in 1959, Luck (citat de 10) recunostea trei stadii clinice in boala Dupuytren:
- proliferativ: prezenta unui nodul, fara contractura articulara;
- involutiv: contractura articulara este prezenta, iar nodului dispare; afirmatia lui Luck privind disparitia nodulului este inexacta, dar este scuzabila deoarece a fost facuta inaintea descoperirii mio-fibroblastului (10);
- rezidual: care reprezinta ceea ce ramane dupa cedarea contractiei; de fapt, contractia nu cedeaza total niciodata (10).
Corespunzator acestei stadializari clinice, in 1979, Meister si colaboratorii (citat de 2), prin utilizarea imunofluorescentei si a microscopului electronic, fac o stadializare morfologica a boala Dupuytren:
- stadiul proliferativ, caracterizat prin prezenta leziunilor fibroblastice;
- stadiul involutiv, corespunzator leziunilor miofi-broblastice;
- stadiul rezidual, care marcheza aparitia leziunilor fibrotice.
Mai utile din punct de vedere al evolutiei pre- si postoperatorii a bolii par sa fie insa stadializarile care includ gradul de afectare a mainii si degetelor la un anumit moment dat. Printre acestea se numara:
- stadializarea lui F. Iselin, 1972 (1) (. 7):
gr. O: unul sau mai multi noduli palmari, de dimensiuni mici, care ombilicheaza frecvent si sunt localizati cel mai des pe raza digitala 4; acesti noduli sunt nedurerosi spontan, dar pot fi usor sensibili la palpare.
gr. I: flexia falangei proximale;
gr. II: flexia falangelor proximala si medie;
gr. III: flexia tuturor celor trei falange;
gr. IV: flexia falangelor proximala si medie si hiperextensia falangei distale.
- stadializarea lui Tubiana si De Frenne, 1976, (citat de 10), care are la baza masurarea in grade a contracturii existente la nivelul fiecarei articulatii.
- stadializarea lui Mikkelson, 1976 (50):
Std. I: prezenta unui nodul sau a unei benzi aponevrotice dar fara contractura articulara;
Std. II: prezenta contracturii, cu flexie cuprinsa intre 1-45 grade;
Std. III: contractura de 46-90 grade;
Std. IV: contractura de 91-l35 grade;
Std. V: contractura mai mare de 135 grade.
McFarlane (10), considera ca stadializarea bolii Dupuytren are un mare grad de confuzie, datorita faptului ca tesuturile bolnave ale unei maini nu se afla niciodata in acelasi stadiu; de aceea, el prefera clasificarea in trei stadii: timpuriu, activ si ansat.
