mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Psihiatrie
Index » Boli si tratamente » Psihiatrie
» Afirmarea de sine - frederic fanget si bernard rouchouse

Afirmarea de sine - frederic fanget si bernard rouchouse


Share





Frederic Fanget
Psihiatru, profesor cu diploma interuniversitara la universitatile Lyon-I si Chambery, vicepresedinte al AFFORTHECC (Asociatia francofona de formare in terapii comportamentale si cognitive) si membru terapeut practician al AFTCC (Asociatia franceza de terapii comportamentale si cognitive).
Bernard Rouchouse
Psihiatru la Lyon, membru in consiliul de administratie al AFFORTHECC (Asociatia francofona de cercetare si instruire in terapie comportamentala si cogniti).


Cuprins:

contribuţii teoretice

Studiu de caz

Terapie de grup sau terapie individuală?

Desfăşurarea şedinţelor (terapie de grup)

şedinţa 2: adresarea unui compliment

şedinţele 10 şi 11: exprimarea unei critici şi formularea unei cereri de schimbare (urmare)

şedinţele 14 şi 15: răspunsul la critică incluzând rezolvarea conflictului

Discuţii


contribuţii teoretice

sus sus
Afirmarea de sine este limitată uneori la antrenamentul în vederea deprinderii unor abilităţi sociale în cadrul terapiei de grup. în realitate, ea poate fi integrată oricărei abordări cognitiv-compor-tamentale, cu atât mai mult cu cât absenţa afirmării de sine este frecventă şi această problemă ar trebui cercetată în mod sistematic în cadrul terapiei cu pacienţii.


Afirmarea de sine îndeplineşte trei funcţii esenţiale :
- să exprime emoţiile individului;
- să amelioreze relaţiile interpersonale ale individului în toate domeniile vieţii;
- să se obţină mai uşor ceea ce corespunde aşteptărilor şi dorinţelor\' individului.
Definiţie şi categorii de comportamente
Afirmarea de sine este un comportament care permite exprimarea nevoilor individului, dorinţelor sale, aşteptărilor sale, respectându-l în acelaşi timp pe celălalt. Ea implică trei mari categorii de comportamente :
. comportamentul pasiv . subiectul nu-şi exprimă nevoile, dorinţele şi lasă locul celuilalt; este "omul de paie" ;
. comportamentul agresiv: subiectul îşi impune nevoile şi dorinţele în faţa celuilalt tară a-1 respecta; este "omul dificil" ;

. comportamentul asertiv: subiectul îşi exprimă nevoile şi dorinţele respectând nevoile şi dorinţele celuilalt Mai distingem încă trei categorii:
. afirmarea de sine, care se referă la competenţele relaţionale ale fiecăruia ("Sunt capabil să mă simt bine împreună cu ceilalţi ? ");
. încrederea în sine, care se referă la competenţele personale ("Sunt capabil să muncesc în mod corect sau să-mi conduc corect maşina\'?").
. stima de sine, care se referă la viziunea globală în legătură cu propria persoană ("Ce cred eu despre valoarea mea personală? ").
Aceste trei dimensiuni sunt, în parte, legate între ele. Afirmarea de sine şi încrederea în sine se referă mai degrabă la comportamente, stima de sine mai degrabă la personalitate. Tratamentul acestor trei domenii nu este identic şi este important să se facă diferenţa între ele în cadrul analizei funcţionale.
Etiologia absenţei afirmării de sine
Cauzele şi factorii menţinerii absenţei afirmării de sine sunt, schematic, de patru tipuri (Boisvert şi Beaudry, 1984).
. Nondreptul personal este un factor cognitiv : pacienţii implicaţi nu-şi permit să se afirme ; ei cred că a cere, a refuza sau a exprima o critică "nu se cade". Originea acestui nondrept personal este de cele mai multe ori educativă şi implică două tipuri de consecinţe :

absenţa dreptului personal\' şi drepturi personale inferioare celor ale celuilalt2. Tratamentul de tip cognitiv se întoarce la sursele educaţiei şi acordă atenţie reechilibrării dintre preocuparea în legătură cu ceilalţi şi cea în legătură cu propria persoană.
. Absenţa întăririi din partea mediului (deficit de întărire pozitivă şi pedepsirea unui comportament asertiv) duce la dispariţia comportamentului respectiv, iar întărirea sa negativă creează diverse mecanisme de evitare. Pacienţii respectivi suferă de o nevoie de a se conforma grupului social pentru a exista, de o docilitate excesivă. Stima de sine redusă îi obligă să nu se afirme şi să rămână în grup fără să se facă remarcaţi. Tratamentul constă în a lucra asupra stimei de sine şi asupra poziţiei în cadrul grupului social.
. Absenţa deprinderilor se referă la persoanele care n-au avut modele şi n-au învăţat niciodată să se afirme. Modelul etiologic este tipic comportamental manifestat prin deficit de învăţare. Antrenamentul în vederea obţinerii de competenţe sociale este, în acest caz, cel mai potrivit, realizat de preferinţă în grup.
. Absenţa recunoaşterii mesajelor sociale se referă la persoanele care nu se afirmă deoarece percep incorect semnalele sociale, fie din cauza unui defect de percepţie cauzat de un "filtru cognitiv" disfuncţional (tratamentul constă în modificarea schemei cognitive patologice care este implicată în tulburarea de personalitate), fie din cauza unui defect de percepţie "senzorial" sau neuropsihologic.

Studiu de caz

sus sus
Absenţa afirmării de sine este responsabilă sau asociată unor numeroase tulburări psihice, dintre care cele mai frecvente sunt tulburările anxioase, în special fobiile sociale, tulburările de dispoziţie, problemele de adicţie (alcool, drog, benzodiazepine). Absenţa afirmării de sine este deci adesea mascată de o altă tulburare, putând fi la originea acesteia sau reprezentând pentru ea o comorbiditate agravantă. De exemplu, numeroase depresii rezistente sunt consecinţele unei absenţe a afirmării de sine preexistente. în clinica de psihiatrie, este necesar să se cerceteze în mod sistematic dacă este vorba despre o absenţă a afirmării de sine a pacienţilor.
Analiza funcţională
Două cazuri clinice ilustrează, în cele ce urmează, demersul diagnostic al unei absenţe a afirmării de sine.
Cazuri clinice Primul caz: Christine
Christine, 38 de ani, căsătorită şi mamă a doi copii de treisprezece şi zece ani, vine la consultaţie epuizată şi dezorientată. Soţul său a fost mutat recent cu serviciul şi nu va mai putea veni acasă decât două weekenduri pe lună. Această situaţie îi produce panică şi se simte incapabilă să ceară o adaptare a programului său profesional. Ea are, de mai mulţi ani, impresia că nu-i mai ajunge timpul, încercând să sară în ajutorul tuturor (la serviciu, ea este prima care rezolvă problemele dacă apare vreuna). 1 se întâmplă adesea să fie într-o dispoziţie proastă şi să se simtă neînţeleasă, gândind că "ceilalţi" ar trebui să-şi dea seama de ceea ce face ea pentru a-i ajuta.

Dacă este criticată, se închide în ea, nu spune nimic, apoi explodează arunci când este "sătulă până-n gât" de toate aceste lucruri. Ea spune că a fost întotdeauna aşa.
\' Caseta 1. Sincronia Christinei1
Problema-ţintă
- Să ceară ajutorul celorlalţi. Anticipare
- Nu ştiu cum să cer acest lucru.
- Şefe mea se va supăra.
- Această situaţie îi va deranja pe colegii mei. Situaţie
- Cererea de a schimba programul de lucru
Emoţie
- Anxietate şi ruşine. Semnificaţie personală
- Ar trebui să fiu capabilă să mă descurc singură. Comportament
- Nu vorbeşte nimănui despre schimbările din viaţa sa de familie.
- Se comportă la serviciu ca şi cum totul merge bine. Cogniţii
- Ea va refuza să mă ajute ?
- Voi părea incapabilă să-mi rezolv problemele personale.
Caseta 2. Diacronia Christinei1 Date structurale posibile
- Genetice : tatăl puţin expresiv, dar coleric, muncitor, adesea absent; mama timidă şi rezervată.

Factori istorici de menţinere posibilă
- Sora mai mare are un retard mental moderat şi a acaparat-o întotdeauna pe mama sa, care se ocupa mai mult de sora ei decât de ea.
- Părinţii săi îi banalizau reuşitele.
- Nu avea dreptul să se plângă (comparaţie permanentă cu sora sa). Factori declanşatori iniţiali invocaţi
- A avut întotdeauna impresia că trebuie să se descurce singură.
- S-a bazat întotdeauna pe soţul său. Eveniment care precipită tulburarea
- Mutarea soţului său, care îi dă impresia că este singură pe lume.
Cazul al doilea: Jeremie
Jeremie, 37 de ani, funcţionar superior, spune că este dominat de şeful său la serviciu. Are un program imposibil şi se întoarce târziu acasă. Ii este greu să vină la consultaţie, deoarece pleacă adesea de
1. Diacronia Christinei se bazează pe grila Secca a lui Cottraux (Cottraux. 1995).

la birou după ora 21. După cum mărturiseşte singur: "Nu ştiu să spun nu; de altfel, asta nu se face, şeful meu n-ar suporta acest lucru". Jeremie înghite tot, răspunde tuturor cererilor superiorilor şi colaboratorilor săi, suferă de stres şi este aproape de epuizare, iar soţia sa îl ameninţă cu divorţul.
Atunci când terapeutul îl întreabă dacă s-a afirmat în cadrul cuplului şi faţă de prieteni, el răspunde că n-are nici o problemă în ceea ce priveşte afirmarea de sine în viaţa personală.
S Caseta 3. Modelul retroactiv al lui Fontaine şi Ylieff (Fontaine şi Ylieff, 1981, reluat în Fontaine, Cottraux şi Ladouceur, 1984)
Antecedente istorice
- Reuşita profesională a tatălui său, urmată de un faliment şi de o viaţă mai degrabă plină de lipsuri.
I- Părinţii i-au reamintit mereu că la serviciu erorile ar putea fi fatale şi că trebuie să fie perfect la locul de muncă. Antecedente imediate - Şef şi mai exigent. - Competiţie cu un coleg pentru promovare.
Comportanient-problemă
- Incapabil să refuze orice solicitare la serviciu.
- Program de lucru exagerai afectând viaţa de familie.
- Nemulţumire în legătură cu reacţiile critice privind serviciul său.

Consecinţe asupra anturajului
- Soţia sa îl ameninţă cu divorţul. Consecinţe asupra subiectului
- Iritabil.
- Comportament pasiv.
- Risc de a-mi pierde locul de muncă.
- Promovarea mea îmi va trece pe sub nas.
- Nu pot să-i refuz nimic şefului meu.
Etapele analizei funcţionale Identificarea unei absenţe a afirmării de sine1
Următoarele zece întrebări în legătură cu viaţa cotidiană a pacienţilor permit identificarea unei absenţe a afirmării de sine.
I. Luaţi cuvântul in cadrul grupului ?
.- Arunci când aveţi nevoie de ceva, cereţi acest lucru?
3. Atunci când nu sunteţi de acord, spuneţi acest lucru?
4. Arunci când sunteţi de acord, vă manifestaţi aprobarea?
5. Atunci când vi se face un compliment, cum vă simţiţi?
6. Arunci când nu sunteţi mulţumit, puteţi să vă exprimaţi nemulţumirea cu calm ?
7. Cum reacţionaţi atunci când sunteţi criticat? 9. Ce faceţi atunci când sunteţi furios ?

10. Ce faceţi atunci când o persoană aflată în faţa dumneavoastră este furioasă ?
r
Identificarea domeniilor cu dificultăţi în ceea ce priveşte afirmarea de sine
în cadrul comunicării, un individ "emiţător" pune în act un fapt, un concept, un sentiment unui individ "receptor". O bună comunicare înseamnă că mesajul emis este clar, explicit, bine primit şi înţeles. Ea se realizează în cadrul celor şase mari domeniii (Fanget, 2002) ale afirmării de sine, pe care le prezentăm cu ajutorul a zece întrebări puse pacientului:
- mesaj emis pozitiv: a face un compliment sau un cadou ;
- mesaj emis neutru : a cere .
- mesaj emis negativ : a face o critică;
- mesaj primii pozitiv: a răspunde la un compliment:
- mesaj primit neutru: a enunţa un refuz, a-şi da acordul, a negocia;
- mesaj primit negativ : a răspunde la o critică
I. Fiecare dintre aceste întrebări ne ajută să explorăm comportamentele pacientului (ceea ce face el în aceste situaţii), emoţiile sale (ceea ce simte) şi cogniţiile sale (ceea ce-şi spune).

Pentru a cunoaşte domeniile de comunicare care ridică probleme unui pacient, putem să-i propunem acestuia să ordoneze situaţiile personale în funcţie de dificultate (de la cea mai confortabilă la cea mai dificilă), precizând pentru fiecare gradul de dificultate (de la 0 la 100). Această ierarhizare, diferită pentru fiecare pacient, ajută la desfăşurarea terapiei.
A face diferenţa între o absenţă a afirmării de sine generalizată şi o absenţă localizată
Se vorbeşte despre o absenţă a afirmării de sine generalizată atunci când cele şase domenii ale comunicării sunt afectate. In schimb, dacă pacientul prezintă o absenţă a afirmării de sine localizată, de exemplu în legătură cu răspunsurile la critici sau la refuz, este suficient să se urmeze un program scurt pentru atinnarea de sine centrat pe aceste dificultăţi.
Identificarea domeniilor de viaţă afectate de absenţa afirmării de sine
Absenţa afirmării de sine se poate manifesta în diferite domenii ale vieţii pe care trebuie să le cercetăm: serviciul, cuplul şi familia, viaţa socială... Unii pacienţi au probleme într-un singur sector relaţional al vieţii lor: este cazul lui Jeremie, a cărui problemă este legată de locul de muncă.

Evaluarea nivelurilor absenţei afirmării de sine: competenţele sociale
La unii pacienţi, absenţa afirmării de sine este generalizată la toate cele şase domenii ale afirmării de sine şi are implicaţii în toate domeniile vieţii lor (social, familial, personal şi profesional)1. Grupurile de antrenament pentru abilităţi sociale, care furnizează instrumentele necesare în acest domeniu, sunt adaptate pentru această categorie de pacienţi: este cazul Christinei.
Evaluarea nivelurilor absenţei afirmării de sine: încrederea în sine
Absenţa afirmării de sine localizată în domeniul comunicării şi într-un domeniu de viaţă evocă mai degrabă o absenţă a încrederii în sine2. Este cazul lui Jeremie, care prezintă o absenţă a afirmării de sine localizată în domeniul refuzului (ştie să exprime cereri, complimente şi critici) şi în cel al vieţii sale profesionale.
Analiza funcţională diacronică a lui Jeremie permite înţelegerea motivului pentru care el nu are probleme decât în domeniul profesional (de când era copil, el şi-a spus că nu mai doreşte niciodată să retrăiască sărăcia, că trebuie să aibă un serviciu bun şi că toată viaţa sa depinde de acesta). In cazul său, tratamentul adecvat este mai degrabă cel individual, centrat pe un travaliu terapeutic asupra cogniţiilor, care să-1 ajute să înţeleagă ceea ce are dreptul să spună sau nu, la care se asociază un travaliu asupra competenţelor care să-i permită să înveţe tehnicile refuzului.

Evaluarea nivelurilor absenţei afirmării de sine: stima de sine
Absenţa afirmării de sine localizată în domeniul răspunsurilor la critici trebuie să incite la identificarea unei absenţe a stimei de sine1. Aceşti pacienţi nu posedă abilităţi sociale într-un domeniu oarecare, dar absenţa afirmării de sine nu este decât partea ascunsă a aisbergului. Ei au, mai ales, o problemă în legătură cu stima de sine însoţită de scheme cognitive perturbate, mai degrabă imperative: "Sunt un zero, nu valorez nimic, sunt inferior".
Piramida încrederii în sine evidenţiază faptul că afirmarea de sine afectează competenţele relaţionale, încrederea în sine pe cele personale, iar stima de sine, opinia globală pe care o avem în legătură cu propria persoană.
Aceşti pacienţi spun: "Nu-i atât de important pentru mine. nu merit să mi se acorde atenţie, nu însemn nimic, trebuie să fiu Iară cusur, etc".
Diagnosticul tulburărilor asociate
Odată ce s-a constatat absenţa afirmării de sine, terapeutul caută eventuale tulburări asociate. Pentru realizarea acestui obiectiv el poate să utilizeze două axe ale DSM-IV.

Pe Axa I
Dintre tulburările anxioase, fobia socială (vezi capitolul 8) este prima vizată de tehnicile de afirmare de sine.
Agorafobia (vezi capitolul 6) este însoţită adesea de o absenţă a afirmării de sine: se întâmplă în mod frecvent să se descopere că pacientul este incapabil să ceară sprijin sau ajutor.
In cazul tulburării anxioase generalizate (vezi capitolul 9), absenţa competenţei sociale este un element amplificator al dezastrului din jur şi al dificultăţilor întâmpinate în rezolvarea problemelor.
Analiza unui sindrom de stres posttraumatic (vezi capitolul 11) permite identificarea mai uşoară a unor deficite ale afirmării de sine : teama de a fi agresat, de a se simţi umilit sau de a fi tu însuţi agresiv etc. Tulburările de dispoziţie (în mod special tulburările depresive majore recurente (vezi capitolul 12) sunt în primul rând tulburări asociate. O absenţă a afirmării de sine veche şi generalizată epuizează pacientul, îl devalorizează şi poate evolua spre o tulburare depresivă\'.
Pe Axa II
Absenţa afirmării de sine este evidentă la personalităţile dependente şi evitante, dar şi în cazul tulburărilor borderline (vezi capitolul 17). al personalităţii schizoide (retragere socială importantă, expresie emoţională şi dezvăluire de sine limitate). Personalităţile paranoice prezintă o "slabă" afirmare de sine, într-o manieră agresivă, manifestată prin neîncredere faţă de celălalt, ceea ce demonstrează uneori un sentiment de inferioritate.

Evaluarea unei absenţe a afirmării de sine
în prezent, nici o evaluare a competenţelor sociale nu întruneşte unanimitatea specialiştilor. Iată câteva evaluări care pot ti totuşi utilizate1:
. scala lui Rathus (Rathus, 1973) este cea mai cunoscută; forma în limba franceză a fost validată; calităţile sale în ceea ce priveşte afirmarea de sine sunt discutabile;
. chestionarul conduitelor inîerpersonale (Arrindell, De Groot, Ealburg, 1984) a fost inclus recent în bilanţul de evaluare şi permite identificarea deficitelor specifice afirmării de sine ;
. scala lui Liebowitz (Liebowitz, Campeas, Levin, Sandberg, Hollander, Papp, 1987) permite explorarea anxietăţii şi nivelului de evitare, precum şi reperarea indicaţiilor de terapie de expunere la emoţii (criterii de performanţă) şi a absenţei afirmării de sine (criterii referitoare la interacţiunile sociale);
. chestionarul temerilor lui Marks (Marks, Mathews, 1979), cu scorul parţial referitor la fobiile sociale, permite analizarea celorlalte tulburări fobice asociate;
. inventarul depresiei al lui Beck cu 13 itemi este utilizat pentru evaluarea intensităţii unei eventuale depresii în timpul examinării ; dacă scorul la această scară este ridicat, trebuie verificat clinic dacă este vorba despre o depresie; în caz afirmativ, trebuie tratată depresia mai întâi şi apoi refăcută o evaluare a afirmării de sine;

. scala stimei de sine a lui Rosenberg (Rosenberg, 1965) permite evaluarea stimei de sine şi diferenţierea dintre aceasta şi evaluarea de sine;
. scala standardelor personale a lui Frost (Frost, Marten et al., 1990) permite evaluarea perfecţionismului pacientului; această scară are o valoare predictivă, atunci când are un scor mare, în ceea ce priveşte rezistenţa la tratament.
Jocuri de rol - teste
Chiar de la primele şedinţe, atunci când se desfăşoară analiza funcţională, tehnica jocului de rol permite :
- testarea capacităţii pacientului de a intra într-un joc de rol şi familiarizarea lui cu această tehnică : reproducerea fidelă a realităţii poate surprinde pacientul; terapeutul exploatează apoi ansamblul reacţiilor acestuia (cercetare cognitivă în timpul manifestărilor emoţionale, identificarea emoţiilor, analiza comportamentului);
- utili2area unei situaţii relaţionale pentru a o înregistra sub forma unei fişe pe trei coloane a lui Beck;
- testarea capacităţii pacientului de a realiza propriul feedback, de a-l accepta şi de a ţine cont de cel al terapeutului.
Pornind de la acest scurt dialog, terapeutul construieşte împreună cu Christine o fişă pe trei coloane.

Joc de rol inversat
Terapeutul îi cere Christinei să joace rolul colegei sale de serviciu. Terapeutul îl joacă pe cel al Christinei pentru a-i prezenta un model.
Christine - Poţi să-mi ţii locul la serviciu într-o duminică, peste două săptămâni, este ziua fiului meu şi avem şaisprezece persoane la masă?
Terapeutul- îmi pare rău, dar nu, nu voi putea. Christine (i s-a cerut sâ insiste) - Ah, mă întreb cum mă voi descurca... Este vorba despre aniversarea fiului meu care împlineşte 18 ani!
Terapeutul- îmi pare într-adevăr rău să te refuz, cu atât mai mult cu cât nu fac lucrul acesta de obicei, dar nu, nu voi putea să-ţi fac serviciul acesta.
Christine - Voi încerca să mă descurc altfel. Mulţumesc. Sfârşitul jocului de rol.
Terapeutul - Cum vi s-a părut acest al doilea joc de rol? Christine- Bun! Dar mă întreb dacă ea nu este supărată pe mine. Poate să meargă şi să le spună tuturor colegelor că n-am vrut să-i
Jocuri de rol
In timpul primei întâlniri, Christine vorbeşte despre dificultăţile pe care le întâmpină atunci când trebuie să răspundă cu un refuz. Terapeutul îi cere să evoce situaţia cea mai recentă în care s-a confruntat cu o astfel de problemă.

El îşi asumă rolul unei colege a Christinei şi îi cere să-i arate ce a făcut şi cum a răspuns.
Terapeutul- Christine, poţi să-mi ţii locul la serviciu într-o duminică,
peste două săptămâni, este ziua fiului meu şi avem şaisprezece
persoane la masă?
Christine - Dacă ai nevoie, n-am nimic în program.
Terapeutul - Mulţumesc Christine, mă ajuţi foarte mult.
Sfârşitul jocului de rol.
Terapeutul - Cum vă simţiţi?
Christine- Rău, eu sunt cea care rezolvă întotdeauna problemele altora, soţul meu se va supăra, pentru că ne gândeam să mergem să schiem. Va trebui să inventez o poveste.
Terapeutul- Ce v-ar fi plăcut să-i spuneţi colegei dumneavoastră? Christine - Ar fi trebuit s-o refuz, dar n-aveam nimic precis în program pentru acel weekend, deci nu aveam un motiv serios. Terapeutul - Ce credeţi despre persoana dumneavoastră? Christine- Că sunt prea bună şi că se profită de mine.
fac un serviciu. Şi data viitoare, dacă eu îi voi cere ceva, ea mă va trimite la plimbare! Dacă, între colege, nu ne ajutăm reciproc, unde ajungem? Nu vreau să devin egoistă. Terapeutul - Spuneţi-mi, de câte ori aţi refuzat să faceţi un serviciu acestei colege? Christine- Niciodată.

Terapeutul - Credeţi că a refuza o singură dată înseamnă că sunteţi egoistă?
Christine- Nu, dar ar trebui să am un motiv valabil. Terapeutul - Cine, după părerea dumneavoastră, poate judeca dacă motivul este valabil: dumneavoastră sau colega? Christine- Eu, bineînţeles!
Terapeutul - Ce planuri v-aţi făcut pentru weekend? Christine - Să mergem să schiem cu toată familia, am promis acest lucru copiilor în urmă cu o lună.
Terapeutul - Credeţi că aveţi dreptul să vă doriţi să petreceţi un weekend în familie? Christine- Da.
Terapeutul - Ce trebuie să faceţi pentru a realiza ceea ce aţi decis?
Christine- Să refuz s-o înlocuiesc pe colega mea în acest weekend1.
Feedback
Terapeutul - Cum vă simţiţi?
Christine- Mândră de mine şi puţin eliberată... Nu sunt sigură că voi reuşi sa fac acest lucru la fel de uşor. în orice caz, asta mi-ar simplifica viaţa deoarece, într-o situaţie asemănătoare, trebuie apoi să jonglez pentru a mulţumi pe toată lumea: soţul, copiii... Terapeutul - Ce credeţi despre persoana dumneavoastră? Christine- Că am dreptul să am viaţa mea personală, fără să fiu nevoită să mă justific, şi că acest drept nu este incompatibil cu păstrarea unor bune relaţii cu colegii.

Terapie de grup sau terapie individuală?

sus sus
Argumente care justifică o terapie individuală
- Terapeutul nu organizează nici un grup sau nici un grup nu este constituit în regiune.
- Pacientul este excesiv de reticent să participe la o terapie de grup : el este prea anxios, întâmpină deja dificultăţi în efectuarea unui joc de rol simplu împreună cu terapeutul.
- Absenţa afirmării este localizată.
Argumente împotriva unei terapii de grup
- Problemele cognitive sunt prea importante : terapeutul efectuează mai întâi o terapie cognitivă individuală; în etapa a doua se pune problema indicării unei terapii de grup.
- Terapeutul pune diagnosticul de tulburări de personalitate prea grave şi se teme că pacientul perturbă unitatea grupului1.
- O tulburare de dispoziţie netratată sau insuficient stabilizată trebuie abordată terapeutic înainte de a trata absenţa afirmării de sine.
- Alte situaţii pot constitui contraindicaţii pentru terapia de grup : un grup trebuie să fie omogen pe plan clinic, astfel încât participanţii să aibă un efect sinergie unii asupra altora.
Argumente care justifică o terapie de grup
- Grupul este ideal în cazul unui deficit generalizat în ceea ce priveşte afirmarea de sine: acesta permite însuşirea de numeroase competenţe1.

- Grupul este indicat în cazul în care subiectul face o evaluare negativă a propriilor performanţe : grupul va modifica mai mult cogniţiile pacientului în legătură cu performanţele sale, lucru care nu se poate realiza în cadrul unei terapii individuale.
Planul de tratament
Absenţa afirmării de sine globală, generalizată corespunde unui program global de afirmare de sine, de preferinţă urmat în cadrul grupului. Pacienţii care au nevoie de tehnici de expunere (cum a fi ereutofobii2) sunt trataţi, de preferinţă, într-un grup specific în cadrul grupurilor de perfecţionare.
Absenţa afirmării de sine localizată corespunde unui program de afirmare de sine individual, centrat pe deficitul localizat. Lucrul în grup este indicat pentru pacienţii care îşi evaluează negativ performanţele.
Terapia de grup Pregătirea pentru terapie
Pregătirea individuală permite verificarea indicaţiei pentru tratament şi pregăteşte pacientul pentru intrarea într-un grup sau într-o terapie individuală.
Dacă lucrul în grup este indicat, terapeutul identifică criteriile pe baza cărora se aderă la tratament. Pentru realizarea analizei funcţionale sunt rezervate, în mod justificat, cel puţin patru până la cinci consultaţii individuale, pe parcursul cărora terapeutul îl ajută pe pacient să cunoască tehnica pe care o va utiliza şi îl convinge să adere la această tehnică.

Este necesar ca pacientul să fie cel care solicită, să nu se simtă "împins" de terapeut, ci, din contra, ca acesta să dorească să amplifice adeziunea la tratament.
Organizarea unui grup
Iată modul cum se desfăşoară terapia unui grup care se iniţiază în domeniu] afirmării de sine. Tratamentul constă în şaisprezece şedinţe săptămânale a câte două ore fiecare. Grupul este format din opt persoane şi este animat de doi terapeuţi.
Pentru fiecare şedinţă, unul dintre terapeuţi pregăteşte planul acesteia pe care îl prezintă celuilalt, cu câteva momente înainte de şedinţa propriu-zisă. El este cel care animă şedinţa (celălalt este observator)1.
După fiecare şedinţă, pacienţii pot fi consultaţi individual, la cerere sau la indicaţia terapeutului (în special dacă a existat o problemă în timpul şedinţei). Pentru problemele care nu au legătură cu grupul, pacienţii sunt îndrumaţi către terapeutul lor2.
In trimestrul care urmează desfiinţării grupului, fiecare pacient face bilanţul, împreună cu terapeutul său, al beneficiilor obţinute şi al celor care urmează a fi realizate, eventual, în terapie individuală sau în cadrul unui grup de perfecţionare.

Tehnici generale Informaţia
Informaţia este furnizată prin intermediul unei cărţi al cărei subiect este afirmarea de sine. pe care fiecare pacient o citeşte înainte de a participa la şedinţa de grup. Pacienţii adresează întrebări fiecărui
terapeut în legătură cu teoria afirmării de sine, ceea ce permite rezervarea şedinţelor jocurilor de rol.
Formarea şi observarea comportamentului
Formarea pacienţilor în vederea observării comportamentului le dezvoltă capacităţile de autovindecare :
- autoobservarea comportamentului, identificarea situaţiilor sociale dificile, evaluarea intensităţii realizată de către pacient, descrierea emoţiilor şi a gândurilor sale automate constituie obiectul sarcinilor primite în cadrul primelor şedinţe1;
- observarea celorlalţi pacienţi este facilitată de utilizarea unei grile de analiză a comportamentelor verbal şi nonverbal; pacientul învaţă să repereze la ceilalţi (apoi la sine însuşi) elemente-cheie ale comportamentului.

Jocurile de rol
Jocul de rol este tehnica principală în cadrul terapiei de grup. EI antrenează, dar şi expune pacienţii. Jocurile de rol sunt realizate uneori împreună cu terapeutul, alteori cu un alt pacient din cadrul grupului. în intervalul dintre jocurile de rol, terapeutul caută să identifice gândurile automate inhibitoare, analizează comportamentele verbal şi nonverbal ale pacientului şi i le transmite din nou acestuia, pentru a-i permite să-şi amelioreze comportamentul.
înaintea fiecărui joc de rol, nivelul anxietăţii pacientului este evaluat2: aceste metode de pregătire în vederea expunerii, utilizate în timpul şedinţelor, sunt prezentate pacientului, pentru ca acesta să le poată utiliza în viaţa reală.
Acelaşi joc de rol este repetat până la obţinerea unei reduceri cu 30% a nivelului tulburării pacientului. Dacă anxietatea este prea puternică, terapeuţii propun metode utilizate în relaxare, metode de
respiraţie abdominală, de imagerie mentală sau o repetare a jocurilor de rol în imaginaţie.
Feedbackul
Feedbackul este esenţial. Acesta trebuie să fie prezentat într-un mod călduros, pozitiv, iar cererea de ameliorare a unui comportament trebuie să fie precisă şi realizabilă.

Expunerea in vivo
Expunerea in vivo în intervalul dintre şedinţe este un element-cheie pentru reuşita grupului. Un pacient care vine la şedinţe fără să-şi fi îndeplinit nici o sarcină în intervalul dintre şedinţe nu profită, din păcate, de eficienţa terapiei. Sarcinile care au ca obiect expunerea sunt propuse la sfârşitul fiecărei şedinţe. Ele corespund nivelului actual al pacientului1.
Rezultatele acestor expuneri sunt raportate în cadrul şedinţei următoare şi întărite de terapeut.
Capcana care trebuie evitată
Discuţiile generale şi lungi sunt adesea un mijloc de a evita jocurile de rol. Eficienţa acestor terapii se bazează pe faptul că pacienţii joacă un număr cât mai mare posibil de roluri în timpul şedinţelor şi îndeplinesc un număr cât mai mare posibil de sarcini în intervalul dintre şedinţe.
Pentru a evita această capcană, este bine să se respecte formatul standard al unei şedinţe.

Desfăşurarea şedinţelor (terapie de grup)

sus sus
Şedinţa 1: coeziunea grupului
Prima şedinţă este destinată asigurării coeziunii grupului, introducerii definiţiei afirmării de sine şi descrierii comportamentelor pasive, agresive şi asertive.
Animatorii încep prin a se prezenta: prezentarea lor, simplă, călduroasă şi autentică, serveşte drept model pacienţilor.
Exerciţiul jurnalistului
Pacienţii, doi câte doi, îşi rezervă câte cinci minute pentru a face cunoştinţă adresându-şi, unul altuia. întrebări\'. Apoi, fiecare pacient prezintă grupului persoana pe care a intervievat-o, fapt care diminuează călduroasă generată de situaţia în care s-ar prezenta fiecare pe sine. De exemplu, lucrurile se întâmplă astfel :
Jean-Marc - V-o prezint pe Christine, ea are 38 de ani, este căsătorită şi mamă a doi copii. Este în terapie de trei luni la Dr. L. şi a decis să participe la un grup de afirmare de sine deoarece nu se simte bine şi îşi dă seama că este prizoniera propriei persoane, l-ar plăcea să profite puţin mai mult de viaţă, să primească invitaţi, să nu mai fie bunul samaritean la care apelează toată lumea şi, mai ales, să nu se mai simtă obligată de a face plăcere tuturor.
Terapeutul invită apoi persoana care face prezentarea să-i ceară Cbristinei să confirme dacă prezentarea este corectă şi s-o întrebe dacă doreşte să adauge ceva1.

Jocul prenumelor
Fiecare pacient aruncă o minge spre un alt membru al grupului spu-nându-i prenumele, până la memorarea tuturor prenumelor de către întregul grup2. Persoana care nu-şi aminteşte un prenume face un exerciţiu de afirmare de sine cerând să i se spună care este prenumele uitat: "N-am reţinut care este prenumele tău, poţi să mi-1 reaminteşti ? ".
Regulile grupului şi obiectivele pacienţilor
Fiecare spune apoi ce aşteaptă din partea grupului. Terapeuţii servesc drept model. începând prin a cere ceea ce ei înşişi aşteaptă de la grup. De exemplu:
Terapeutul - Conform regulilor grupului, aş aprecia dacă fiecare ar veni la timp la şedinţă. Terapia de grup este asemenea unui lucru în echipă. O echipă de fotbal nu poate să joace dacă lipsesc doi jucători! Ştiu că fiecare are un program încărcat greu de gestionat, dar calitatea terapiei noastre va fi mai bună dacă fiecare va respecta regulile referitoare la prezenţa la ora convenită.
Sau:
Terapeutul- Ceea ce eu doresc este ca, înainte de a pleca, să mă informaţi în legătură cu orice dificultate întâmpinată pe parcursul şedinţei care s-a încheiat. Nu plecaţi fără să-l informaţi pe unul dintre cei doi terapeuţi dacă v-aţi simţit rău în timpul unei şedinţe.

Speranţa mea este să vă văd practicând în viaţa de fiecare zi, în mod regulat, exerciţiile pe care vi le propunem aici, pentru a vă schimba în mod real viaţa relaţională.
I se dă apoi fiecărui pacient cuvântul, pentru a-şi exprima aşteptările în legătură cu grupul. Fiecare pacient enunţă o regulă pe care ar dori s-o vadă respectată în cadrul grupului\', dar şi o aşteptare sau o speranţă pe care o are vizavi de grup pentru sine însuşi. De exemplu, Christine mărturiseşte că are tendinţa de a se descuraja şi cere să fie stimulată pentru a progresa2.
Joc de rol standard jucat de terapeuţi
Primul joc de rol permite definirea afirmării de sine şi ilustrarea celor trei tipuri de comportamente (pasive, agresive şi asertive) cu ajutorul a trei jocuri de rol rapide, efectuate de animatori.
Un terapeut este aşezat la o masă de restaurant, pregătit să-şi aprindă o ţigară. Al doilea terapeut este aşezat la masa de alături şi îi cere celuilalt să nu fumeze. Jocurile de rol sunt interpretate într-o manieră caricaturală (foarte agresiv, foarte pasiv, foarte asertiv) pentru a facilita pacienţilor identificarea unor caracteristici verbale şi nonverbale.
Iată ce se obţine pentru comportamentul agresiv. Terapeutul este în picioare, se apropie de celălalt client, strigă cu voce tare şi cu privirea fixă:

Terapeutul\'- Asta-i bună! Credeţi că totul vă este permis. N-aţi văzut câ vă aflaţi într-o încăpere pentru nefumători! Este scandalos, nimeni nu mai respectă nimic...
Terapeutul întreabă apoi grupul cum se numeşte acest tip de comportament. Dacă grupul răspunde "agresiv", animatorul întreabă: "Ce vă face să credeţi că este agresiv ? ". El îi cere fiecărui pacient să descrie cu precizie caracteristicile verbale şi nonverbale ale unui comportament agresiv.
Apoi, animatorul exprimă, în cadrul jocului de rol, un comportament pasiv. După ce şi-a plecat ochii, a privit, a tuşit de mai multe ori, sperând că celălalt client îl aude, el nu îndrăzneşte să ceară clientului să nu mai fumeze şi se mulţumeşte să se plângă de disconfortul său soţiei sale, cu o voce joasă, abia perceptibilă. Animatorul întreabă apoi, pe fiecare participant, ce tip de comportament le-a fost prezentat şi care sunt caracteristicile verbale şi nonverbale ale acestuia.
Apoi animatorul exprimă în cadrul jocului de rol un comportament asertiv şi spune cu o voce clară şi un surâs larg pe faţă:
Terapeutul - Pardon, domnule, înţeleg că doriţi să fumaţi o ţigară după o masă atât de bună, dar fumul de ţigară mă deranjează. Mi-ar face mare plăcere dacă aţi avea amabilitatea, vă rog, să binevoiţi a înceta să fumaţi.

El cere încă o dată participanţilor să spună despre ce comportament este vorba şi care sunt caracteristicile verbale şi nonverbale care confirmă faptul că este unul de tip asertiv. Pacienţii înţeleg faptul că un comportament pasiv îi lasă pe ceilalţi să se exprime în locul nostru şi că un comportament agresiv îl împiedică pe celălalt să se exprime.
Sarcini de îndeplinit
Animatorul le cere participanţilor să identifice în viaţa lor cotidiană cel puţin unul dintre cele trei tipuri de comportament, pasiv, agresiv sau asertiv, la propria persoană sau, evenmal, la o altă persoană din anturajul lor1. Participanţii sunt invitaţi să-şi evidenţieze comportamentele cu ajutorul unui tabel pe trei coloane al lui Beck.
Feedback
Terapeuţii cer fiecărui pacient să-şi noteze nivelul de anxietate pe o scară de la 0 la 100, cu o notă la începutul şedinţei şi una la sfârşitul ei1. în general, nota are valori din ce în ce mai mici.

şedinţa 2: adresarea unui compliment

sus sus
Trecerea în revistă a sarcinilor
La începutul şedinţei, animatorii întreabă pe fiecare pacient dacă a putut să-şi îndeplinească sarcina. Ei determină pe fiecare să prezinte, cât mai clar posibil, situaţiile observate, emoţiile resimţite, gândurile automate, precum şi natura comportamentului observat. Această primă trecere în revistă a sarcinilor3 îi obligă pe toţi pacienţii să intervină şi prezintă următoarele principale mecanisme:
- analiza situaţiilor;
- identificarea propriilor emoţii;
Această evaluare se poate tace, în mod util, pe parcursul primelor patru şedinţe.
Nivelul de anxietate creşte la unii pacienţi: în această situaţie este bine să fim atenţi cu aceşti pacienţi în timpul şedinţelor care urmează şi să nu ezităm să le precizăm, individual, motivele acestei creşteri. Nu trebuie să ezităm să consacram mai mult de jumătate din timpul şedinţei pentru această primă trecere în revistă a sarcinilor. Terapeuţii îi ajută pe participanţi să-şi prezinte modul în care au îndeplinit prima lor sarcină: este vorba despre o primă luare de cuvânt în cadrul grupului şi efortul fiecărui pacient trebuie susţinut, în vederea viitoarelor şedinţe.
identificarea propriilor gânduri automate;
- efect benefic al exprimării emoţiilor proprii;

- efect benefic al îndeplinirii unor sarcini in vivo;
- utilizarea metodelor de rezolvare a problemelor în situaţii dificile.
Informare şi formare
Animatorii prezintă un model de compliment. De exemplu, unul îi spune celuilalt: "Îmi place mult culoarea bleu a puloverului tău". Pacienţii comentează ceea ce observă, apoi terapeuţii explică care sunt regulile pentru a face un compliment.
Regulile pentru adresarea unui compliment
1. Spuneţi direct şi clar ceea ce apreciaţi.
2. Spuneţi: ..Eu".
3. Angajaţi-vă personal atunci când vă exprimaţi emoţiile pozitive .
"îmi place mult culoarea bleu a puloverului tău"
4. Complimentul se referă la un comportament sau nu Ia persoană. un fapt oarecare.
Jocuri de rol
Fiecare pacient face un compliment unui participant la alegere.
Sarcini de îndeplinit
Terapeuţii îi invită pe participanţi să stabilească o ierarhie a complimentelor pe care ar putea să le facă persoanelor din anturajul lor, indiferent de natura relaţiilor cu aceştia\'. Ei îşi clasifică complimentele de la 0 la 100, în ordinea crescătoare a dificultăţii acestora. Pacienţii încep să adreseze complimente a căror dificultate este inferioară sau egală cu 30.

Feedback
Feedbackul este ocazia de a evalua nivelul anxietăţii la începutul şi la sfârşitul şedinţei şi de a suscita comentariile pacienţilor în legătură cu şedinţa.


Şedinţa 3: adresarea şi primirea unui compliment
Trecerea în revistă a sarcinilor
Terapeuţii întreabă pe fiecare pacient dacă şi-a completat lista de complimente şi dacă a exersat în a face complimente.
Informare şi formare
Se lucrează reluând complimentul folosit în şedinţa precedentă:
Primul terapeut - îmi place mult culoarea bleu a puloverului tău. Al doilea terapeut- Mulţumesc, îmi face plăcere că ai remarcat acest lucru, şi mie îmi place culoarea.
Animatorul prezintă modelul standard de răspuns la un compliment1.
Răspunsul la un compliment:
1. Spuneţi mulţumesc; anunţaţi recepţionarea complimentului: ..iu mulţumesc pentru complimentul tău. Frederic".
2. Expi\'imaţi-vă direct emoţiile : "îmi face plăcere când îmi spui că am un pulover frumos ! ".
3. Kxprimaţi-vă direct opinia : "Şi mie îmi place mult acest pulover ţi culoarea lui".
Pentru a face un compliment unei persoane, trebuie să învăţăm să observăm aspectele pozitive la ceilalţi; complimentele trebuie să fie sincere.

în cadrul grupurilor de iniţiere nu se lucrează decât cu complimente juste, veridice şi gândite de cel care le face. Viaţa cotidiană te obligă să faci şi complimente vagi, fără conţinut sau manipulatoare, prea dificil să fie lucrate în timpul primelor întâlniri ale unui grup de iniţiere.
Jocuri de rol
Terapeuţii pot utiliza tehnica jocurilor de rol pozitive circulare care constă, pentru fiecare participant, în a face un compliment precis unui alt participant la alegere. Cel care primeşte complimentul răspunde conform tehnicii afirmării de sine pozitive prezentată mai sus, apoi face, la rândul său, un compliment unui alt participant la alegerea sa, şi aşa mai departe: toată lumea trebuie să facă un compliment şi să răspundă altuia.
Dificultăţi întâlnite la această şedinţă: blocajele cognitive
In timpul jocurilor de rol referitoare la complimente - şi în cazul altor domenii ale comunicării -, pacienţii sunt uneori blocaţi de gândurile automate care împiedică sau fac dificilă acţiunea de a face sau de a răspunde la un compliment. Terapeuţii notează pe tablă "gândurile care împiedică să..."1. Principalele gânduri automate care apar atunci când trebuie să se facă un compliment cuiva sunt:
- "Va fi prea linguşitor" ;
- "Voi roşi şi se va observa acest lucru" ;
- "Va deveni orgolios".

Terapeutul îi pune atunci întrebări pacientului care joacă în legătură cu gândurile şi emoţiile sale, în manieră socratică (vezi capitolul 3), apoi le scrie pe tablă şi le discută cu ceilalţi membri ai grupului. Grupul tocmai a citit "gândurile care permit să... "2. Apoi, terapeutul îi cere pacientului să treacă la acţiune, adică să facă un compliment asertiv.
Sarcini de îndeplinit
Li se cere participanţilor să facă în fiecare zi un compliment, fără a depăşi nivelul de dificultate 60.
Aceştia citesc în lucrarea distribuită la începutul terapiei capitolul privitor la cereri.
Feedback
Feedbackul este ocazia de a evalua nivelul de anxietate de la începutul şi la sfârşitul şedinţei, când pacienţilor li se cere să comenteze şedinţa.
Şedinţa 4: formularea unei cereri asertive
Trecerea în revistă a sarcinilor
Fiecare participant prezintă complimentul pe care a ştiut să-1 facă şi de care este cel mai mândru în intervalul scurs de Ia ultima şedinţă. Terapeuţii verifică dacă toţi participanţii au citit capitolul referitor la cereri.

Informare şi formare
Terapeuţii prezintă o scenă model, pe care pacienţii o observă şi o comentează. De exemplu:
Frederic- Domnule, dacă nu vă supăraţi, ar însemna mult pentru
mine dacă aş putea sâ-mi iau o jumătate de zi de concediu joia
viitoare, în caz că această cerere nu deranjează funcţionarea
serviciului.
Bernard - Ascultaţi, dacă toată lumea îmi cere acelaşi lucru,
serviciul nu poate funcţiona!
Frederic- Da, înţeleg (empatie) că cererea mea creează probleme
la serviciu, dar aş aprecia foarte mult dacă mi-aţi permite să-mi
iau o jumătate de zi de concediu joia viitoare, dacă nu vă supăraţi
(persistenţă).
Bernard- Se pare că insistaţi!
Frâderic - Da, este adevărat, doresc mult lucrul acesta şi aş fi
foarte mulţumit dacă ar fi posibil.
Sarcini de îndeplinit
Li se cere participanţilor să facă în fiecare zi un compliment, fără a depăşi nivelul de dificultate 60.
Aceştia citesc în lucrarea distribuită la începutul terapiei capitolul privitor la cereri.

Feedback
Feedbackul este ocazia de a evalua nivelul de anxietate de la începutul şi la sfârşitul şedinţei, când pacienţilor li se cere să comenteze şedinţa.
Şedinţa 4: formularea unei cereri asertive
Trecerea în revistă a sarcinilor
Fiecare participant prezintă complimentul pe care a ştiut să-1 facă şi de care este cel mai mândru în intervalul scurs de Ia ultima şedinţă. Terapeuţii verifică dacă toţi participanţii au citit capitolul referitor la cereri.
Informare şi formare
Terapeuţii prezintă o scenă model, pe care pacienţii o observă şi o comentează. De exemplu:
Frederic- Domnule, dacă nu vă supăraţi, ar însemna mult pentru
mine dacă aş putea sâ-mi iau o jumătate de zi de concediu joia
viitoare, în caz că această cerere nu deranjează funcţionarea
serviciului.
Bernard - Ascultaţi, dacă toată lumea îmi cere acelaşi lucru,
serviciul nu poate funcţiona!
Frederic- Da, înţeleg (empatie) că cererea mea creează probleme
la serviciu, dar aş aprecia foarte mult dacă mi-aţi permite să-mi
iau o jumătate de zi de concediu joia viitoare, dacă nu vă supăraţi
(persistenţă).

Bernard- Se pare că insistaţi!
Frâderic - Da, este adevărat, doresc mult lucrul acesta şi aş fi
foarte mulţumit dacă ar fi posibil.
Comentariul pacienţilor în legătură cu această şedinţă conduce la descoperirea progresivă a tehnicii cererii, reluată apoi într-o manieră structurată de către terapeuţi. Ei prezintă la tablă sau cu retro-proiectorul metoda JEEPP (Fanget, 2002).
Metoda JEEPP
- J de la je (eu): începeţi prima dumneavoastră frază cu "eu" (..Mie mi-ar plăcea, eu aş aprecia, eu doresc..."").
- E de la empatie: ţineţi cont de celălalt ("Eu înţeleg bine..., dar mi-ar plăcea"),
- E de la emoţii: ţineţi cont de emoţiile dumneavoastră ("Mă simt jenat că (rebuie să insist") şi de ale celuilalt ("Eu înţeleg că vă deranjează cererea mea").
- P de la precizie : cereţi în mod direct ceea ce doriţi ("Am venit să vă văd pentru a vă cere voie să plec la ora 16 în această seară, dacă nu vă supăraţi").
- P de la persistenţă : repetaţi prima dumneavoastră frază, formulată cu precizie, ca un disc stricai, alternând cuvinte empatice ("Eu înţeleg că această cerere vă creează probleme, dar aş dori să plec de la birou la ora 16")1.

Jocuri de rol
în cadrul unui prim joc de rol, pacienţii interpretează urmărind modelul prezentat de către terapeuţi şi utilizează J (eu) şi P (precizie). Terapeutul îi cere pacientului care joacă rolul funcţionarului să răspundă favorabil la cererea de concediu, pentru ca primul joc de rol să fie uşor de realizat:
Funcţionarul - Domnule, dacă nu vă supăraţi, ar însemna mult pentru mine dacă aş putea să-mi iau o jumătate de zi de concediu joia viitoare, în caz că această cerere nu deranjează funcţionarea serviciului.
în cel de-al doilea joc de rol, funcţionarul manifestă o uşoară rezistenţă, fapt ce-1 obligă pe pacient să utilizeze al doilea P (persistenţă). E-ul de la empatie permite evidenţierea faptului că a cere nu înseamnă a obţine, ci este un mesaj neutru în care trebuie să ţinem cont de nevoile celuilalt.
Pacienţii sunt invitaţi să utilizeze concluzia pozitivă, oricare ar fi răspunsul funcţionarului, chiar dacă este negativ :
Funcţionarul- Sunt dezamăgit câ nu sunteţi de acord să-mi acordaţi această jumătate de zi de concediu, dar vă mulţumesc că mi-aţi ascultat cererea.

Sarcini de îndeplinit
Participanţii trebuie să pregătească o listă de cereri care să fie ierarhizate în funcţie de dificultatea lor, de la 0 la 100.
în timpul săptămânii, ei trebuie să formuleze cereri de dificultate inferioare cifrei 30 şi să pregătească o cerere cu o dificultate cuprinsă între 30 şi 60 pentru şedinţa următoare.
Feedback
Feedbackul este momentul în care se evaluează nivelul de anxietate de la începutul şi la sfârşitul şedinţei şi în care pacienţilor li se cere să comenteze şedinţa.
Şedinţa 5: formularea unei cereri în viaţa de zi cu zi
Trecerea în revistă a sarcinilor
Animatorul se asigură că fiecare pacient a pregătit o listă ierarhizată de cereri, a căror dificultate să acopere întreaga scară de la 0 la 100. Acesta îl întreabă pe fiecare pacient în legătură cu cererile formulate.
Jocuri de rol: formularea unor cereri cu dificultate cuprinsă între 30 şi 60
Jocul de rol reprezintă ocazia de a aplica ceea ce s-a învăţat în şedinţa precedentă pe un exemplu personal al fiecărui pacient. Fiecare pacient prezintă situaţia pe care a identificat-o în viaţa sa de zi cu zi, descriind contextul, emoţiile şi gândurile sale automate
(cu ajutorul terapeuţilor, dacă este necesar).

După ce situaţia este prezentată, pacientul joacă scena împreună cu un participant ales de el (o persoană care i se pare apropiată de personajul din viaţa sa de zi cu zi)1.
După ce jocul de rol ia sfârşit, terapeutul îl întreabă mai întâi pe pacient care este percepţia acestuia în legătură cu propria performanţă. El îi cere să precizeze ce a găsit pozitiv în performanţa sa verbală şi nonverbală şi, eventual, ce 1-a deranjat.
Christine prezintă următoarea situaţie (dificultate 40): să ceară unui vânzător să-i schimbe o vestă cumpărată în ajun pentru fiica sa.
Gândurile care o împiedică să ceară:
- vânzătorul va refuza;
- îmi va spune că nu ştiu ce vreau;
- n-ar fi trebuit s-o cumpăr fără fiica mea.
Terapeutul o ajută pe Christine să găsească gândurile care permit formularea cererii sau o fac acceptabilă.
Gândurile care permit cererea sau o fac acceptabilă sunt:
- Eu pol să cer, dar trebuie să accept că celălalt poate să refuze.
- Dacă nu cer, voi avea încă o dată impresia că am fost păcălită.
- In orice caz, chiar în caz de refuz, voi fi mulţumită de mine. mulţumită de a fi formulat cererea.

Christine efectuează jocul de rol. Terapeutul prezintă propriul feedback cu precizie după ce jocul ia sfârşit, făcând mai întâi aprecieri pozitive. Propune apoi soluţii pentru ameliorarea jocului, centrându-se pe o caracteristică verbală şi una nonverbală în acelaşi timp, cerând, de exemplu, Christinei să refacă scena amplificând volumul vocii sale. Christine reface scena de mai multe ori, până când observă o ameliorare a performanţei sale. Terapeutul solicită atunci o întărire pozitivă din partea grupului Sarcini de îndeplinit
Animatorul le cere pacienţilor să exerseze în fiecare zi cum să adreseze o cerere.
Participanţii trebuie să lectureze capitolul despre refuz.
Şedinţa 6: formularea unui refuz
Trecerea în revistă a sarcinilor
Animatorul se asigură că pacienţii au citit capitolul despre refuz şi au continuat să adreseze cereri în fiecare zi.
Informare şi formare
Terapeuţii prezintă rolul unui vânzător la domiciliu care vinde enciclopedii: el trebuie refuzat.

Fredâric- Bună ziua, domnule. Mă numesc domnul Durând, vânzător exclusiv la izditions Dubeaulivre. Vă propun ultima noastră enciclopedie, este o lucrare de toată frumuseţea. Bernard- Nu, mulţumesc.
Frâdâric- îmi permit să insist, este o colecţie unică! Bernard- Nu, îmi pare rău, dar nu sunt interesat. Frâderic - Vă interesează altceva? Colecţia noastră este foarte amplă!
Bernard- Nu, fără supărare.
Frâderic- Pot să vă las această carte câteva zile dacă doriţi. Bernard- Ascultaţi-mă, mă deranjează că insistaţi astfel, dar nu doresc să vă cumpăr cartea. Mulţumesc, la revedere. (Bernard ii însoţeşte pe Frâdâric, arătându-i că refuzul este definitiv.)
Acest joc de rol suscită numeroase comentarii însoţite, imediat, de emergenţa cogniţiilor disfuncţionale împotriva refuzurilor. Gândurile care ne împiedică să refuzăm sunt:
- acest lucru va genera un conflict;
- pentru a spune nu, trebuie să te justifici;
- cine sunt eu pentru a spune nu ?
Gândurile care ne permit să refuzăm sunt:

- Pol să spun nu respectându-1 pe celălalt, fiind empatic.
- A refuza ceva nu înseamnă a refuza relaţia. Putem refuza ceva fâră ca celălalt să se supere)
- Trebuie să putem spune nu pentru a nu ne lăsa invadaţi de cererile celorlalţi.
Ei prezintă apoi tehnica refuzului.

Tehnica refuzului:
1. Clarificaţi cererea dacă aceasta nu este clară.
2. Nu răspundeţi imediat dacă vă simţiţi luat prea repede.
3. Spuneţi nu clar şi simplu, fără să vă justificaţi.
4. Persistaţi în refuz, repetându-1 pe ,.nu" (disc Stricat).
5. Hxprimaţi-vă nemulţumirea dacă celălalt insistă: "Mă deranjează
că insistaţi...".
6. Sugeraţi eventual soluţii: ..Ar fi poale posibil... Vă sugerez să...". (De exemplu : "Ascultaţi, pentru moment nu sunt interesat de cumpărarea cărţii. în schimb, cred că această colecţie este plăcută. Aţi putea să veniţi peste şase luni pentru a mi-o prezenta din nou? ".)
7. Încetaţi discuţia: "Decizia mea este definitivă".

Jocuri de rol
Jocul de rol este reluat succesiv de fiecare pacient care intră în rolul vânzătorului (aceasta înseamnă să adreseze o cerere), apoi în acela al clientului care refuză. Tehnica sufleurului\' permite ca pacienţii în dificultate să fie ajutaţi.
Sarcini de îndeplinit
Participanţii sunt invitaţi să pregătească o ierarhizare a refuzurilor pe o scară de la 0 la 100.
Ei trebuie să exerseze cum să formuleze un refuz simplu situat între valorile 0 şi 30.
Ei trebuie să se gândească la o situaţie personală de refuz, situată pe scară între valorile 30 şi 60 şi asupra căreia să lucreze în şedinţa următoare.
Şedinţele 7 şi 8: formularea unui refuz (urmare)
Două şedinţe sunt consacrate jocurilor de rol care se referă la situaţii personale, deoarece refuzul este un element central al afirmării de sine şi aceste exerciţii permit fiecăruia să progreseze în acest domeniu, în cazul Christinei, ea trebuie să refuze să semneze o petiţie împotriva minelor antipersoană, prezentată de un militant agresiv.
Sarcini de îndeplinit
Pentru pregătirea celei de-a noua şedinţe, participanţii lecturează capitolul privitor la formularea unei critici.
Şedinţa 9: exprimarea unei critici
şi formularea unei cereri de schimbare

Trecerea în revistă a sarcinilor
Tema refuzului provoacă numeroase emoţii din partea pacienţilor, adesea fiind vorba despre satisfacţie, uneori despre dificultăţile întâmpinate atunci când anturajul este surprins de schimbările acestora. Terapeuţii insistă asupra implicării cotidiene a pacienţilor în ceea ce priveşte refuzurile, cererile şi complimentele.
Informare şi formare
Critica constructivă este o tehnică dificilă pe care grupul o abordează
cu ajutorul unui joc de rol. De exemplu, se imaginează cazul în care
o dădacă soseşte în mod regulat cu întârziere... şi căreia i se spune :
Angajatoarea - Doamna Dupont, trebuie să vă spun ceva: se
împlineşte deja o săptămână de când sosiţi la ora opt şi un sfert, deşi ar trebui să fiţi la ora opt. Acest lucru mă supără mult, am şi eu un program foarte strict dimineaţa. Vă rog să respectaţi programul şi să veniţi la ora opt. Acest lucru m-ar ajuta şi mi-ar permite să ajung mai liniştită la lucru. Mulţumesc.
Pacienţii au citit capitolul despre critici, iar terapeuţii explică în detaliu această tehnică mai dificil de utilizat. O critică este îndreptată împotriva unor fapte precise şi trebuie să fie constructivă, altfel ea nu are valoare1.

A adresa un mesaj negativ unei alte persoane nu este niciodată uşor: situaţia nu este agreabilă nici pentru cel care primeşte critica, nici pentru cel care o exprimă. Interlocutorul este prevenit şi momentul ales trebuie să fie favorabil pentru ambele persoane.
Terapeuţii explică faptul că este necesar să se respecte un echilibru între complimente şi critici şi că schimbările realizate în direcţia dorită trebuie să fie întărite2.
Realizarea unei critici pozitive: utilizarea lui DESC
- D : descrierea elară a problemei, fără reproşuri. Se împlineşte deja o săptămână de când sosiţi la ora opt şi un sfert, deşi ar trebui să fiii la ora opt.
- E : exprimarea directă a propriilor emoţii faţă de actul criticai, şi nu faţă de persoană, utilizând pronumele "Eu" : Acest lucru mă supară mult, am şi eu un program foarte strict dimineaţa.
- S : sugerarea intr-o manieră pozitivă a soluţiilor aplicabile: Vă rog să respectaţi programul şi să veniţi la ora opt.
- C: consecinţele pozitive pe care schimbarea le va produce asupra stării emoţionale : Acest lucru m-ar ajuta şi mi-ar permite să ajung mai liniştită Ia lucru.

Jocuri de rol
Terapeuţii propun o situaţie în care fiecare membru al grupului exprimă o critică conform acestui principiu. Sunt propuse mai multe situaţii, pentru ca toţi pacienţii să fie cointeresaţi:
- bona copiilor dumneavoastră soseşte cu întârziere;
- copilul dumneavoastră îşi lasă hainele murdare în dezordine în camera sa;
- aveţi un loc de muncă ce nu corespunde pregătirii dumneavoastră profesionale;
- soţul dumneavoastră nu are niciodată iniţiative pentru a organiza concediul;
- soţia lasă în mod regulat rezervorul maşinii dumneavoastră gol\'.
Sarcini de îndeplinit
Participanţii pregătesc o listă ierarhizată de critici cu valori de la 0 la 100.
Ei se antrenează să formuleze critici de dificultate inferioară valorii 30.
Participanţii pregătesc, în scris, o situaţie personală pe care să o exerseze în cadrul şedinţei următoare.

şedinţele 10 şi 11: exprimarea unei critici şi formularea unei cereri de schimbare (urmare)

sus sus
Trecerea în revistă a sarcinilor
Animatorii se asigură de faptul că fiecare pacient a pregătit o critică şi, la nevoie, îl ajută să utilizeze tehnicile cognitive deja abordate, pentru a facilita exprimarea acesteia.
Jocuri de rol personale
Aceste două şedinţe au drept obiectiv antrenarea pacienţilor în vederea formulării unor cereri de schimbare. Fiecare pacient exersează cel puţin o situaţie personală, sub formă de jocuri de rol repetitive, până în momentul în care consideră că a realizat o anumită performanţă1.
Ideal ar fi ca pacienţii să fie ajutaţi să construiască planul unui DESC pe hârtie:
- Ce trebuie menţionat la D : "Ce vă supără? Care este problema?".
- Ce trebuie menţionai la E: "In ce fel vă deranjează această problemă. .. ?. Ce idei aveţi în legătură cu acest lucru ? ".
- Ce trebuie menţionai la S : "Ce aţi dori să faceri ? ".
- Ce trebuie menţionai la C: "Dacă obţineţi ceea ce doriţi, ce va însenina acest lucru ? ".
Iată situaţia prezentată de Christine : ea depune o muncă necorespunzătoare calificării ei.
- D : Am remarcat faptul că îmi cereţi adesea să fac fotocopii.
- E: Acest lucru mă deranjează, deoarece cred că nu intră în atribuţiile mele.

- S : Vă sugerez să cereţi secretarei să facă fotocopii.
- C : Astfel voi câştiga timp pe care voi putea să-1 rezerv unor sarcini care să-mi aducă mai multă satisfacţie.
Iată cazul unei paciente care nu mai suportă ca prietenul său să întârzie:
- D: Martin, te-am aşteptat cincisprezece minute de fiecare dată la ultimele noastre trei întâlniri.
- E: Mă deranjează să aştept.
- S: Aş aprecia mult dacă ai putea veni la timp la următoarea noastră întâlnire.
- C: Voi fi mulţumită dacă nu voi mai aştepta şi mai relaxată atunci când ne vom întâlni.
Sarcini de îndeplinit
Participanţii aplică in vivo ceea ce au învăţat în timpul şedinţei. Pacienţii lecturează capitolul referitor la critici.
Şedinţa 12: răspunsul la critici Trecerea în revistă a sarcinilor
Pacienţii prezintă criticile constructive pe care au putut să le formuleze şi dificultăţile sau surprizele plăcute întâlnite.
Informaţii
Această temă legată de răspunsul la critici este cea mai complexă în cadrul unui grup care lucrează asupra afirmării de sine : ea îi pune în dificultate pe pacienţii care suferă de o slabă stimă de sine.

Obiectivele sunt deci modeste: un grup care se găseşte în faza de iniţiere nu poate pretinde să reuşească să treacă în revistă - şi cu atât mai puţin să controleze - complet acest domeniu1.
Riscul cel mai mare, atunci când se răspunde la o critică, este contraatacul, mai ales dacă valoarea personală a celui care primeşte critica pare a fi pusă în discuţie.
Terapeuţii prezintă tehnica ERD de răspuns la critici.
Tehnica ERD de răspuns la critici:
- E pentru anchetă (enquete) negativă: prima etapă de răspuns la o critică coastă în a-i cere celuilalt să precizeze dacă face această critică pentru a vă răni sau pentru a vă ajuta. Această anchetă constă în întrebări deschise care să aducă informani precise in legătură cu faptele. dar şi cu emoţiile (Ce crezi tu că nu este bine? Când s-a întâmplat lucrul acesta? Ce te face să spui lucrul acesta? etc.). Reformularea este utilizată pe larg, pentru a evita riscul unei neînţelegeri în legătură cu ceea ce se spune şi ceea ce se înţelege. De exemplu : "Dacă am înţeles bine. ceea ce-mi reproşezi este... şi acest lucru te face să...".

- R pentru recunoaştere: cea de-a doua etapă constă în admiterea faptelor (dacă faptele reproşate sunt reale) şi emoţiilor (dacă faptele reproşate l-au deranjat în mod real pe celălalt).
D pentru decizie : cea de-a treia etapă apare în mod natural atunci când celelalte două au fost bine realizate. Decizia poate fi luată in trei moduri: să se accepte critica sau criticile, să se ţină seama de aceasta (acestea) şi să se modifice comportamentul (afirmare de sine pozitivă); să se accepte critica sau criticile, dar să nu se poată schimba comportamentul (afirmare de sine negativă): să se negocieze un compromis.
Jocuri de rol: antrenament pentru ancheta negativă
Terapeuţii prezintă un model complet de răspuns la o critică.
Frederic- Nu lucrezi bine în acest moment (critică vagă).
Bernard - A, bine! Ce găseşti tu că este greşit în ceea ce fac
(anchetă negativă)\'?
Frederic- Ultimul tău raport era prea scurt (critică adevărată).
Bernard- Este posibil, mai sunt şi alte lucruri pe care crezi că nu
le fac bine (anchetă negativă)!
Fredâric- Nu, este vorba mai ales despre acest ultim raport şi,
cum tu îţi faci bine munca, doream să-ţi spun lucrul acesta, dar nu
îndrăzneam (critică justificată făcută pentru a ajuta).

Bernard- într-adevăr, ultimul meu raport este prea scurt, voi fi mai
atent data viitoare (afirmare de sine pozitivă: interlocutorul îşi
schimbă comportamentul).
Sau:
Bernard- într-adevăr, ultimul meu raport era prea scurt, dar nu-l pot face altfel în acest moment deoarece am prea mult de lucru (afirmare de sine negativă: interlocutorul nu-şi poate schimba comportamentul).
Sau:
Bernard- înţeleg că acest raport este prea scurt. îl voi reface. în schimb, te-aş ruga să fii de acord şi să mă degrevezi de o altă sarcină, pentru a avea mai mult timp (negocierea unui compromis).
Această şedinţă trebuie, pentru a fi utilă, să se limiteze la prima etapă: ancheta negativă, fundamentală pentru evitarea riscului unui contraatac imediat, pentru a preciza dacă interpretările sunt corecte sau false, pentru a face diferenţa între criticile făcute pentru a ajuta şi cele făcute pentru a răni.

Pacienţii joacă, pe rând, rolul celui care emite critica şi a celui care o primeşte şi se antrenează să formuleze întrebări. Terapeuţii sunt atenţi ca întrebările să fie clar formulate şi să conducă la răspunsuri concrete în legătură cu faptele şi emoţiile respective1.
Sarcini de îndeplinit
Pacienţii pregătesc o listă de critici primite şi le clasează în ordinea dificultăţii întâmpinate în a le răspunde, pe o scară de la 0 la 100. Ei se antrenează să utilizeze ancheta negativă în situaţiile în care vor fi criticaţi.
Şedinţa 13: răspunsul la critici (urmare)
Trecerea în revistă a sarcinilor
Pacienţii prezintă modul în care au utilizat ancheta negativă, dificultăţile întâlnite, efectele asupra comportamentului lor şi asupra comportamentului interlocutorului lor.
Jocuri de rol
Participanţii practică tehnica ERD pentru a răspunde unor critici constructive. Ei utilizează o critică prezentă pe lista lor şi făcută cu scopul de a-i ajuta, cu un nivel de dificultate inferior valorii 30. Fiecare pacient formulează, cel puţin o dată, un răspuns complet. In caz că apar dificultăţi, terapeutul îl ajută pe pacient cu ajutorul tehnicii sufleurului sau a celei numite modeling\'.

Jocul de rol este reluat în mod identic, de mai multe ori. până când nivelul indispoziţiei pacientului se reduce.
Jocuri de rol: formularea răspunsului la criticile care rănesc (critici distructive), învăţarea modalităţilor de apărare
Atunci când ancheta negativă sfârşeşte prin a identifica o critică făcută pentru a răni, sunt propuse trei niveluri de răspuns care permit apărarea. Terapeuţii prezintă trei jocuri de rol, care sunt discutate şi reluate fiecare pe rând.
Atunci când critica rămâne vagă, deşi s-a folosit ancheta, persoana poate utiliza tehnica neclarităţii. Această tehnică utilizează o manieră vagă şi superficială de a comunica, care constă într-o atitudine de neangajare, pentru a nu oferi celuilalt noi motive de critică :
Bernard- Nu lucrezi bine în acest moment (critică vagă).
Frederic - A, bine! Ce găseşti tu că este greşit în ceea ce fac
(anchetă negativă)\'!
Bernard- Rapoartele tale sunt prea scurte (critică In continuare
vagă).
Frederic- Este posibil, mai sunt şi alte lucruri care ţi se par prost
făcute (anchetă negativă)?
Bernard- Da, lucrezi încet (critică falsă, făcută pentru a răni).
Frederic- Asta este părerea ta (neclaritate).
Bernard- Şi apoi, nu răspunzi corect la telefon.
Frederic- Se mai întâmplă (neclaritate).

Bernard- Şi apoi nu eşti întotdeauna zâmbitor cu colegii tăi.
Frederic- Este adevărat că nu ai întotdeauna chef să fii zâmbitor
(neclaritate).
Atenţie : această tehnică prezintă riscul unei rupturi a relaţiei şi corespunde unei forme de contramanipulare.
In situaţia în care critica răneşte, dar persoana doreşte să menţină o relaţie cu interlocutorul său, poate utiliza DESC pentru forma în care se desfăşoară dialogul. La rândul său, va formula o critică constructivă cerându-i interlocutorului său să-şi formuleze reproşurile într-o manieră constructivă:
Frederic- înţeleg că unele lucruri nu merg bine în ceea ce priveşte munca mea, dar acest lucru nu este un motiv pentru a fi vag (D),
deoarece mă sperie (E) şi mi-ar plăcea mai mult ca data viitoare sâ-mi faci reproşuri concrete (S) cu calm. M-aş simţi mai bine dacă aş putea să ţin cont de remarcile tale (C).
Atunci când critica este violentă şi persoana se simte afectată, cel mai bine este ca aceasta să încheie discuţia şi să se protejeze printr-un refuz de forma:

Frederic- Ascultă-mă: refuz să continui discuţia atât timp cât mă insulţi {terapeutul care joacă scena confirmă cele spuse printr-o reacţie non verbală: el părăseşte încăperea)\'.
Fiecare dintre membrii grupului se antrenează pe rând în tehnica neclarităţii. Celelalte două tehnici sunt aplicate în cadrul şedinţelor 14 şi 15.
Sarcini de îndeplinit
Pacienţii identifică în viaţa lor personală unele critici la care n-au putut răspunde şi unele critici din trecut sau Ia care se aşteaptă în viitor, dificil de contracarat, pe care să Ie prezinte în şedinţa următoare.

şedinţele 14 şi 15: răspunsul la critică incluzând rezolvarea conflictului

sus sus
Aceste două şedinţe sunt folosite ca antrenament general. Fiecare pacient răspunde la o critică privind o situaţie personală care este prezentată grupului1.
De exemplu, Christine doreşte să poată face faţă mai bine mamei sale, care îi reproşează că este mereu ocupată. Această situaţie, evaluată în timpul analizei funcţionale ca având nivelul de dificultate 80, este cotată in prezent la nivelul 50. Terapeuţii o încurajează să-şi orienteze ancheta negativă asupra faptelor (ce anume o face pe mama sa să spună despre ea că este prea ocupată), apoi asupra unei afirmări de sine negative:
Christine- Este adevărat că sunt adesea foarte ocupată, dar mă descurc şi eu cum pot mai bine, ţinând cont de faptul că soţul meu vine acasă odată la cincisprezece zile.
Acest răspuns poate să preceadă o cerere către mama sa pentru a fi ajutată.
Informaţii: constatarea unui dezacord
Această tehnică este abordată în cazul răspunsului la critici. într-adevăr, se întâmplă ca situaţiile în care sunt formulate critici să conducă la constatarea că există un dezacord. De exemplu:
Christine- Este deja destul timp de când discutăm şi, în mod clar, nu suntem de acord. îţi propun să ne oprim aici pentru moment şi vom putea relua discuţia mai târziu.

Discuţia fiind întreruptă, este important apoi să se utilizeze individual tehnica de rezolvare a problemei.
Tehnica de rezolvare a problemei are şase etape:
1. Recunoaşterea conflictului, dreptul său de a-1 rezolva şi de a-şi identifica emoţiile.
2. Definirea şi exprimarea clară a problemei într-un moment potrivit şi fără a o dramatiza.
3. Explorarea tuturor soluţiilor posibile, fără prejudecăţi.
4. Alegerea soluţiei celei mai potrivite: examinarea fiecărei soluţii, notarea acestora cu ajutorul unor calificative (foarte bună. bună, medie, proastă şi foarte proastă), clasificarea soluţiilor şi alegerea celei mai bune.
5. Negocierea unui contract echitabil şi rezonabil.
6. Verificarea rezultatelor la o dată fixată. Dacă rezultatul esie pozitiv. urmează aplicarea soluţiei. Dacă acesta este negativ, se reia procedura în şase etape.
Sarcini de îndeplinit
Pacienţii pun în practică cât mai repede posibil situaţiile personale care au constituit subiectul jocului de rol în cadrul şedinţei. Ei lecturează capitolul privind conversaţia.

Şedinţa 16: conversaţia Trecerea în revistă a sarcinilor
Pacienţii prezintă modul în care au utilizat ancheta negativă, dificultăţile întâlnite, efectele asupra comportamentului lor şi al interlocutorului lor. Această trecere în revistă consumă mai mult timp decât în cazul celorlalte şedinţe, dar ritmul ei trebuie supravegheat, deoarece această şedinţă este ultima!
Jocuri de rol
Situaţia seamănă celei dintr-o sală de aşteptare a unui cabinet medical. Persoanele care aşteaptă iniţiază conversaţia şi o continuă o anumită perioadă, în trei faze:
. iniţierea unei conversaţii: pot fi utilizate banalităţi sau cuvinte legate de context, de locaţie ("Ce cald este azi! ", "Sala este frumos decorată", "Ce multă lume ! ") ;
. menţinerea conversaţiei: o conversaţie seamănă cu o partidă de ping-pong, ca un schimb în care trebuie aplicată\' regula lui 50/50; acest schimb trebuie să însemne un echilibru între a vorbi despre sine (transmiterea de informaţii despre sine) şi a se interesa în legătură cu celălalt. Participanţii utilizează, alternativ, ascultarea activă2 şi ascultarea pasivă3;

. stabilirea unui final al conversaţiei: participanţii la o conversaţie au dreptul să fie sinceri şi direcţi, fără a-1 răni pe celălalt ("Ascultă, nu vreau să te şochez. Ştiu că te pasionează fotbalul, te ascult de ceva timp, dar, pentru a fi sincer cu tine, trebuie să-ţi spun că nu mă interesează subiectul. Mi-ar plăcea să vorbim despre filmul pe care l-am văzut împreună ieri").
Alt exerciţiu de antrenare a unei conversaţii
Grupul se aşază în şir indian, imaginându-şi că este vorba despre un şir format pentru a intra la un cinematograf. Terapeutul se plasează în fruntea şirului. El se întoarce pentru a realiza un contact vizual cu persoana din spatele său şi iniţiază o conversaţie, utilizând o banalitate oarecare sau unele elemente de context. Pacientul răspunde şi continuă conversaţia cu două sau trei intervenţii. Apoi se întoarce şi iniţiază la rândul său o conversaţie cu persoana care se află în spatele său, continuându-se astfel până când au fost antrenaţi toţi pacienţii.
Sarcini de îndeplinit
Participanţii sunt invitaţi să iniţieze cel puţin o dată pe zi o conversaţie, utilizând o banalitate oarecare sau un element de context.

Feedback general al grupului
Terapeuţii insistă asupra progreselor realizate de fiecare şi îi încurajează pe pacienţi să continue în fiecare zi să utilizeze elementele învăţate în cadrul celor şaisprezece şedinţe.
Adaptarea afirmării de sine la practica individuală
Absenţa afirmării de sine conduce adesea la iniţierea unei terapii de grup, dar aceste tehnici îşi au locul lor în orice terapie individuală, fiind utilizate sub forma unui program complet sau parţial, adaptat pacientului.
Planul unei terapii în cazul unei absenţe a afirmării de sine generalizată este acelaşi în practica individuală ca şi în cea de grup.
construit sub forma unor şedinţe structurate pe acelaşi format. Ordinea domeniilor abordate se stabileşte în funcţie de ierarhia problemelor pacientului, începând cu cele mai uşoare.
Şedinţele oferă un spaţiu larg jocurilor de rol inversate1.
în cazul lui Jeremie2, terapeutul propune un program axat pe refuz, apoi pe răspunsul la criticile primite la serviciu.
Sarcini de îndeplinit între prima şi a doua şedinţă
Jeremie trebuie să stabilească lista şi să claseze pe o scară de dificultate cu valori între 0 şi 100 situaţiile cu care se confruntă la serviciu şi în care trebuie să refuze, dar nu reuşeşte.

Jocuri de rol personale
Jocul de rol se referă la o situaţie de dificultate inferioară valorii de 30: Jeremie joacă un rol în care refuză, ceea ce-i permite terapeutului să observe comportamentul acestuia. împreună, ei identifică gândurile care îl împiedică să refuze. Dialogul socratic permite actualizarea gândurilor care i-ar permite să refuze.
Al doilea joc de rol este inversat: Jeremie este cel care cere, terapeutul îi arată modelul pentru a refuza. Jeremie comentează jocul de rol (feedback), iar terapeutul continuă, eventual, cu un dialog socratic. Un dialog permite identificarea avantajelor şi a inconvenientelor care apar dacă refuză şi a celor care apar dacă nu refuză.
în cadrul celui de-al treilea joc de rol, Jeremie refuză, iar terapeutul îl ajută şi îi cere sâ repete scena de mai multe ori, pentru a trăi senzaţii plăcute.

Discuţii

sus sus
în ceea ce priveşte afirmarea de sine, psihoterapia acţionează pe trei niveluri:
- ea permite însuşirea de competenţe sociale cu ajutorul modelului2, al jocurilor de rol, al întăririi acţiunii şi a rezultatului: aceste abilităţi constituie o cutie cu unelte aflată la dispoziţia pacientului;
- expunerea la emoţii urmată de obişnuinţă permite o reducere a anxietăţii;
- restructurarea cognitivă ajută la realizarea expunerii şi permite un proces de învăţare de o calitate mai bună.
Care este locul afirmării de sine în cadrul terapiilor cognitive şi comportamentale?
Afirmarea de sine este o tehnică ca oricare alta. Prescrierea sa se face ca urmare a unei analize funcţionale. Ea poate fi chiar obiectul terapiei sau poate fi utilizată ca un moment aparte în cadrul acesteia. în afară de domeniile importante ale afirmării de sine, care au fost prezentate în lucrare, pentru unii pacienţi sunt utile şi alte teme :
- cum să faci faţă agresivităţii;
- cum să-ţi susţii părerea;
- cum să faci faţă manipulatorilor;
- cum să faci să tacă vocea ta critică interioară ;
- cum să identifici dezacordurile...

Terapia tinde, în mod natural, să-1 ajute pe pacient să aplice afirmarea de sine propriei persoane: este vorba despre afirmarea autentică a sinelui, care permite dezvoltarea acceptării de sine, element central al stimei de sine1.
Cum se pot forma terapeuţii în tehnica afirmării de sine?
Formarea teoretică se realizează în cadrul institutelor de formare în TCC (universitate, asociaţie). înainte de abordarea practică a acestor tehnici este necesară şi lectura câtorva lucrări2 de calitate. Antrenamentul pentru însuşirea tehnicilor jocului de rol trebuie efectuat în mod sistematic, pe parcursul întregii terapii.
Terapeuţii care lucrează împreună cu pacientul asupra afirmării de sine sunt interesaţi să practice ei înşişi aceste tehnici, antrenându-se în viaţa de zi cu zi şi/sau participând la şedinţe de grup3. Terapeuţii
care "debutează" pot începe prin utilizarea afirmării de sine terapeutice în terapia individuală, prin intermediul unor jocuri de rol. cu pacienţi "cu probleme mai uşoare" şi care suferă de un deficit localizat sau centrat pe o situaţie punctuală, înainte de a se lansa într-un program complet.
în sfârşit, animarea unor grupuri care au probleme cu afirmarea de sine necesită participarea acestor terapeuţi ca asistenţi, alături de animatori experimentaţi, şi supervizarea lor de către un terapeut experimentat.


Tipareste Trimite prin email








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai