mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  
termeni medicali


Infectiile intraabdominale si abcesele
Index » Boli infectioase » Infectiile intraabdominale si abcesele
» Abcesele intraperitoneale

Abcesele intraperitoneale







Formarea abceselor este obisnuita in peritonitele netratate, atunci cand sepsisul edent cu gram-negati fie nu surne, fie surne dar nu este fatal. In modelele experimentale de formare a abceselor au fost imtate intraperitoneal microorganisme mixte, aerobe si anaerobe. Fara o terapie impotriva anaerobilor, animalele dezvolta abcese intraabdominale. Ca si la pacienti, aceste abcese experimentale pot fi presarate in catatea peritoneala, pot fi situate in interiorul epiplonului sau mezenterului, sau chiar sa se dezvolte pe suprafata sau in interiorul unor scere cum este ficatul.
PATOGENIE SI IMUNITATE Exista deseori un dezacord in ceea ce priveste abcesul si anume daca el reprezinta un stadiu al bolii sau un raspuns al gazdei. intr-un anumit sens el le reprezinta pe amandoua: in timp ce un abces este o infectie in care microorganisme infectante abile si PMN sunt continute in interiorul unei capsule fibroase, el este totodata un proces prin care gazda obliga microbii sa ramana intr-un spatiu limitat, prevenind astfel raspandirea mai departe a infectiei. Studii experimentale au ajutat la definirea atat a celulelor gazda, cat si a factorilor bacterieni responsabili de rulenta - mai ales in cazB.fragilis. Acest microorganism, desi reprezinta numai 0,5% din flora colonica normala, este anaerobul cel mai frecvent izolat in cazul infectiilor intraabdominale si este cel mai obisnuit anaerob izolat din torentul circulator. De aceea, din considerente clinice, B. fragilis pare sa fie neobisnuit de rulent. Mai mult decat atat, B. fragilis produce abcese la modelele animale cu infectii intraabdominale, in timp ce cele mai multe alte specii de Bacteroides trebuie sa actioneze sinergie cu un microorganism facultativ pentru a induce formarea abceselor.


Dintre cei cativa factori de rulenta identificati \\&B. fragilis, unul este esential - complexul polizaharidic capsular (CPC) - gasit pe suprafata bacteriana. CPC poseda doua suprafete polizaharidice distincte, PS A si PS B. Analiza structurala a fiecarui polizaharid din CPC a aratat o aranjare neobisnuita a zaharurilor,cu incarcaturi opuse. Polizaharidele avand aceste caracteristici bivalente evoca un raspuns al gazdei care localizeaza bacteriile in interiorul abceselor. Desi abcesele contin in mod caracteristic PMN, procesul de inducere a abcesului depinde de stimularea limfocitelor T de catre aceste polizaharide unice. Animalele cu depletie a celulelor T CD4+/CD8+ nu pot forma abcese. Alti factori ai gazdei care au fost identificati ca ar participa la formarea abcesului includ calea alternativa a complementului si fibrinogenul.
Desi anticorpii fata de PC nu sunt esentiali in imunitatea fata de abcese, ei cresc clerearance-ulB./rag(7w din circulatie. Cand este administrat subcutanat, PS A al B. fragilis are caracteristici imunomodulatoare si stimuleaza celulele T sa inhibe raspunsul gazdei de formare a abcesului la provocarea intraperitoneala a B. fragilis. Tratamentul animalelor de experienta cu PS A poate, intr-adevar, sa prena formarea abceselor, chiar in fata provocarii cu continutul complet al cecului cu sutele sale de specii bacteriene.
PREZENTAREA CLINICA Majoritatea abceselor intra-peritoneale rezulta in urma unei peritonite bacteriene secundare datorita patrunderii materiilor fecale dintr-o sursa colonica, cum ar fi apendicele inflamat. Dintre toate abcesele intraabdominale, 74% sunt intraperitoneale sau retroperitoneale si nu sunt asociate cu un organ specific. Abcesele pot proveni de asemenea si dintr-un numar de alte procese. Ele se formeaza de obicei in decursul a catorva saptamani de dezvoltare a
peritonitei si pot fi gasite in variate localizari, de la epiplon la mezenter, de la pels la muschiul psoas si de la spatiul subfrenic la un organ sceral, cum ar fi ficatul, unde se pot dezvolta fie pe suprafata organului, fie in interiorul sau. Infectiile tractului genital feminin si pancreatitele sunt printre cele mai obisnuite cauze. Cand abcesele surn in tractul genital feminin - fie ca infectie primara (de ex. abces tuboovarian), fie ca o infectie care se extinde in catatea pelna sau peritoneu -B. fragilis este preponderent printre organismele izolate. B. fragilis nu se gaseste in numar mare in flora vaginala normala. El este intalnit mai putin frecvent in bolile inflamatorii pelne si endometrite de exemplu, fara un abces asociat. in pancreatitele cu revarsari de enzime pancreatice litice, predominanta este inflamatia. De aceea, constatarile clinice cum sunt febra, leucocitoza si chiar durerea abdominala nu pot face distinctia intre pancreatita si complicatiile sale, cum sunt pseudochistul pancreatic, abcesul pancreatic sau colectiile intraabdominale de puroi. Unii autori sustin eficienta punctiei-aspiratie precoce a colectiilor pancreatice, sub ghidaj tomografie computerizat (TC), ca mijloc de a deosebi pseudochistul de abces, dar aceasta procedura e oarecum hazardata si obtinerea de microorganisme nu are o semnificatie clara.
Muschiul psoas este o alta localizare in care abcesele sunt intalnite. Aceste abcese pot proveni dintr-o sursa presupus hematogena, din raspandirea prin contiguitate de la un proces intraabdominal sau peln, sau din raspandirea prin contiguitate de la o structura osoasa apropiata, cum ar fi corpii vertebrali. Osteomielita asociata datorata raspandirii de la os la muschi sau de la muschi la os este frecventa in abcesele psoasului. Cand morbul Pott era foarte raspandit, Mycobacterium tubercu-losis era o cauza frecventa a abceselor psoasului. in mod obisnuit, in Statele Unite, microorganismele izolate uzual din abcesele psoasului sunt fie Staphylococcus aureus, fie o combinatie de microorganisme enterice, ce include bacili aerobi gram-negati. Cand abcesul psoasului prone dintr-o diseminare hematogena sau dintr-un focar de osteomielita prin contiguitate, cel mai probabil se va izola S. aureus; flora enterica mixta este cea mai probabila atunci cand sursa abcesului este intraabdominala sau pelna.
DIAGNOSTIC Variate proceduri de investigare au facilitat considerabil diagnosticul abceselor intraabdominale. Tomografia computerizata abdominala are probabil cea mai mare eficienta, desi ultrasonografia este deosebit de folositoare pentru cadranul drept superior, rinichi si pels. Leucocitele marcate atat cu indiu cat si cu galiu tind sa se localizeze in abcese si pot fi folositoare in depistarea unei colectii. Deoarece galiul este captat in intestin, leucocitele marcate cu indiu pot avea o eficienta putin mai mare pentru abcesele din apropierea intestinului. insa nici investigatia cu leucocite marcate cu galiu, nici cea cu indiu nu servesc ca baza pentru diagnosticul definitiv; ambele trebuie urmate de alte studii mai specifice, cum ar fi TC, daca este identificata o arie de posibile anomalii. Abcesele prin contiguitate sau continute in fundurile de sac intestinale sunt deosebit de dificil de diagnosticat cu metodele de scanare. Ocazional, o clisma cu bariu poate detecta un abces diverticular nediagnosticat prin alte mijloace, desi bariul nu trebuie utilizat daca se suspecteaza o perforatie libera. Daca o investigatie este negativa, o a doua investigatie descopera uneori o colectie, in unele cazuri, totusi trebuie efectuata o laparotomie explora-torie atunci cand exista o suspiciune de abces puternic sustinuta de considerente clinice, desi aceasta procedura a fost mai putin utilizata de la aparitia TC.



TRATAMENT

Tratamentul infectiilor intraabdominale implica silirea focarului initial de infectie, administrarea de antibiotice cu spectru larg tintite pe microorganismele implicate in infectia asociata si efectuarea unei proceduri de drenaj, daca s-au format deja unul sau mai multe abcese definitive. Nu se poate demonstra faptul ca terapia antimicrobiana, in general, este adjuvanta drenajului si/sau corectarii chirurgicale a leziunii sau procesului care sta la baza abcesului intraabdo-minal. Spre deosebire de abcesele intraabdominale precipitate de majoritatea infectiilor, pentru care in general este necesar un anumit tip de drenaj, abcesele asociate cu diverticulita de obicei capata un perete propriu dupa ruptura, astfel incat interventia chirurgicala dupa ruperea diverticulului nu e necesara ca procedeu de rutina.
Un numar de agenti antimicrobieni dovedesc o actitate excelenta impotriva bacililor aerobi gram-negati. Deoarece mortalitatea in infectia intraabdominala este legata de bacterie-mia cu gram-negati, terapia empirica a infectiilor intraabdominale trebuie sa includa totdeauna un spectru adecvat de microorganisme aerobe gram-negative si facultative. Amino-glicozidele si cefalosporinele de generatia a doua si a treia sunt agentii cei mai larg testati si folositi in procesele intraabdominale. Antibioticele mai noi, cum sunt aztreonamul, imipenemul, ticarcilina/acid clavulanic, piperacilina/tazobac-tam si chinolonele (de ex. ciprofloxacina) acopera aceste microorganisme, desi la un pret mai ridicat. Cefalosporinele de generatia a doua, cum sunt cefoxitina sau cefotetanul, nu sunt active uniform impotriva tuturor speciilor aerobe gram-negative, cum sunt ceilalti agenti. Aztreonamul, ciprofloxacina, aminoglicozidele si majoritatea cefalosporinelor de generatia a treia nu sunt active impotriva anaerobilor; in tratamentul infectiilor intraabdominale aceste substante trebuie folosite in combinatie cu alte antibiotice. Deoarece este disponibil un numar de antibiotice foarte eficiente impotriva anaerobilor, cefalosporinele de generatia a treia in general nu trebuie luate in considerare pentru utilizarea impotriva anaerobilor implicati in sepsisul intraabdominal.
Antibioticul cel mai activ si eficient din punct de vedere al costului pentru acoperirea curenta a anaerobilor este metronidazolul (modulul 169). Doar rare tulpini deB.fragilis au fost raportate ca fiind rezistente la acest medicament. Printr-un studiu recent efectuat in 10 zone geografice din Statele Unite pentru un numar de antibiotice, au fost analizate ratele de rezistenta si sensibilitate printre tulpinile de B. fragilis, pe o perioada de 5 ani.
Cele trei medicamente care au fost in mod consecvent active in tro, au fost metronidazolul, imipenemul si pipera-cilina/tazobactamul, cu rate de rezistenta de 0%, 0,1% si, respectiv, 0,2%. In contrast, rezistenta la cefoxitina a fost intalnita la 6% din 2800 tulpini testate, iar rezistenta la clindamicina, la 14%. Dintre cefamicine, cefoxitina a fost mai activa decat cefotetanul sau cefmetazolul, cu rezistenta observata la 27%, respectiv 20% din tulpini. Speciile Bacteroides, altele decat B. fragilis, sunt adesea foarte rezistente la ultimele doua medicamente. In ciuda rapoartelor in crestere asupra rezistentei in tro aB. fragilis la un numar de agenti, esecurile clinice sunt inca limitate la rapoartele-caz; de aceea, semnificatia clinica a rezistentei antimicrobiene la anaerobi este incerta. Un raport descrie o tulpina de B. fragilis in torentul sanguin cu rezistenta la metronidazol si cu o sensibilitate redusa la imipenem si amoxicilina/acid clavulanic, care dene rezistent la ultimele doua antibiotice dupa tratamentul pacientului cu imipenem. Dintre agentii mai noi, imipenemul, ticarcilina/acid clavulanic, piperacilina/tazobactam, meropenemul si ampicilina/sulbactam sunt deosebit de active impotriva anaerobilor. Cloramfenicolul, care prezinta o puternica actitate in tro impotrivaB. fragilis, nu ar trebui totusi considerat un medicament de prima linie pentru anaerobi deoarece au fost raportate esecuri ale tratamentului infectiilor intraabdominale, atat experimentale cat si clinice. Nici metronidazolul, nici clindamicina nu acopera bacilii gram-negati aerobi; astfel, aceste medicamente trebuie combinate cu alti agenti pentru a fi utilizate in aceste situatii.



Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor




  Sectiuni Boli infectioase:


 
Fa-te cunoscut! invitatie-1
Invitatie Online - promoveaza produse medicale invitatie-2

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

invitatie-3
vizitatorii nostri pot fi clientii tai