune, cu aspect şi miros fecaloid. O radiografie abdominală va evidenţia distensia anselor intestinului subţire, dar lipsu gazelor la nivelul intestinului gros. Mecanismul apariţiei obstrucţiei este, de obicei, o atrezie, deşi ar fi posibil de luat în consideraţie şi un volvulus la mijlocul intestinului sau un ileus meconial.
Anusul neperforat se poate observa, de obicei, la naştere dar, dacă ocluzia ar fi localizată la nivelul colonului înalt, mai pot trece câteva zile înainte de apariţia simptomelor serioase. Distensia intestinală în mod treptat progresivă şi, poate, apariţia vărsăturilor precum şi absenţa totală a scaunelor normale vor da cu siguranţă alarma pentru efectuarea de noi investigaţii.
In atrezia intestinului subţire şi a colonului, scaunele, deşi nu sunt normale, pot totuşi să treacă şi nu atrag imediat atenţia asupra gravităţii situaţiei. Din fericire, există un test simplu care ar putea preciza elementul esenţial: dacă obstrucţia este sau nu completă - testul Far-bes. Se ştie că intestinul fătului conţine un strat subţire de vernix ca-seosa, material care va fi înghiţit, ajungând astfel să fie prezent în scaunul tuturor nou-născuţilor, cu excepţia celor cu obstrucţie intestinală completă. Testul Farbes, care pune în evidenţă prezenţa celulelor cor-nificate din vernix caseosa în scaun, se face în felul următor. Din conţinutul materialului fecal se recoltează un frotiu pe o lamă de sticlă, care va fi colorat cu violet de genţiană; lama este apoi spălată cu apă curentă şi după aceea se adaugă acid-alcool, pentru decolorare. Celulele cornificate din vernix caseosa reţin însă culoarea şi, astfel, pot fi uşor recunoscute.
Ileusul meconial |
sus |
Ileusul meconial este o formă de ocluzie intestinală care, până relativ recent, era aproape invariabil fatală; totuşi, în ultimii 20 de ani, metode noi de tratament au dus la salvarea vieţii unui număr de pacienţi.
Ileusul meconial este o stare clinică asociată, de obicei, cu boala fibrochistică a pancreasului, în care meconiul din partea joasă a intestinului se solidifică într-o aşa măsură, încât lumenul intestinal ajunge complet obstruat. Meconiul este deja îngroşat şi aderent, astfel că nu poate să se deplaseze uşor de-a lungul intestinului. în mod frecvent, el astupă ultimii 10, 20 sau chiar 30 cm din ileon, care va fi considerabil dilatat şi foarte îngroşat. Vărsăturile încep o zi sau două imediat după naştere, când este prezentă şi o distensie, dar moderată. Scaunul nu poate oferi o imagine prea clară, dar o radiografie simplă evidenţiază ansele intestinale mărite de volum în mod variabil, de obicei fără prezenţa unor niveluri hidroaerice.
Pe radiografie, meconiul îngroşat se prezintă uneori cu un aspect granulat caracteristic, care nu apare în alte forme de ocluzie intestinală. în cazurile necomplicate, o irigografie cu Gastrografin poate, de obicei, să pună diagnosticul şi chiar să corecteze obstrucţia, fără a mai recurge la operaţie.
La toţi nou-născuţii cu ocluzie a intestinului subţire, o clismă-contrast (baritată) poate pune, de obicei, în evidenţă un aşa-zis "mierocolon". Acesta nu trebuie să fie greşit interpretat ca o strâmtorare anatomică. Mai curând, microcolonul reprezintă un colaps funcţional al colonului, care s-ar putea corecta cu uşurinţă de la sine sau prin clisme dilatatoare blânde, dacă se consideră necesar. Tratamentul eventualei deficienţe pancreatice trebuie să fie continuat ulterior.
Stenoza pilorica hipertrofica |
sus |
Aceasta este o stare de urgenţă care, de obicei, apare în luna a doua de viaţă. Simptomele survin din a şasea săptămână după naştere, debutând cu vărsături, care devin în mod treptat persistente. Ca regulă generală, conţinutul vărsăturilor nu este bilios. Peristaltismul gastric poate fi vizibil. De obicei, o mică tumoră, aşa-numita "măslină" sau "măslină îngropată", poate fi simţită la palpare în abdomenul superior, situată sub ficat, în hipocondrul drept sau în epigastru. Simptomele de stenoză pilo-rică hipertrofică sunt în general suficient de caracteristice pentru a preciza un diagnostic corect. O examinare ultrasonografică poate fi necesară pentru confirmarea prezenţei "măslinei".
OCLUZIA INTESTINALA PRINTR-O ANOMALIE DE RĂSUCIRE A MEDIOINTESTINULUI
Se ştie că în perioada precoce a dezvoltării normale embrionare există un moment când porţiunea medie a intestinului fetal, în relaţie cu ombilicul, adică mediointestinul, suferă o răsucire fiziologică în vederea stabilirii poziţiei definitive a intestinului în cavitatea abdominală. Această rotaţie se face în sensul invers acelor unui ceasornic, astfel încât cecul şi partea colonică respectivă ajung să ocupe partea dreaptă a abdomenului (fosa iliacă dreaptă şi flancul drept).
Ocazional, ca o anomalie embrionară, rotaţia mediointestinului poate să nu mai aibă loc, ceea ce facilitează la unii nou-născuţi apariţia unor crize de ocluzie intestinală. Totuşi, relativ recent, s-a arătat că o astfel de anomalie embrionară poate să aibă consecinţe şi mai tardive, deci să apară simptome similare şi la adulţi.
In viaţa neonatală, anomalia de răsucire a mediointestinului produce ocluzie intestinală fie din cauza aderenţelor care se extind de la cecul incomplet rotat la peretele abdominal posterior, ceea ce înseamnă legarea de duoden şi, implicit, obstrucţia lui, fie din cauza volvulusului mediointestinului. Ultima eventualitate apare deoarece nu există o fixare a mezenterului de intestinul subţire, permiţând astfel mai multe rotaţii în jurul axei vaselor mezenterice superioare şi, în consecinţă, apariţia gangrene.
In viaţa adultă, simptomele anormale sunt: cele ale ocluziei intestinale acute sau subacute, deoarece ele apar în general ca un rezultat al volvulusului mediointestinului, mai curând decât prin intervenţia aderenţelor duodenale. Crizele pot apărea de la o vârstă timpurie până târziu, în decada a şasea, iar intervalul dintre crizele recurente ale ocluziei variază de la câteva săptămâni, până la mai multe luni. De regulă, crizele sunt autolimitate şi durează de la una la trei zile. Simptomele sunt I bine definite. Fiecare criză începe cu o durere abdominală centrală însoţită de vărsături şi se termină cu diaree, indicând faptul că ocluzia s-a îndreptat de la sine. între crize nu există simptome sau semne fizice anormale, dar prezenţa în istoric a unor astfel de crize ar sugera medicului observator necesitatea de a consulta şi un medic radiolog competent, specializat în examinarea cu raze X, pentru decelarea defectului de răsucire a mediointestinului.
Invaginaţia
