mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Psihiatrie
Index » Boli si tratamente » Psihiatrie
» Demers diagnostic si analiza functionala - michel ylieff, ovide fontaine

Demers diagnostic si analiza functionala - michel ylieff, ovide fontaine


Share





Michel Ylieff
Doctor in psihologie, profesor la Unirsitatea din Lifege, sectia de psihologie clinica a imbatranirii, fondator al AEMTC (Asociatia pentru studiul, modificarea si terapia comportamentului).
Ovide Fontaine
Psihiatru, profesor, sef de serviciu onorific, sectia de psihologie a sanatatii, Unirsitatea din Liege, fondator al AEMTC (Asociatia pentru studiul, modificarea si terapia comportamentului) si ex-presedinte al Asociatiei europene de terapii cogniti si comportamentale (EABCT).


Cuprins:

Introducere

Demersurile diagnostice

Abordarea psihodinamică

Abordarea cognitiv-comportamentală


Introducere

sus sus
Intervenţia psihoterapeutică implică o relaţie īntre doi indivizi care, īntr-un dialog cu totul special, elaborează o cercetare īn vederea identificării unei soluţii la problemele ce-I afectează pe unul dintre protagonişti. Această relaţie este iniţiată de persoana care solicită un ajutor specializat īn urma unei experienţe subiective a unei dereglări/dezordini a stării sale psihologice, trăită sub forma unei probleme1 care nu este īnţeleasă şi care persistă de mai mult sau mai puţin timp. Cererea se situează īntotdeauna īn cadrul unei "teorii" personale, mai mult sau mai puţin explicită, asupra naturii şi cauzei care a generat problema, asupra persistenţei sale īn absenţa sau īn pofida unor tentative de soluţionare.


Chiar de la īnceputul relaţiei, terapeutul īşi pune şi el īntrebări īn legătură cu natura şi cauzele problemei prezentate, īnainte de a propune soluţii specifice. īntrebările sale se īnscriu īn cadrul unui demers diagnostic care are ca obiect:
- culegerea datelor (anamneză);
- formularea ipotezelor explicative;
- elaborarea unei strategii de tratament pentru atingerea unuia sau mai multor obiective definite cu claritate;
- evaluarea efectelor tratamentului.

Fiecare etapă implică o activitate cognitivă de prelucrare a informaţiilor, ale cărei concluzii2 determină natura şi modalităţile de lucru īn etapa următoare. Această activitate este determinată de "ideile a priori", de raţionamentul şi modelele teoretice ale clinicianului. Toate aceste date particulare au drept consecinţă preferinţa pentru anumite fapte sau pentru identificarea altora asemănătoare. Pornind de la unele dintre aceste fapte, terapeutul formulează ipoteze explicative congruente cu unul sau altul dintre modelele teoretice. Demersul diagnostic şi raţionamentul clinic sunt, deci, influenţate de o multitudine de factori legaţi de cadrul conceptual, metodologic şi teoretic al terapeutului, dar şi de experienţa sa clinică (factuala). de trăsăturile sale individuale şi de mediul său sociocultural.
īn prezent, studiul şi analiza problemelor de sănătate mentală se bazează sau se inspiră din trei abordări:
- abordarea medicală,
- abordarea psihodinamică,
- abordarea cognitiv-comportamentală.

Toate aceste abordări prezintă trăsături specifice care le diferenţiază īn plan metodologic şi teoretic. Trebuie să subliniem divergenţa epistemologică fundamentală dintre abordările medicală şi cognitiv-comportamentală, pe de o parte, şi abordarea psihodinamică, pe de altă parte : primele două se bazează pe raţionamentul experimental pentru a studia fenomenele umane, īn timp ce modelul psihodinamic consideră că raţionamentul ştiinţelor hermeneutice1 (de exemplu, ştiinţele istorice) este mai potrivit pentru studiul fenomenelor psihice.
Raţionamentul experimentai
Raţionamentul experimental constituie fundamentul metodei ştiinţifice. Este vorba despre o metodă de cunoaştere īn cadrul căreia ideile a priori\' sunt supuse experimentării faptelor. Această metodă comportă patru etape.
Cele patru etape ale raţionamentului experimental:
1. Constatarea şi observarea, comunicabilă şi cuantificabilă, a faptelor.

2. Pornind de la o analiză a acestora şi/sau de la informaţii care există deja, se formulează ipoteze explicative3 ale căror efecte presupuse trebuie să fie analizate conform experienţei pentru a le putea īnţelege valoarea.
3. Această experienţă sau observaţie provocată are ca scop verificarea ipotezei, observānd şi evaluānd efectele manipulării unei variabile "independente"\' asupra variabilei "dependente ":.
4. Interpretarea sau discuţia critică a acestor efecte īn raport cu ipoteza emisă. Se pot emite concluzii privind acceptarea sau respingerea acesteia şi se formulează noi ipoteze.
Pe parcursul fiecărei etape, analiza datelor se bazează pe un proces de gāndire de tip discursiv, īn care elementele identificate sunt discutate, puse īn relaţie şi sintetizate după reguli logice explicite şi conştiente. Modelele teoretice tind să explice fenomenele studiate pornind de Ia un ansamblu de legi generale care presupun indivizi (parţial) comparabili. Aceste legi nu pretind să explice individul īn īntregime, īn unicitatea şi globalitatea sa. Ele nu sunt "adevăruri" intangibile şi imuabile, ci sunt susceptibile de a fi schimbate sau infirmate (criteriul falsificabilităţii) īn funcţie de evoluţia cunoştinţelor īn domeniu.

Raţionamentul hermeneutic
Abordarea psihodinamică se bazează pe postulatul conform căruia, persoana fiind o istorie, "certitudinea ştiinţifică īn cazul respectiv nu se sprijină pe o demonstraţie experimentală īn maniera īn care aceasta este utilizată īn cadrul ştiinţelor naturii... este vorba despre a īnţelege şi nu despre a explica" (Brisset, 1973). La fel ca şi īn ştiinţele hermeneutice, demersul diagnostic adoptă un raţionament bazat pe interpretare īn scopul de a face inteligibil sensul latent al conduitelor. Analiza datelor se sprijină mai ales pe un proces de gāndire nondiscursiv ce privilegiază intuiţia. Aceasta permite īnţelegerea sensului unei conduite pornind de la relaţionarea cu unele prototipuri (teorii) şi cu sentimentul evidenţei (convingere intimă) care se impune īn cazul unei corespondenţe (Huber, 1993). Comprehensiunea vizează īnţelegerea individului ca Gestalt3 şi īn unicitatea sa. Acest demers acordă puţină importanţă evaluării critice a convingerii intime, a evidenţelor sau a teoriilor.

Demersurile diagnostice

sus sus
Abordarea medicală
Abordarea medicală şi boala
Abordarea medicală se sprijină pe concepţia fiziopatologică sau "pasteuriană" a bolii. Simptomul este un element observabil, care trimite la o problemă ascunsă al cărui martor este : boala. Aceasta īnseamnă deficienţa unui organ sau a unui sistem organic a cărui cauză constă īn acţiunea unui factor biologic identificat sau nu.
Modalităţile de anamneză sunt interogarea şi observarea sistematică şi detaliată a semnelor şi simptomelor\'. completate de investigaţii paraclinice. Acestea din urmă precizează natura deficienţei sau a disfuncţiei2, apoi īncearcă să identifice evenimentele biologice interne ce determină boala3.
Ipotezele explicative descriu mai ales relaţii de cauzalitate liniare īntre simptome şi fiziopatologie4, apoi īntre acestea şi determinantul biologic. Ele se finalizează prin aplicarea tratamentelor validate al căror obiectiv este fie simptomatic5, fie fiziopatologie6, fie, la modul ideal, etiologic, vizānd eliminarea factorului etiologic. Se vorbeşte despre "vindecare" atunci cānd organul sau sistemul īşi redobāndeşte starea anterioară acţiunii factorului patogen.
Efectele tratamentului ales fac obiectul unei evaluări precise pentru a-i controla eficienţa.

Constatarea ineficientei provoacă īntrebări privind alegerea tratamentului şi/sau pertinenţa analizei şi a ipotezelor de lucru. Valoarea modelului medical este de necontestat. El a contribuit la tratarea şi la vindecarea a numeroase boli acute (mai ales a bolilor infecţioase) declanşate de un factor biologic specific. īn schimb, contribuţiile sale sunt discutabile īn cazul numeroaselor boli cronice\' pentru care simptomatologia este fluctuantă, evolutivă şi factorii etiologici multipli. Anamneză nu poate neglija consecinţele bolii asupra funcţionării individului, ţinānd cont de caracteristicile sale individuale, de modul său de viaţă şi de contextul său existenţial2. Ipotezele explicative trebuie să ţină cont de interacţiunile dintre diferiţii factori identificaţi sau presupuşi3. Alături de tratamentele simptomatice şi fiziopatologice, alte intervenţii īncearcă să evite, să atenueze, să modifice, să compenseze consecinţele funcţionale4 prin acţiuni de educaţie sanitară, de prevenţie, de reeducare sau de reabilitare.

Abordarea medicală şi bolile psihopatologice
In domeniul psihapatologiei, modelul medical se loveşte de realitatea nesigură a tulburărilor şi suferinţelor, de varietatea tablourilor clinice, de multitudinea de consecinţe funcţionale, de natura şi intricaţia numeroşilor determinanţi posibili5. Utilizarea sa conduce adesea Ia realizarea de liste de sindroame şi subsindroame6 cu scopul de a identifica corelaţiile acestora cu factorii biologici7. Ipotezele explicative se referă la conceptul de "boală" reducānd variabilele psihologice sau de mediu la rang de epifenomene, de factori predispozanţi sau precipitanţi. Tratamentele (farmacologice şi/sau cele psihosociale) sunt, īn această situaţie, considerate ca "medicamente" a căror administrare standardizată este suficientă pentru a demonstra valorile lor curative intrinseci asupra simptomelor sau stării psihopatologice subiacente. Evaluarea critică īnseamnă adesea compararea efectelor unuia sau a mai multor tratamente diferite (farmacologice/psihosociale) la subiecţi regrupaţi sub o etichetă generică\'. Confruntate cu problemele unui subiect anume, clasificările nosologice şi comparaţiile statistice nu-1 ajută deloc pe terapeut īn analizarea lor, īn luarea unei decizii terapeutice şi īn individualizarea unui tratament.

Abordarea psihodinamică

sus sus
Principiile abordării psihodinamice
Abordarea psihodinamică se sprijină pe unul sau altul dintre corpusurile teoretice2, propunānd o īnţelegere globală a funcţionării normale şi patologice a psihismului. Tulburările şi suferinţele au statutul de simptome ce fac dovada disfuncţiei (conflict intrapsihic) unui "organ virtual", aparatul psihic, ale cărei cauze şi-ar avea originea īn istoria dezvoltării individului.


Modalităţile demersului diagnostic sunt empatice, cu un minimum sau o absenţă totală a īntrebărilor directe. Anamneză se sprijină, īn principal, pe analiza sensului simptomelor. pe explorarea evenimentelor interne (viaţă imaginară...) şi pe trecutul cel mai īndepărtat al subiectului. Modul său de viaţă şi stările sale existenţiale sunt neglijate şi considerate ca fiind secundare. Aparţinānd tipului "isto-rico-psihogenetic", ipotezele explicative descriu, la fel ca şi pentru modelul medical, raporturi de cauzalitate lineare : simptomele sunt manifestarea conflictului intrapsihic din interiorul aparatului psihic, a cărui origine rezultă din natura şi forţa unor entităţi inconştiente3, aflate īntr-un stadiu precoce sau anterior dezvoltării individuale.

Analiză critică
Intervenţiile se conformează sau derivă dintr-o metodă unică (regulă fundamentală), definită de către un părinte fondator, ale căror proprietăţi intrinseci ar fi benefice pentru o vastă gamă de tulburări sau de suferinţe. Foarte rar empirică, validarea lor se bazează pe opinia consensuală a utilizatorilor. Efectele lor ar fi consecinţa unei conştientizări, datorită unor anumite modalităţi de relaţionare, a mecanismelor inconştiente aflate la originea disfuncţiei aparatului psihic. Tratamentele care ţintesc determinanţii inconştienţi sunt calificate drept "profunde" şi toate celelalte tratamente drept "superficiale", care nu se pot ocupa decāt de substituţiile simptomatice\'.
Evaluarea critică a tratamentului nu este luată īn considerare. Efectele sale pozitive sunt puse pe seama autorităţii terapeutului, a metodei şi a modelului său teoretic, īn timp ce absenţa efectelor este imputată subiectului, rezistenţelor aparatului său psihic. Acest mod avantajos de a privi lucrurile permite eludarea oricăror īntrebări privind interpretările, tratamentul şi pertinenţa teoriei.

Acordānd o mai mare valoare analizei sensului conduitelor şi a unui aparat psihic, modelul psihodinamic neglijează observarea datelor comportamentale şi a celor privind condiţiile de mediu. EI construieşte o imagine rigidă a comportamentului, ataşāndu-i o etichetă simptomatică, şi elimină din cāmpul conştiinţei studiul interacţiunilor dintre subiect şi mediul său. Modelul nu reţine decāt ipoteze cauzale psihogenetice care se referă la entităţi interne2 sau constructe de natură tautologică ori analogică. Astfel, denumirea descriptivă a unui comportament este adesea transformată īntr-un substantiv explicativ3. Dinamica aparatului psihic este conceptuali-zată cu ajutorul īmprumuturilor analogice de la alte discipline cum ar fi fizica4, fiziologia5, biologia6 etc. Lipsa de consistenţă sau respingerea unei evaluări critice a ipotezelor, teoriilor şi tratamentelor permite evitarea repunerii īn cauză a postulatelor şi dogmelor şi menţinerea coerenţei unui sistem īnchis promulgat de părintele fondator.

Abordarea cognitiv-comportamentală

sus sus
Principiile abordării cognitiv-comportamentale
Abordarea cognitiv-comportamentală īncearcă să aplice raţionamentul experimental studiului conduitelor umane. Ea īşi propune să explice geneza, dezvoltarea şi menţinerea problemelor (tulburări, suferinţe) identificānd relaţiile cauzale cu evenimente interne şi externe. Această abordare īncearcă să scoată īn evidenţă "legile" fenomenelor observate, astfel īncāt să le facă să varieze, să le controleze şi să le anticipeze īn circumstanţe date.
Atent īn ceea ce priveşte "măsura" faptelor, demersul diagnostic se sprijină pe observaţia şi evaluarea problemelor trăite "aici şi acum" de către subiect, pe mijloacele şi pe condiţiile sale existenţiale, apoi pe evenimentele biologice, psihologice şi sociale ale trecutului său. Aceste probleme n-au statutul de simptome, iar clasificarea lor nosografică1 este considerată ca secundară, chiar accesorie. Este vorba, īn mod esenţial, despre studierea modului īn care subiectul īşi trăieşte problemele şi despre motivele care le-au generat īntr-un context determinat2. Modalităţile de relaţionare sunt empatice, afectuoase, bazate pe relaţii de partenariat şi adaptate stilului relaţional al subiectului (vezi capitolul 3).
Procesul explicativ este discursiv şi nu vizează decāt anumite aspecte ale subiectului, fără a pretinde că-1 īnţelege īn totalitatea şi īn unicitatea lui.

El nu implică adeziunea la un corpus teoretic particular, ci se sprijină pe diferite modele ce evoluează īn funcţie de cunoştinţele ştiinţifice provenite din cercetările clinice şi fundamentale īn domeniul psihologiei şi īn disciplinele strāns legate de acesta. După ce au insistat asupra sociogenezei tulburărilor3, apoi asupra psihogenezei lor4, concepţiile actuale se īnscriu īntr-o perspectivă bio-psihosocială. Această perspectivă pune accentul pe raporturile de cauzalitate retroactive caracterizate prin interacţiuni constante, complexe şi circulare īntre determinanţii biologici, psihologici şi sociali. Concluziile reţinute nu sunt evidenţe sau certitudini, ci ipoteze care necesită a fi verificate, prelucrate sau modificate in funcţie de elementele noi constatate pe parcursul tratamentului.
Tratamentele şi evaluarea lor
Intervenţiile presupun utilizarea de metode de tratament validate empiric care sunt alese, apoi individualizate īn funcţie de problemele, ipotezele, obiectivele şi caracteristicile individuale. Multe dintre ele pot fi utilizate, īn acelaşi timp sau succesiv, la acelaşi subiect. Ele nu sunt considerate ca "medicamente", ci ca mijloace specifice care ajută persoana să modifice unele aspecte ale funcţionării sale1. Dispariţia problemelor nu constituie decāt un indiciu al schimbărilor obţinute care sunt conceptualizate īn termeni de autocontrol, de management al sinelui şi de ameliorare a stării de bine.

Evaluarea efectelor unui tratament este importantă pentru subiect şi pentru transformarea sa, deoarece aceasta priveşte eficienţa metodei şi gradul său de adecvare, pertinenţa analizei şi a ipotezelor. Ea provoacă, īn mod evident, dezbateri asupra naturii şi calităţii criteriilor evaluative. Ea se dovedeşte utilă īn aceeaşi măsură şi terapeutului, pentru a-i īntări spiritul critic, a-i īmbogăţi cunoştinţele şi pentru a-i amplifica competenţa. Astfel, acesta poate evita ceea ce īl speria pe Eysenck (1953) : "īn absenţa unui control care l-ar obliga să-şi dea seama de numeroasele sale eşecuri, terapeutul va deveni din ce īn ce mai convins de omniscienţa şi de īndemānarea sa cvasidivine".
Discuţii
Demersul diagnostic īn terapiile cognitiv-comportamentale se bazează pe aceleaşi fundamente epistemologice ca şi abordarea medicală şi, la fel ca aceasta, este preocupat de validarea ştiinţifică a teoriilor, tratamentelor şi efectelor acestora. Se deosebeşte īnsă de abordarea medicală īn ceea ce priveşte scopurile şi modalităţile de realizare a anamnezei, schemele explicative şi strategia de tratament.

Abordarea psihodinamică se distinge de celelalte două abordări atāt prin fundamentul său epistemologic şi prin respingerea cunoştinţelor ştiinţifice demonstrate deja, cāt şi la nivelul modelului teoretic de referinţă, al anamnezei şi al evaluării. In ceea ce priveşte schema explicativă şi conceperea tratamentului, constatăm unele similitudini cu modelul medical.
Majoritatea terapeuţilor se referă, mai mult sau mai puţin explicit, la una sau alta dintre aceste trei importante abordări diagnostice, ceea ce nu īnseamnă totuşi că adoptă īn mod sistematic şi exclusiv toate caracteristicile acestora. In faţa unui caz concret, raţionamentul discursiv face posibilă şi intervenţia intuiţiei şi a interpretării la nivelul conceperii ipotezelor. Este īnsă necesar ca raţionamentul respectiv să facă obiectul unei experimentări, unei verificări care să stabilească dacă faptele şi relaţiile postulate īn ipoteza intuitivă şi interpretativă se regăsesc efectiv īn materialul clinic de care dispunem. Numeroşi terapeuţi estimează faptul că, la fel ca şi īn cazul abordării medicale, datele obţinute īn cadrul interviurilor clinice trebuie să fie completate sau validate cu ajutorul celor obţinute ca urmare a utilizării instrumentelor standardizate de evaluare.

Caracterul cantitativ şi normativ al rezultatelor obţinute ar accentua obiectivitatea analizei clinice īn ceea ce priveşte natura problemelor, īn sfārşit, relaţiile dintre teorie şi practică sunt departe de a fi liniare. Conceperea simplistă a unei relaţii directe īntre teorie şi practică este analizată şi reanalizată. Scheele (1982) a identificat mai multe tipuri de relaţie\', care se regăsesc īn grade diferite la terapeuţi. Relaţia de schimb s-a impus īn clinica cognitiv-compor-tamentală, unde există interacţiuni constante īntre practică şi teorie, fiecare pol stimulāndu-1 pe celălalt. Introducerea cognitivismului (vezi capitolul 1). a modelului autoeficienţei (Bandura, 1977) sau a controlului stresului (Lazarus şi Folkman, 1984) constituie exemple evidente īn susţinerea acestei afirmaţii.


Tipareste Trimite prin email








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai