mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Psihiatrie
Index » Boli si tratamente » Psihiatrie
» Terapiile comportamentale si cognitive ale celui de-al doilea val: "revolutia cognitivista

Terapiile comportamentale si cognitive ale celui de-al doilea val: "revolutia cognitivista


Share





Revolutia behaviorista a implicat intr-o maniera decisiva, la inceputul secolului XX, psihologia stiintifica intr-un demers obiectiv avand drept subiect comportamentul. Daca formularile exagerate ale behaviorismului watsonian au fost, chiar de la inceput, respinse de majoritatea behavioristilor, exista un consens larg in a considera psihologia drept stiinta comportamentului. Pornind de la unele curente in cercetare aparute cu multi ani in urma (Miller, 1962; Neisser, 1966), o serie de formulari teoretice si concepte
noi, insotite de strategii terapeutice inspirate din acestea, au aparut in mod progresiv in domeniul terapiilor comportamentale.
Cognitivismul se prezenta ca o noua revolutie, capabila sa largeasca domeniul terapiilor comportamentale sau chiar, pentru unii, sa contribuie la scoaterea psihologiei din "lunga si plictisitoarea noapte a behaviorismului" (Bunge, 1980. il scutim pe cititor de enumerarea multiplelor controrse pe care (re)aparitia acestui curent le-a declansat in lumea practicienilor si teoreticienilor psihologiei).

Cuprins:

Patru variante ale cognitivismului

Modelul învăţării sociale al lui bandura

Conceptul de eficienţă personală

Terapia raţional-emotivă a lui ellis

Modelul cognitiv-comportamental al lui beck

Principiile epistemologice ale modelului lui beck

Modelul seif instructional training al lui meichenbaum


Patru variante ale cognitivismului

sus sus
Examinând domeniul psihologiei teoretice, se pare că putem distinge


patru mari variante ale cognitivismului (Richelle şi Fontaine, 1985).
La nivelul formalizării modelelor, acestea se pot confunda uneori
sau se pot diferenţia cu claritate.
. Prima variantă a cognitivismului permite conceptualizarea mecanismelor sau a proceselor intermediare dintre stimul şi răspuns. Această preocupare nu este nouă, deoarece o întâlnim deja la primii behaviorişti, cum ar fi Huli (1952) şi teoria sa cu privire la nevoi. Pentru aceşti cognitivişti, se pune problema elaborării unor modele complexe ale acestor mecanisme interne invocate şi a încercării de a le valida în mod empiric. Aceste modele îşi centrează analiza pe principiile de funcţionare pe care este logic să le invocăm pornind de la progresele actuale ale ştiinţelor experimentale. Se poate spune că acest tip de cercetări reprezintă o prelungire normală a psihologiei ştiinţifice. Nu este vorba aici despre o schimbare fundamentală în ceea ce priveşte opiniile metodologice şi epistemologice ale behaviorismului. în această optică, comportamentul rămâne singurul obiect asupra căruia se concentrează reflexia şi "locul" unde se infirmă sau se confirmă ipotezele.

Ne putem aminti cum unul dintre părinţii terapiilor comportamentale, sud-africanul Wople, nu ezita să utilizeze, în cadrul metodei sale de desensibilizare sistematică, imageria mentală şi reprezentările simbolice, elemente pe care le-am califica astăzi drept "cognitive" (vezi mai sus). Lucrările lui Bandura (1977) se înscriu în această variantă.
. A doua variantă a cognitivismului marchează o ruptură evidentă în plan epistemologic, deoarece acesta schimbă chiar obiectul studiului psihologic : nu mai este vorba despre o ştiinţă a comportamentului, ci, mai degrabă, despre o abordare interesată de fenomenele mentale. Pentru aceşti cognitivişti, studiul comportamentului este secundar, dacă nu pot să se dispenseze de el. Tendinţa este de a recurge la concepte care se referă la procese interne cvasireificate. Se manifestă un interes aproape exclusiv pentru reprezentările mentale, imaginile mentale, hărţile cognitive... Această variantă, pe care o putem califica drept "cogniti-vism radical", ajunge bineînţeles să identifice stări mentale şi stări cerebrale. Orientarea ideilor şi cercetărilor care decurg de aici se îndreaptă rapid spre o ştiinţă a creierului; cercetătorii care se raportează la aceasta sunt tentaţi să renunţe la analiza comportamentului şi a interacţiunilor organismului cu mediul.

în domeniul biologiei, lucrarea lui Changeux (1983) este un exemplu extrem al acestei orientări. în psihologie, terapia raţională emotivă a lui Ellis (1962) se înscrie în acelaşi curent.
. A treia variantă a cognitivismului pune accentul pe o reabilitare a subiectului ca iniţiator al conduitelor sale. Acest lucru este evident pentru unele modele mediaţionale care se inspiră din teoriile informatice1 în care întâlnim în mod regulat termeni precum "luarea deciziilor", "opţiune", "selecţia conduitelor"... în această variantă, întâlnim diverse tehnici de autocontrol şi de autoreglare pe care Kanfer şi Philipps (1956) le-au regrupat sub termenul general de "terapii de instigare"2. Modelul condiţionării camuflate3 al lui Cautela (1970 şi 1971), alături de conceptele sale - stimuli, răspunsuri şi întăriri interne -, se apropie, de asemenea, de teoriile autocontrolului. Şi concepţiile lui Meichenbaum (1977) asupra importanţei autoverbalizărilor şi autoinstrucţiilor emise de subiect sunt alte exemple în ceea ce priveşte grija de a oferi subiectului mai degrabă un rol activ asupra mediului înconjurător decât de a-1 percepe doar ca pe un obiect supus contingenţelor mediului înconjurător real.

Fără a nega importanţa cercetărilor efectuate în acest domeniu, suntem obligaţi să constatăm că, în unele cazuri, li se asociază rapid acestor ipoteze o reintroducere a concepţiilor dualiste vizavi de noţiuni cum ar fi voinţa, liberul--arbitru, intenţia... . A patra variantă a cognitivismului organizează variabilele intermediare într-un model dihotomic : pe de o parte, avem domeniul cunoaşterii ce corespunde funcţiilor de prelucrare şi de elaborare a informaţiei, cum ar fi domeniul inteligenţei cu funcţiile sale de percepţie, memoria, limbajul, reprezentările simbolice; de cealaltă parte se situează domeniul afectivităţii şi emoţiei. Pentru aceşti psihologi, sciziunea este provizorie şi este legată de unele probleme metodologice ale cercetării, însă ne putem întreba dacă, transcrisă în domeniul psihoterapiei, ea nu amplifică raţionalul într-o manieră anormală, în sfera strategiilor terapeutice, în dauna emoţionalului. Această variantă este ilustrată mai ales în terapiile comportamentale de teoriile lui Beck (1978) şi ale Iui Seligman (1975), elaborate pornind de la depresie. In aceste teorii, patologia este percepută ca fiind consecinţa erorilor din logica formală.

Dacă autorii acordă teoriilor învăţării un rol fundamental în obţinerea de "scheme" ale gândirii iraţionale, scheme care funcţionează apoi în mod automat, notăm că, la nivelul propunerilor lor terapeutice, este vorba despre înlocuirea acestor modalităţi de gândire eronate cu soluţii alternative care, de această dată, ţin de logica formală.
Ne putem întreba de unde provine această admiraţie exagerată pentru abordările cognitive a terapeuţilor care practică terapiile comportamentale, oricare ar fi, de altfel, variantele la care se referă. Este sigur că primii comportamentalişti, atenţi doar la conduitele motrice observabile la animalele de laborator, au redescoperit că se găseau în situaţia, fiind vorba despre un subiect real, de a fi confruntaţi cu un individ capabil să emită idei şi să aibă sentimente. în ceea ce-i priveşte pe aceşti terapeuţi angajaţi într-o abordare psihologică ştiinţifică, răul astfel creat s-a diminuat atunci când au apărut concepţiile cognitiviste : ele reintroduceau, aparent fără o schimbare reală, unele variabile neexplorate de comportamentalism, variabile scoase în evidenţă mereu, ca urmare a contactului cotidian pe care aceştia îl aveau cu subiectul bolnav (Richelle şi Fontaine, 1985).
Nu putem descrie în detaliu diferitele abordări cognitiviste utilizate în prezent de către terapeuţii comportamentalişti. Ne vom limita la o descriere succintă a unor modele care influenţează cel mai mult în prezent practica clinică. Cititorul va constata că, în cazul unor teoreticieni, multe dintre variantele enunţate mai sus sunt combinate, în timp ce alţii preferă o variantă anume.

Modelul învăţării sociale al lui bandura

sus sus
Interesându-se de problemele învăţării prin imitaţie, pe care o consideră una dintre sursele esenţiale ale învăţării, alături de învăţarea prin contiguitate-repetiţie şi cea prin consecinţe, Bandura se afirma în mod clar ca un cognitivist de origine şi spirit behaviorist (Bandura, 1969-1977). Postulatul său teoretic de bază, care este denumit uneori "paradoxul Bandura", era că "dacă orice schimbare de comportament implică o schimbare cognitivă, pentru a schimba cogniţiile trebuie să acţionăm asupra comportamentului".
în lucrările sale ulterioare, Bandura (1977) a introdus o perspectivă clar cognitivistă. Teoriile lui Bandura reprezintă, într-o oarecare măsură, o viziune eclectică între terapiile comportamentale tradiţionale şi terapiile cognitive. Dacă termenul de "terapii cogni-tiv-comportamentale" are, într-o oarecare măsură, justificare, este clar că aceasta trebuie identificată în perspectivele eclectice ale acestui autor.Relaţiile dintre individ şi mediul său
Pentru Bandura, omul este un organism complex, aflat în perpetuă interacţiune cu mediul. Comportamentele şi schimbările lor îşi găsesc originea într-o stare fiziologică dată, o istorie comportamentală precisă, în contingenţele particulare ale mediului şi, subliniază acesta, într-o varietate de procese cognitive.

Sigur, acest ansamblu de variabile îl face pe individ dependent de mediul său, dar îi permite în acelaşi timp să-l modifice. Atunci când Skinner declară că mediul selecţionează conduitele, Bandura adaugă faptul că individul poate, în acelaşi timp, să selecţioneze mediul, mai ales prin intermediul activităţii mecanismelor sale cognitive (vezi mai departe). Relaţia, dependenţa organism-mediu este reciprocă, bidirecţională printr-o adaptare permanentă cu ajutorul unor circuite de retroacţiune. Individul care are un anumit comportament atinge un anumit nivel de performanţă. Feedbackul extern, relativ la această performanţă, este analizat, decriptat prin intermediul unor procese cognitive care se numesc anticipări ale consecinţelor acţiunilor noastre, soluţii ale problemelor, aşteptări în legătură cu o anumită acţiune...
Atunci când aceste mecanisme cognitive sunt dereglate, din motive ce pot fi foarte diverse, comportamentul este perturbat din cauza acestor distorsiuni cognitive.

Autoevaluare şi autoreglare
Pentru Bandura, motivaţia activează şi menţine comportamentul. Dacă ne este uşor să reperăm noţiunea de motivaţie atunci când ne este foame, sete sau avem o suferinţă, trebuie să constatăm că foarte multe dintre comportamentele noastre se derulează în circumstanţe în care nici o stimulare nu este evidentă. Bandura insistă, în legătură cu acest subiect, asupra faptului că noi suntem capabili să ne reprezentăm întăriri foarte distanţate în timp şi să le anticipăm consecinţele. De altfel, noi ne fixăm scopuri în funcţie de care ne administrăm întăriri. Astfel, efectul motivaţional nu derivă din scopul în sine, ci, mai ales, dintr-o autoevaluare a propriului comportament orientat spre acest scop. Această autoevaluare poate, de altfel, să aibă ea însăşi o valoare de întărire, chiar dacă scopul nu este atins niciodată.
Aceste noţiuni de autoevaluare şi de autoîntărire, dar şi cea de anticipare şi de aşteptare trimit către conceptul mai larg de autoreglare. Istoria noastră comportamentală, învăţările prin observarea conduitelor celuilalt ne oferă, din punct de vedere cognitiv, o imagine în legătură cu ceea ce este bine sau rău, bun sau prost, dezirabil sau indezirabil... Pornind de la aceste standarde, noi ne autoevaluăm, extragem autoîntăriri pozitive sau negative în funcţie de care ne analizăm valabilitatea comportamentelor interne ori externe prin comparaţie cu aceşti referenţi.

Astfel, schimbările de comportament nu sunt datorate, în mod exclusiv, unor asocieri de evenimente extrase din lumea exterioară, ci şi reprezentării noastre în legătură cu universul în care trăim. Bandura insistă, în acest context, asupra faptului că noi nu suntem, în general, decât puţin sensibili la consecinţele concrete ale comportamentelor noastre, în afară de situaţia când observăm, în mod foarte conştient, relaţia care există între evenimente, ceea ce, în general, nu este cazul. Terapeutul ştie, într-adevăr, care va fi schimbarea comportamentală pe care o poate declanşa cu brutalitate pacientului prin simpla evidenţiere a relaţiilor de cauzalitate dintre antecedentele şi consecinţele comportamentelor sale. "Credinţa greşită" în unele interrelaţii poate susţine mult timp diferite comportamente, chiar dacă consecinţele sunt dezastruoase pentru subiect. Bandura adaugă faptul că principiul după care un comportament este guvernat de consecinţele sale este mai pertinent pentru anticiparea consecinţelor decât pentru consecinţele reale. Percepţia şi integrarea cognitivă a contingenţelor mediului sunt, pentru Bandura, un element fundamental pentru explicarea unei serii de distorsiuni sau de paradoxuri întâlnite în clinică.

Odată ce comportamentul a fost învăţat într-o manieră cognitivă, el intră într-o anumită rutină şi nu mai necesită o conştientizare permanentă în timpul desfăşurării sale. Rolul gândirii în rezolvarea problemelor
Autorul adaugă faptul că aceste capacităţi cognitive de care dispunem ne permit să rezolvăm cea mai mare parte a problemelor noastre cu ajutorul gândirii mai degrabă decât prin acţiune directă. Procesele simbolice, în special limbajul, operaţiunile cognitive şi interrelaţiile acestora, sunt vehicule esenţiale ale gândirii. Prin manipularea simbolurilor putem înţelege relaţiile cauzale dintre evenimente, reuşim să deducem din acestea noi forme de cunoaştere, să rezolvăm probleme, să prevedem consecinţele unei conduite. Astfel, procesele de gândire devin, în mod progresiv, independente de referenţii concreţi imediaţi1. Această flexibilitate remarcabilă a simbolizării şi independenţa sa în raport cu constrângerile realităţii amplifică extraordinar de mult posibilităţile gândirii. Autorul adaugă ideea potrivit căreia gândirea are propriile procese de verificare care nu necesită o revenire sistematică Ia verificări concrete.

In consecinţă, o funcţionare cognitivă valabilă are nevoie de mijloacele prin care să facă diferenţa dintre o gândire corectă şi una eronată. Aceste verificări sunt realizate prin intermediul activităţilor de reflecţie care sunt judecăţi în legătură cu alte judecăţi (reguli logice), prin raportare la experienţa directă, prin captarea comportamentelor, ideilor, regulilor rezultate din cultura în care trăim (modelare simbolică). Sigur, la fiecare nivel, eroarea este posibilă, fie din cauză că regulile logice sunt încălcate2, fie deoarece faptele externe sunt captate cu o selectivitate eronată, fie datorită faptului că înşişi referenţii sociali sau culturali sunt discutabili3. In cazul unei astfel de erori, se ajunge la unele "distorsiuni cognitive" care pot afecta un registru comportamental sau ansamblul conduitelor.

Conceptul de eficienţă personală

sus sus
într-un articol apărut în 1977, Bandura a încercat să-şi dezvolte şi să-şi generalizeze teoria explicând pe larg conceptul de "eficienţă personală percepută". Prin acest concept ipotetic, Bandura atribuie declanşarea oricărei conduite umane aşteptărilor privind eficienţa şi rezultatul pe care subiectul le elaborează în mod cognitiv pornind de la istoria şi observaţiile personale. Pentru autor, unele perturbaţii care apar în cadrul acestor aşteptări privind eficienţa - fie că acestea declanşează, fie că inhibă acţiunea într-o manieră neadecvată - au drept consecinţă patologia. Această teorie, care se bazează deja pe un număr suficient de experimente, reprezintă pentru Bandura numitorul comun care explică eficienţa diferitelor tipuri de psihoterapii. într-o serie de experienţe, Bandura a demonstrat că, pentru a conduce subiectul spre o eficienţă personală considerată a fi cea mai adecvată, terapeutul poate acţiona prin intermediul unor proceduri diverse care pot fi clasificate în patru categorii:
- corectarea distorsiunilor prin acţiune,
- corectarea distorsiunilor prin observarea modelelor,
- corectarea distorsiunilor prin restructurarea cognitivă,
- corectarea distorsiunilor printr-o reducere a activării emoţionale.
Opera teoretică şi experimentală a lui Bandura este incontestabil de o mare importanţă în domeniul terapiilor comportamentale. Operă eclectică, ce asociază abordările comportamentale tradiţionale unei serii de concepte cognitive variate, dar care, în mare măsură, nu sunt încă verificate, ea merită o deosebită atenţie, precum şi un mare număr de cercetări care să permită validarea sa.

Terapia raţional-emotivă a lui ellis

sus sus
Având o formaţie de psihanalist, Ellis a dezvoltat în mod progresiv un model care poate fi calificat drept cognitivist radical (Ellis, 1962).


Este clar că modelul lui Ellis se bazează pe unul mai mult filosofic decât ştiinţific. Dintr-o perspectivă clar stoicianâ, Ellis consideră că indivizii nu sunt perturbaţi de lucrurile în sine, ci de maniera proprie în care le percep (psihologia percepţiei). Pentru autor, problemele umane apar în funcţie de aşteptările şi de cogniţiile "grandioase" pe care subiecţii le elaborează. Conform acestui model, emoţiile sunt consecinţe ale "sistemelor de credinţă iraţională" dezvoltate de către subiecţi. Principiile terapiei se vor baza în primul rând pe identificarea obligaţiilor morale1 sau a imperativelor pe care şi Ie formulează subiectul, apoi pe reperarea consecinţelor iraţionale care provin din această situaţie.
Această primă analiză, odată realizată, este urmată de iniţierea unei competiţii critice între sistemele iraţionale de credinţă şi un demers alternativ prin intermediul unui dialog socratic, utilizând o serie de exemple luate din viaţa cotidiană, informaţii furnizate de către terapeut...
Atunci când acest reperaj al credinţelor iraţionale şi al consecinţelor lor negative a fost realizat şi dacă pacientul aderă chiar la principiul modelului propus de Ellis, autorul începe tratamentul pe direcţia unei restructurări cognitive de tip didactic şi pur semantice3.
Modelul cognitiv radical al lui Ellis a fost foarte criticat în cadrul terapiilor comportamentale, chiar şi de către cei implicaţi în abordări de tip cognitiv, în ciuda unei "curbe de revenire" a acestui autor şi a şcolii sale care vor integra progresiv expunerea in vivo în practica lor terapeutică (Ellis, 1999).

Modelul cognitiv-comportamental al lui beck

sus sus
Modelul lui Beck s-a dezvoltat iniţial pornind de la studiile sale asupra depresiei, fiind apoi generalizat la alte teme psihoterapeutice (Beck, 1970 şi 1978).
Teoria lui Beck asupra depresiei
O tulburare a gândirii1 constituie unul dintre factorii principali în marea majoritate a sindroamelor psihiatrice (Fontaine şi Wilmotte, 1981).
Schemele depresiei
"Schemele care sunt active în cadrul depresiei sunt structuri cognitive anterioare latente. Ele sunt reactivate atunci când pacientul este confruntat cu unii stimuli interni sau externi. Odată reactivate, schemele depresogene înlocuiesc gradat modalităţile mai potrivite de a organiza şi de a evalua informaţia (...). Răspunsul afectiv este determinat de maniera în care un individ îşi structurează experienţa."
Stimulul extern cel mai potrivit de a evoca şi de a activa o schemă depresogenă este situaţia ca atare, adică o "multitudine de stimuli", care seamănă cu circumstanţele de dezvoltare care au condus la elaborarea acestei scheme. în depresie, oricare ar fi situaţia-stimul actuală, este vorba întotdeauna in fine despre percepţia unei pierderi pe care o are subiectul, a unei reduceri semnificative a spaţiului său personal.

Conceptul de schemă sau de structură cognitivă este postulat, în lipsa unei teorii a memoriei care ar putea explica constanţa în timp a comportamentului individual. Este vorba despre reprezentări organizate ale experienţelor anterioare, definite ca "reguli generale, inflexibile şi tacite, credinţe sau postulate silenţioase".
Aceste scheme pot avea grade diferite de complexitate. Modalităţile utilizate de către autor pentru a confirma existenţa acestora sunt diverse:
- reliefarea conţinutului tematic al visurilor;
- examinarea unor asocieri libere;
- răspunsuri la unele teste psihologice ;
- observarea modalităţilor obişnuite de structurare a experienţelor utilizate de către un individ;
- interogări directe ale pacientului în legătură cu aşteptările, convingerile, prejudecăţile şi atitudinile sale.
Schema îi permite persoanei să trieze, să codifice şi să evalueze diferiţii stimuli interni şi externi, apoi să decidă răspunsul pe care trebuie să-1 emită. Schema realizează un efort de abstractizare şi de transformare a datelor brute în gânduri sau cogniţii.

Schemele specifice depresogene sunt elaborate pe parcursul istoriei de dezvoltare a subiectului\'. Ele contribuie la sensibilizarea subiectului care dezvoltă mai uşor o stare depresivă şi explică periodicitatea şi recidivele a numeroase depresii. Aceste scheme idiosincratice nu exercită, în mod normal, decât un efect minim şi ocazional asupra gândurilor unui individ: ele devin hiperactive şi înlocuiesc conceptualizările mai realiste atunci când organizarea cognitivă este dislocată, situaţie care poate fi observată, de exemplu, în depresie şi stările paranoide. O schemă definită este activată în mod normal printr-un ansamblu specific de stimuli. Dimpotrivă, odată reactivată, o astfel de schemă poate rămâne activă în absenţa situaţiei-stimul specifice. Astfel, organizarea cognitivă, departe de a fi o simplă verigă în secvenţa stimul-răspuns, este un sistem cvasiautonom în sine. Deşi acest sistem se află, într-o mare măsură, în interacţiune frecventă cu mediul, el poate, în alte momente, să fie relativ independent de acesta.

Definiţia depresiei
La început, Beck defineşte cogniţia depresivă ca fiind o conceptualizare inadecvată a conţinutului depresiv. El descrie o "triadă cognitivă responsabilă pentru simptomele depresiei", alcătuită dintr-o imagine negativă despre sine, despre lume şi despre viitor. Aceste cogniţii pot fi clasificate în funcţie de erorile sistematice subiacente logicii1. Li se recunosc însă şi unele caracteristici formale : ele sunt resimţite de către subiect ca involuntare, automate şi plauzibile şi fac dovada unei perseverări stereotipe.
Puţin mai târziu, Beck formulează definiţia cogniţiei: "Orice activitate mentală care are un conţinut verbal (idei, judecăţi, auto-învăţări, autocritici, dorinţe articulate verbal)". Mai recent, cogniţia a fost descrisă ca fiind deopotrivă "conţinutul gândirii" şi "procesele implicate în acţiunea de a gândi", cum ar fi modalităţile de percepere, reevocările materialului mnezic, atitudinile şi strategiile de rezolvare a problemei. Acest conţinut al gândirii este modelat în permanenţă prin activitatea schemei cognitive specifice evocate. Această interacţiune dintre stimuli, schemă şi cogniţie este precizată astfel: "în formarea unei cogniţii, schema oferă cadrul conceptual în care detaliile particulare sunt furnizate de stimulii externi".

Cogniţia depresivă, la rândul său, antrenează apariţia unui afect depresiv şi a unor simptomc motivaţionale.
Relaţia dintre cogniţie şi motivaţie
Dacă există o contiguitate temporală între gândire şi afect, răspunsul afectiv este, de fapt, produs şi determinat prin maniera în care subiectul îşi structurează din punct de vedere intelectual experienţa. Pentru pacient, intensitatea reacţiei depinde de caracterul plauzibil al cogniţiei depresive. Invers, cu cât activarea unui afect depresiv prin intermendiul unei cogniţii este mai intens, cu atât aprecierea "rezonabil" privitor la validitatea acestuia devine mai dificilă pentru pacient. Mai mult chiar, caracterul plauzibil al distorsiunilor cognitive depresogene ulterioare este amplificat. Această interrelaţie este concepută de către Beck ca un model de retroacţiune circulară.
Relaţia dintre cogniţie şi motivaţie poate fi observată în două situaţii. O primă situaţie ar fi aceea în care, cunoscând cogniţii Ie unui subiect, este posibil să prezicem motivaţia acestuia sau absenţa
ei. O a doua situaţie ar fi aceea în care modificarea cogniţiei permite schimbarea motivaţiei.

Simptomele fizice ale depresiei
Explicarea simptomelor fizice şi vegetative ale depresiei în cadrul unui model psihologic prezintă o serie de dificultăţi. Examinarea acestor variabile fiziologice conduce, după opinia lui Beck, la combinarea unor stadii conceptuale diferite şi riscă să producă mai multe confuzii decât clarificări. Beck constată o relaţie clară între cogniţia depresivă1 şi încetinirea motorie, oboseală. Mai mult, semnele vegetative2 pot fi definite ca semnale fiziologice ale unei tulburări psihologice particulare.

Principiile epistemologice ale modelului lui beck

sus sus
Modelul lui Beck şi psihanaliza
Psihanaliza afirmă că experienţa conştientă joacă rolul de ecran în raport cu dinamica inconştientului (Bedrosian şi Beck, 1980). Cogni-tiviştii care aderă la teoriile Iui Beck utilizează, în ceea ce-i priveşte, o abordare fenomenologică. Mecanismele inconştiente sunt analizate prin intermediul unei introspecţii foarte precise. în plus, la fel ca şi comportamentaliştii tradiţionali, Beck consideră că, dacă trecutul este important pentru a explica geneza structurilor cognitive actuale, în schimb problemele subiectului se manifestă "aici şi în prezent". Mai mult, el neagă importanţa insight-u\\ui ca factor terapeutic. Tratamentul este structurat, organizat spre obiective precise şi terapeutul joaca un rol activ în aplicarea acestuia.
Modelul lui Beck şi teoriile comportamentale clasice
Asemănător comportamentalismului, cognitivismul lui Beck acţionează asupra comportamentelor manifeste. El încearcă, în plus, să acţioneze direct asupra atitudinilor, aşteptărilor şi credinţelor iraţionale, considerând că aceste mecanisme cognitive funcţionează aproape autonom şi independent de mediu.

Modelul lui Beck şi modelul lui Ellis
Contrar teoriei din lucrarea Raţional emotive therapy a lui Ellis, în mod esenţial didactică, generalizatoare şi pur semantică, cel puţin la început, cognitiviştii şcolii lui Beck cred că schimbările cognitive derivă din trăiri experienţiale, din teste efectuate în realitatea ce decurge din rezultatele restructurării cognitive, idei prin care aceştia se apropie de comportamentalişti.
Bazele operaţionale ale modelului lui Beck
Analizând faptele, behaviorismul şi psihanaliza nu acordă credit autodescrierilor furnizate de către subiect. Beck acceptă interpretarea individuală ca bază de plecare considerând că, alături de semnificaţia comună atribuită evenimentelor, există şi o analiză personală, privată, mai importantă pentru a înţelege subiectul. Această trăire personală determină emoţia.
Bazele operaţionale de la care pornesc teoria şi practica în modelul Iui Beck ar putea fi rezumate astfel:
- percepţiile şi interpretările pe care un subiect le are în legătură cu realitatea nu sunt realitatea;
- interpretările realităţii "obiective" depind de procesele cognitive care pot fi eronate;
- credinţele subiectului reprezintă un ansamblu de ipoteze care sunt modificabile;

- pentru a obţine o schimbare în aceste sisteme de ipoteze şi, în consecinţă, în ceea ce priveşte comportamentul, individul trebuie să se supună mai degrabă unor experienţe privind învăţarea decât unei adeziuni la un sistem didactic pur verbal.
Axele terapiei Iui Beck
Modelul terapeutic se poate deduce cu uşurinţă din cele spuse mai sus. Relaţia terapeutică este aceea a unei coterapii în cadrul căreia pacientul trebuie să fie convins de pertinenţa modelului prezentat prin intermediul unei formulări clare a problemei. Terapia este iniţiată pe baza unui contract, pacientul fiind dirijat spre acţiune şi experienţă personală. Această etapă comportamentală, care utilizează sarcini graduale, jocuri de rol etc, serveşte identificării gândurilor iraţionale şi a relaţiilor acestora cu simptomele.
Insă acest "reperaj" este insuficient. Se folosesc şi tehnici cognitive care ajută la schimbarea cogniţiilor negative1. în sfârşit, pentru prevenirea recăderilor, pacientul este învăţat să utilizeze tehnici cognitive în situaţii neanalizate, fără ajutorul terapeutului.
Evoluţia modelului Iui Beck
începând cu primele studii asupra depresiei, atât modelul teoretic, cât şi cel terapeutic s-au extins puternic în domeniul sănătăţii mentale. Totuşi, pornind de la consemnarea existenţei unor respondenţi parţiali şi a recăderilor, autorii au încercat, din ce în ce mai mult, să definească elementele structurale care să explice aceste constatări. Astfel, unii autori aparţinând curentului cognitivist au dezvoltat în special modele axate pe explorarea şi modificarea schemelor, adică a trăsăturilor de personalitate (Beck, 1990; Young, 1990).

Modelul seif instructional training al lui meichenbaum

sus sus
Inspirându-se din lucrările sovietice ale Iui Vigotski (vezi Meichenbaum, 1977) şi ale lui Luria (1966), Meichenbaum a studiat influenţa autoverbalizărilor asupra comportamentelor (Meichenbaum, 1977). într-un studiu princeps asupra unor copii hiperactivi, autorul formulează ipoteza că acest tip de conduită este legat de absenţa sau de reducerea discursului interior organizat în cele câteva secunde care preced "trecerea la act". Cu ajutorul unei metodologii controlate. acesta propune subiecţilor săi să-şi descrie singuri mental, înainte de a le concretiza, conduitele pe care vor să le afişeze. El constată că debitul comportamentelor "hiperactive" se diminuează într-un mod remarcabil.

Generalizând cele constatate la un ansamblu de patologii întâlnite atât la adult, cât şi la copil, Meichenbaum postulează că autoverba-lizările reprezintă manifestarea vechilor învăţări, a hărţilor cognitive pe care acesta le-a elaborat de-a lungul anilor în contact cu evenimentele specifice.
Terapia constă, după identificarea distorsiunilor cognitive, în a propune pacientului un "nou" limbaj interior mai realist2. Nu putem să nu constatăm apropierea dintre acest model terapeutic şi tehnica populară propusă de francezul Coue. Dacă este clar că limbajul nostru interior poate influenţa unele dintre comportamentele noastre, nu este mai puţin adevărat că acest model foarte parţial mai trebuie încă analizat, mai ales în ceea ce priveşte indicaţiile sale terapeutice.


Tipareste Trimite prin email








Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai