mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Boli
Index » Boli Si Tratamente » Boli
» ETIOLOGIA BOLILOR

ETIOLOGIA BOLILOR


Share





Etiologia este partea fiziopatologiei care se ocupa cu studiul cauzelor care duc la aparitia bolilor si al conditiilor in care ele apar. Cuvantul este de origine greaca provenind din: aitio=cauza si logos=stiinta.
In istoria medicinii, conceptul de etiologie a fost in stransa legatura cu dezvoltarea stiintelor in epoca respectiva. In functie de conceptia filozofica dominanta a timpului si in functie de cunostiintele acumulate pana in perioada respectiva, s-au formulat mai multe concepte despre etiologia bolilor.
- Teoria autogena a lui Hipocrate - presupune ca agentul etiologic se afla in interiorul organismului si ca boala se produce datorita modificarilor cantitative si/sau calitative ale celor patru umori (sange, mucus, bila galbena, bila neagrA).
- Teoria monocauzala - presupune ca patrunderea agentului patogen in organism sau doar contactul cu acesta este singura cauza de boala.
- Teoria conditionalista - sugereaza ca rolul hotarator in aparitia bolilor il au conditiile de mediu, in timp ce agentul patogen are doar rol secundar.



- Teoria constitutionalista - acorda rol hotarator in aparitia bolilor constitutiei organismului.
Etiologia bolilor cuprinde totalitatea factorilor suspectati de a fi participanti la producerea imbolnavirii. Dupa prioritatea si importanta interventiei lor, acesti factori se clasifica in:
Factorii cauzali sau determinanti - actioneaza asupra organismului si declanseaza imbolnavirea. Evidentierea lor presupune o anamneza bine condusa, un examen obiectiv minutios al bolnavului si investigatii paraclinice tintite.
Factorii favorizanti, adjuvanti - potenteaza interventia factorilor determinanti, conferind permisivitatea mai mare a organismului fata de imbolnavire, exemplu: oboseala, efortul fizic, anemia, etc.
Factorii de risc - sunt luati in consideratie in totalitate pentru a sustine caracterul multifactorial al afectiunilor, numite adeseori "idiopatice", la care cauza adevarata nu este cunoscuta (exemplu in cazul hipertensiunii arteriale esentialE).
Factorul ereditar - agentul patogen actioneaza la antecesori, unde schimba programul de functionare al organismului, imprimand un deficit sau o disfunctie, peste care, la urmasi se grefeaza malformatiile ulterioare, spre exemplu: virozele la gravide in primele trei luni de sarcina sau tulburarile neuropsihice la copii proveniti din parinti alcoolici.
Sub aspect clinic recunoasterea factorilor cauzatori ai producerii bolilor sta la baza clasificarii bolilor in cinci categorii distincte:
Boli cu determinism pur exogen: factorii fizici, chimici, biologici si sociali produc imbolnavirea organismului, fara a avea vreo legatura cu informatia genetica, exemplu: intoxicatiile acute, traumatismele, etc.
Boli cu determinism predominant exogen: interventia factorilor, care determina boala este amplificata si directionata, sub aspect evolutiv de catre factorii endogeni ai organismului, exemplu: bolile infectioase.
Boli cu determinism mixt: cele doua categorii de factori se asociaza in proportii diferite: cancer, diabet, HTA, etc.
Boli cu determinism predominant endogen: se datoresc alterarii genomului si se manifesta doar cand se produc conditiile favorizante de exprimare ale acestui defect. Exemplul clasic este cel al manifestarii anemiei hemolitice in cazul intoxicatiei cu nitriti sau dupa administrarea de antiinflamatorii nesteroidiene.
Boli cu determinism pur genetic: boli generate de alterarile genetice; acestea se manifesta sub forma afectiunilor ereditare, prezentarea lor fiind subiectul disciplinei de genetica.


Elementele trigger in declansarea bolii



Termenul de patogenie utilizat in clinica se refera la studierea mecanismelor, care imprima dezvoltarea si finalizarea unei boli.
Fiziopatologia moderna a preluat aceasta modalitate de studiere a bolilor, avand ca obiective principale:
-recunoasterea elementului trigger (agentului patogeN), prin care se activeaza mecanismele de aparare si lupta ale organismului.
-evidentierea mecanismelor implicate in reactiile locale tisulare, organice si sistemice, caracteristice reactivitatii organismului.



Agentii patogeni


Sunt factori generatori de boala, ca urmare a cresterii duratei de actiune, repetabilitatii sau agresivitatii cu care actioneaza asupra terenului organismului; ei provin atat din mediul extern cat si din cel intern si sunt clasificati in:

-factori endogeni: de cauza genetica.


-factori exogeni: -fizici: mecanici, termici, variatiile presiunii atmosferice, energia electricǎ, energia radiantǎ ionizantǎ.
-chimici: substante naturale sau sintetice, care in doze obisnuite sau prin abuz pot exercita efecte de toxicitate asupra organismului.
-biologici: bacterii, virusuri, paraziti, fungi, etc.

-sociali.



Factorii endogeni - se refera la bolile genetice ereditare, dar la o analiza mai atenta a cauzelor din aceasta categorie se ajunge la concluzia ca in ultima instanta acestea sunt de fapt determinate de factori exogeni care au actionat fie asupra aparatului genetic al inaintasilor, determinand mutatii ce s-au transmis descendentilor, fie in cursul existentei individului limitand functii si mecanisme implicate in reglarea diferitelor aspecte homeostatice. Asa de exemplu, hipertensiunile simptomatice sunt determinate de somn asociate cu tulburari medicale/psihiatrice tulburarile de somn asociate cu tulburari mentale" class="alin2">tulburari functionale sau procese patologice de la nivelul rinichiului, corticosuprarenalei, hipofizei etc., ce duc la perturbarea factorilor care regleaza homeostazia tensionala (rezistenta periferica, volemie, debit cardiaC).
Exista un inventar impunator de stari morbide determinate de factori genetici ereditari. In functie de gradul participarii factorilor genetici si ecologici se poate stabili o succesiune de entitati morbide :
Boli cu determinism genetic pur in care genotipul singur este raspunzator de manifestarile clinice (ex. Boli cromozomiale, mutatii genetice cu efecte majore - hemofilia, acondroplaziA).
Boli cu determinism genetic predominant cele care devin evidente numai in anumite conditii de mediu. (deficitul de glucozo-6-fosfatdehidrogenaza eritrocitara, deficitul de colinesterazA)
Boli cu etiologie mixta genetica si ecologica sunt determinate multifactorial (psihoze maniaco-depresive, coronaropatiile cu debut precoce, diabetul, bolile reumatismale degenerative etc.)
Factorii exogeni pot fi, in functie de natura lor : fizici, chimici, biologici si in cazul omului si cei din mediul social.
1. Factorii fizicia. Agentii mecanici - actioneaza prin efectul lor traumatic, distructiv, la nivel tisular, celular si subcelular, dezorganizand structurile functionale. Prin actiunea lor directa asupra algoreceptorilor, pe de o parte si prin consecintele determinate de trecerea in circulatia generala a produsilor rezultati din distructiile celulare pe de alta parte, genereaza modificari in activitatea mecanismelor neuroendocrine de integrare, hemoragii si reactii inflamatorii aseptice care se pot suprainfecta. In aceste conditii manifestarile locale se pot asocia cu tulburari generale, ducand la instalarea socului traumatic.b. Agentii termici - variatiile excesive ale temperaturii ambientale (frigul sau caldurA) determina modificari locale si/sau generale.
Temperatura scazuta actioneaza diferit, in functie de durata de actiune si de valoarea, in 0C, atinsa. Racirea sau congelarea celulelor produce o afectare directa prin cresterea concentratiei intracelulare de sodiu ca rezultat al formarii si dizolvarii cristalelor de gheata. Alterarile indirecte apar datorita modificarilor in microcirculatie. Racirea lenta poate provoca vasoconstrictie urmata de afectarea controlului vasomotor si vasodilatatie consecutiva cu tulburari ale permeabilitatii membranare. Aceasta va provoca edemul celular si tisular. Scaderea abrupta a temperaturii produce o vasoconstrictie prelungita cu cresterea consecutiva a vascozitatii sanguine si aparitia tulburarilor de tip ischemic, infarctizare sau necroza. Daca se continua expunerea la temperatura scazuta vasodilatatia produce cresterea edemului fapt ce va duce la modificari degenerative ale tecii de mielina a nervilor periferici rezultand modificari senzitive si motorii.
Actiunea generala a temperaturii scazute este, intr-o prima etapa, de stimulare a proceselor metabolice si deci a termogenezei, urmata de faza de depresiune cu scaderea arderilor, a temperaturii corporale generale si in special la nivelul sistemului nervos central (S.N.C.), cu tulburarea grava a activitatii acestuia ce duce, in cazurile grave, la instalarea somnolentei, comei si in ultima instanta la deces.
Temperatura crescuta, in functie de valorile atinse, determina efecte variate. Expunerea unei regiuni a corpului la o temperatura foarte mare produce afectarea tuturor straturilor pielii (epiderm, derm si straturile subcutanatE) cu pierdere masiva de fluide si proteine plasmatice (plasmedoxiE). In astfel de situatii regenerarea celulara este imposibila, singura solutie fiind grefa de la un donator sau autogrefa.
Atunci cand expunerea are loc la temperaturi mai putin crescute, apare o zona de roseata datorita vasodilatatiei locale cu modificari ale permeabilitatii vasculare si pierderea consecutiva de lichide si proteine plasmatice, rezultatul fiind aparitia flictenei.
Cand zona expusa temperaturii crescute este intinsa, peste 15% din suprafata corporala, tulburarile generale pot fi atat de grave incat sa contureze tabloul clinic al bolii arsilor si se poate ajunge, in unele cazuri, pana la stare de soc.
Efectele generale ale cresterilor termice se traduc prin intensificarea proceselor metabolice, care de cele mai multe ori depasesc posibilitatile de adaptare ale debitului sanguin, realizand un deficit de oxigenare. Intensificarea metabolismului, in conditiile perfuziei deficitare, duce la acumularea de cataboliti acizi si acidoza tisulara.
Temperatura crescuta, peste limitele superioare ale homeostaziei termice produce denaturarea componentilor moleculari (proteine, enzime, acizi nucleicI ) si fenomenul de coagulare.c. Energia electrica - determina tulburari functionale, lezionale sau chiar moarte, in functie de voltaj, amperaj, de rezistenta tesuturilor la scurgerea curentului, de locul de patrundere si iesire a acestuia. Datorita rezistentei la scurgere prin tesuturi se produce, local, caldura care determina arsuri sau carbonizare. Mult mai importante si mai grave sunt consecintele asupra metabolismului functional al centrilor nervosi superiori vegetativi si corticali, care pot duce la moarte prin inhibarea centrilor cardiaci, vasomotori si ai respiratiei.d. Energia radianta ionizanta - este reprezentata de orice forma de radiatie capabila de modificari electronice orbitale. Radiatia ionizanta este emisa de :
- razele X, razele gama, razele alfa si beta ( care sunt emise de atomii nucleilor in procesele de dezintegrare radioactivA ),
- neutroni, deuteroni, protoni, prioni, ( acestia din urma fiind emisi de cobalt sau de catre acceleratorii liniar de particulE ).
La fondul natural radioactiv din mediul inconjurator (aer, apa, soL ) civilizatia moderna adauga, zi de zi, un fond radioactiv prin centralele atomo-electrice, utilizarea radioizotopilor in industrie, cercetare, medicina, dar mai ales prin explorarile radiologice.
Efectele biologice ale acestor radiatii se manifesta sub forma :

- acuta ( sindromul acut de iradierE );


- cronica ( boala de iradiere cronicA );

- efectelor tardive.



Sindromul acut de iradiere se recunoaste prin manifestarile cerebrale, intestinale sau hematologice grave, avand o supravietuire de 24 ore pana la 2 luni.
Boala de iradiere cronica intereseaza atat individul expus cat si descendentii sai. Manifestarile generale sunt nespecifice, iar diagnosticul se bazeaza pe examene biologice (histologice si enzimaticE ).
Efectele tardive pot surveni la distanta in raport cu contactul cu radiatiile ionizante (in medie dupa 3 anI ) si se manifesta prin modificari hematologice, afectarea gonadelor, tumori maligne, tulburari psihice.
Desi nu se cunosc inca modalitatile intime de actiune asupra diverselor niveluri de organizare ale materiei vii, a fost stabilit efectul direct de ionizare asupra componentilor chimici din structurile celulare, precum si al apei din celule. Radiatiile ionizante pot afecta macromoleculele pe doua cai :

- direct, prin ionizarea macromoleculelor;


- indirect, cand apa este ionizata cu producerea de radicali liberi toxici pentru macromolecule.
Mecanismul prin care radiatia ionizanta afecteaza celulele este partial cunoscut. ADN-ul nuclear este cel mai susceptibil, in special legaturile dintre moleculele de ADN. Nu toate celulele si tesuturile au aceeasi sensibilitate la radiatii, desi toate pot fi afectate. Radiosensibilitatea este in functie de rata mitozelor si de maturitatea celulei. Deoarece celulele fetale sunt imature si au o rata crescuta de multiplicare, fetusul este cel mai expus radiatiilor. Din aceleasi motive ovulele, spermatozoizii, celulele maduvei hematogene, cele ale mucoasei intestinale, ale epiteliului seminiform testicular si foliculii ovarieni, sunt susceptibili de a fi afectati primordial de radiatiile ionizante. e. Iluminatul artificial este un factor fizic care poate induce diferite tulburari ale starii de sanatate, in situatia in care nu indeplineste conditiile fiziologice. Lumina fluorescenta induce vederea obscura si posibilitate aparitiei cataractei. Oscilatiile foarte rapide ale luminii date de lampile fluorescente sunt responsabile de cefaleea care apare dupa o expunere relativ nu prea indelungata. Studii recente efectuate "in vitro" au demonstrat efectele toxice ale lampilor cu halogen. Un studiu pilot, efectuat pe 12 soricei expusi iluminatului cu lampi de halogen de intensitate si durata variabile, a aratat aparitia atat a unor forme benigne de tumori ale pielii (papiloamE) cat si a unor forme maligne.
Emisiile de radiatii ultraviolete, ale farurilor cu halogen utilizate la masinile moderne, sunt susceptibile a se incadra in limitele radiatiilor cu lungimi de unda incriminate in producerea melanomului. Din fericire preventia este foarte simpla si se poate realiza prin instalarea ecranelor protectoare din plastic sau sticla.f. Variatiile presiunii atmosferice - Prin cele doua componente importante: valoarea presiunii barice si a presiunii partiale a oxigenului, hipobarismul si hiperbarismul determina tulburari ale aportului de oxigen, a solubilitatii gazelor in umori si celule, tulburari de perfuzie tisulara etc.


Adaptarea la presiuni scazute
Pamantul, ca si celelalte planete ale sistemului solar, este inconjurat de o carapace de gaz denumita atmosfera. Atmosfera terestra este alcatuita dintr-un strat de gaz care se intinde de la suprafata Pamantului pana la limita spatiului interplanetar, aici limita fiind imprecisa. Pe masura ce creste altitudinea atmosfera devine din ce in ce mai subtire pana cand, este imposibil de stiut unde aerul de pe pamant se termina si unde incepe cel din spatiul interplanetar. Atmosfera este constituita din vapori de apa si gaze. In apropierea suprafetei Pamantului 78% din atmosfera este ocupata de azot. Oxigenul, gaz vital pentru vietuitoare reprezinta 21% din atmosera, iar restul de 1% este reprezentat de un numar diferit de gaze, precum : argonul, bioxidul de carbon, heliul si neonul. Bioxidul de carbon este la fel de vital plantelor cum este oxigenul animalelor, dar el reprezinta numai 0,03% din atmosfera.
Hipobarismul - scaderea presiunii atmosferice - este cunoscuta si sub numele de boala inaltimilor. Pe masura ce creste altitudinea, scade presiunea partiala a oxigenului din aer. Apar tulburari care vor fi cu atat mai accentuate cu cat ascensiunea este mai rapida si altitudinea mai mare conturand tabloul clinic al bolii acute a inaltimilor.
Expunerea la hipobarism determina aparitia unor fenomene compensatorii, imediate, de adaptare la hipoxia consecutiva scaderii concentratiei de oxigen, fenomene care actioneaza in directia cresterii aportului de oxigen spre tesuturi. Apare cresterea ventilatiei pulmonare, care reduce gradientul oxigenului intre aerul inspirat si cel alveolar; cresterea extractiei O2 la nivel tisular; cresterea frecventei si a debitului cardiac; sunt mobilizate hematiile din depozite (splina printr-un fenomen de splenoconstrictiE); tulburari gastro-intestinale (pierderea apetitului, greata, vomA), edeme periferice, oboseala, slabiciune, dispneea (nu si de repauS), ameteli, iritabilitate, confuzie mintala, tulburari ale somnului (insomniI) asociate cu respiratie periodica in timpul somnului etc.
Iritabilitatea apare de obicei la altitudinea de peste 3700 m, fiind un semn precoce al bolii inaltimilor. La altitudinea de peste 5500 m semnele hipoxiei sunt severe, pentru ca la peste 6100 m constienta sa fie de cele mai multe ori pierduta.
O scadere brusca a presiunii partiale a aerului inspirat la mai putin de 20 mmHg, ce poate apare de exemplu in cabina unui avion care zboara la o inaltime de peste 16.000m si care din motive tehnice sufera o depresurizare, duce la pierderea starii de constienta in aproximativ 20 secunde si la moarte in 4-5 minute.
Aparitia respiratiei periodice este un fenomen normal care apare in timpul expunerii la hipobarism si este predominant in timpul somnului. Se caracterizeaza prin alternanta perioadelor de hiperpnee cu cele de apnee (respiratie de tip Cheyne-StokeS). Durata apneei, in general, nu depaseste 3-10 secunde, dar uneori poate fi de peste 15 secunde. Apare constant la toate persoanele care sunt expuse unei altitudini superioare pragului personal al presiunii atmosferice si este mai severa in primele nopti, poate deveni moderata odata cu aclimatizarea dar dispare numai odata cu revenirea la altitudinea de domiciliu. Devine mai pronuntata pe masura ascensiunii si poate induce panica trezind subiectul din somn, fie in timpul apneei, fie in timpul intervalului postapneic. Durata somnului este neschimbata dar trezirile sunt frecvente si perioadele de somn cu unde lente (perioadele 3 si 4 ale somnuluI) sunt mai scurte.


Edemele periferice si edemul facial sunt semne relativ comune. In momentul in care apar ca semn izolat, fara alte manifestari ale bolii inaltimilor, nu este contraindicata ascensiunea. Devin mai accentuate odata cu cresterea altitudinii, fiind mai frecvent intalnite la femei decat la barbati. Cedeaza odata cu revenirea la altitudinea de baza.
Edemul cerebral si edemul pulmonar sunt complicatiile majore ale bolii inaltimilor. In fapt sindromul acut al inaltimilor este considerat a fi o forma subclinica a edemului cerebral. O discreta ataxie locomotorie poate fi prezenta in formele severe ale bolii inaltimilor, fara semne clare de edem cerebral, dar ca regula ea trebuie sa atraga atentia asupra sa. Interesant este faptul ca edemul cerebral al altitudinilor inalte nu afecteaza testul deget-nas pentru relevarea ataxiei. Fiziopatologia edemului cerebral al altitudinilor inalte pare a fi legata de scaderea presiunii partiale a oxigenului. Aceasta scadere a presiunii partiale a oxigenului produce o vasodilatatie cerebrala si daca mecanismele autocompensatorii nu reusesc compensarea, apare o crestere a presunii intracapilare care favorizeaza aparitia transudatului.
Expunerea la altitudine, asociata efortului fizic, este recunoscuta drept cauza edemului pulmonar ce apare la persoanele neaclimatizate, chiar fara antecedente de boala. Date recente arata ca, pana si locuitorii de la mari inaltimi, care sunt aclimatizati, pot dezvolta edem pulmonar daca revin la inaltime dupa o sedere relativ scurta la altitudine joasa. Fiziopatologia edemului pulmonar de altitudine este diferita de cea a edemului cerebral. Se pare ca este cauzat de aparitia unei zone restranse de vasoconstrictie hipoxica in patul vascular pulmonar restrangand fluxul sanguin la un numar redus de vase si drept urmare rezulta o crestere a presiunii vasculare. Continutul in proteine a lichidului extravazat este crescut. Edemul raspunde favorabil la repaus si oxigenoterapie si in general nu apare la subiectii care ascensioneaza gradual la mare inaltime sau care in primele zile de dupa ascensiune nu fac eforturi fizice.
Sederea pentru o perioada relativ mai indelungata la altitudine crescuta duce la o scadere a saturatiei cu oxigen a sangelui arterial si stimuleaza producerea unui numar crescut de eritrocite(este stimulata eritropoiezA).
Saturatia in oxigen pare a fi factorul determinant al raspunsului eritropoietic in hipoxia cronica.
O situatie deosebita este reprezentata de "boala cronica a inaltimilor", care se instaleaza insidios la subiectii ce s-au stabilit si locuiesc de cativa ani la altitudine. Aceasta boala pare a fi cauzata de instalarea hipoventilatiei alveolare ce se suprapune concentratiei scazute a oxigenului inspirat. Manifestarile caracteristice sunt imbujorarea fetii, culoare ce ia o tenta cianotica la eforturi moderate, afectarea acuitatii mentale, oboseala si cefalee. Cei mai afectati de boala sunt, in general, cei aflati intre decadele a IV-a si a VI-a de viata. Reintoarcerea la nivelul marii amelioreaza prompt simptomatologia.

Aclimatizarea


Aclimatizarea la altitudine crescuta este consecinta unei varietati de mecanisme compensatorii. Alcaloza respiratorie, consecinta hiperventilatiei, deviaza curba de disociere a oxihemoglobinei spre stanga.Atunci cand presiunea partiala a oxigenului (pO2 ) arterial este drastic redusa scaderea afinitatii pentru oxigen interfera cu preluarea acestuia de catre hemoglobina la nivel tisular.
Raspunsul ventilator initial la cresterea altitudinii, este relativ redus, deoarece alcaloza tinde sa contracareze efectul stimulator al hipoxiei. Totusi exista o crestere constanta a ventilatiei in urmatoarele patru zile datorita prezentei transportului activ al ionilor de H+ in lichidul cefalorahidian (LCR), sau probabil datorita dezvoltarii acidozei lactice la nivel cerebral, fapt ce scade pH -ul LCR -ului iar consecinta este cresterea raspunsului la hipoxie.
Secretia eritropoietinei creste prompt in momentul ascensiunii la altitudine pentru ca apoi sa scada oarecum in urmatoarele patru zile pe masura ce raspunsul ventilator creste si creste totodata si pO2 arterial. Cresterea numarului de eritrocite circulante, declansata de eritropoietina incepe practic in 2-3 zile de la expunere si este sustinuta atata timp cat subiectul ramane la altitudine crescuta.
Exista de asemenea modificari compensatorii si la nivel tisular. Mitocondriile, sediul reactiilor oxidative, cresc in numar si concomitent apare si o crestere a cantitatii de mioglobina, pigment ce facilizeaza transportul oxigenului in tesuturi. Exista totodata si o crestere a continutului tisular de citocrom oxidaza.
Eficacitatea procesului de aclimatizare este sustinut de faptul ca in Anzi si in Himalaya sunt locuitori permanenti care traiesc la o altitudine de peste 5500m. Bastinasii acestor locuri prezinta torace in butoi si policitemie marcata. Ei au o pO2 la nivel alveolar scazuta, dar in rest sunt absolut normali.



2. Factorii chimici



Sunt reprezentati de numeroase substante simple sau in combinatii moleculare (acizi, baze, saruri, medicamente, macromolecule, antigenice etc.) care produc tulburari functionale precum si in mod direct afectari celulare. Cantitati, relativ minime, ale unor substante (arsenic, acid cianhidriC) pot distruge rapid un numar impresionant de celule ale organismului pentru a produce moartea. Expunerea pe o perioada relativ indelungata a organismului la diferiti agenti poluanti produce, de asemenea perturbari functionale, tisulare si chiar celulare. Efectele distructive ale unor agenti precum plumbul, monoxidul de carbon, alcoolul etilic pot exemplifica, in mare, modificarile ireversibile ce le induc la nivel celular.
Plumbul - metal greu - este extras si folosit in industrie de secole. Toxicitatea sa si manifestarile clinice cunoscute sub numele de saturnism sunt cunoscute inca din antichitate. Se gaseste din plin in atmosfera poluata. Toate tipurile de vopsea industriala contin cantitati mari de plumb. Ziarele, vopsele cu diferite utilizari, inclusiv cea pentru par, precum si atmosfera marilor orase cu circulatie intensa de masini, apa lacurilor si marilor in care sunt deversate deseuri toxice, solul si aerul din vecinatatea marilor centre industriale, sunt impregnate cu plumb.
Plumbul elementar si compusii sai anorganici sunt absorbiti pe cale digestiva sau respiratorie. Compusii organici (tetraetilul de plump si aditivi pe baza de plumb din benzinA ) sunt absorbiti in cantitati semnificative si prin tegumente. Absorbtia pulmonara este posibila numai daca particulele sunt mai mici de 1 μmol/l ( in fumul vopselelor arsE ).
Cei mai afectati de poluare cu plumb sunt copiii datorita faptului ca in comparatie cu adultii absorbtia intestinala a plumbului este mult mai mare la ei. Copiii absorb peste 50% din plumbul provenit pe cale digestiva in timp ce adultii absorb numai 10-20%. Daca dieta lor este deficitara in fier, calciu, zinc, vitamina D atunci efectele toxice ale plumbului sunt mai mari.
Plumbul absorbit trece in sange, traverseaza membranele (bariera hematoencefalica, placentA) si se acumuleaza in tesuturi. In sange aproximativ 95-99% este retinut de catre eritrocite unde se combina cu hemoglobina. Cea mai mare parte a plumbului absorbit este insa stocat la nivelul tesutului osos, care contine peste 90% din totalul de plumb din organism. Se excreta prin urina, proces dependent de filtrarea glomerulara si de secretia tubulara si prin fecale. Apare de asemenea in par, unghii, saliva, sudoare, lapte.
In sange timpul de injumatatire a plumbului este de 25 de zile, in tesuturile moi de 40 de zile, iar in tesutul osos mai mare de 25 de ani. Toxicitatea plumbului este probabil datorata afinitatii sale crescute pentru membranele celulare si mitocondrii. Plumbul perturba activitatea mesagerilor intracelulari dependenti de calciu si a proteinei kinazei la nivelul cerebral. In plus plumbul stimuleaza formarea de incluziuni nucleare alterand expresia genelor.
Sistemele si organele cele mai frecvent afectate de intoxicatia cu plumb sunt sistemul nervos, cel hematopoetic si excretor. O posibilitate prin care plumbul actioneaza asupra sistemului nervos central este aceea a interferarii cu unii neurotransmitatori.
Simptomatologia intoxicatiei cu plumb la copii apare atunci cand nivelul sanguin atinge valori de 3,9 μmol/l si se caracterizeaza prin dureri abdominale, iritabilitate, urmate de letargie, anorexie, paloare (datorita anemieI). in cazurile cele mai severe, apar convulsiile, coma si moartea, datorate edemului cerebral generalizat si a insuficientei renale.
Intoxicatia cronica, subclinica (plumbemie mai mica de 1,4 μmol/L), poate provoca retard intelectual deficiente ale limbajului si performante scolare nesatisfacatoare. Impactul este mai mare daca expunerea este de mai lunga durata si daca se produce in jurul varstei de 2 ani.
La adulti, intoxicatia acuta cu plumb apare cand nivelul plasmatic depaseste 3,9umol/L pentru o perioada de cateva saptamani, iar simptomatologia este dominata de durerile abdominale, cefalee, iritabilitate, dureri articulare, fatigabilitate, anemie, neuropatie periferica, tulburari de memorie si de concentrare. Encefalopatia este rara la adult dar un lizereu gingival poate apare dupa expunerile la nivele mari de plumb. Expunerea cronica la adult este asociata cu nefrita interstitiala, afectiuni tubulare, hiperuricemie cu risc crescut de a face guta, scaderea ratei de filtrare glomerulara si insuficienta renala.
Monoxidul de carbon - gaz incolor si inodor daca nu este combinat cu substante colorate sau mirositoare. Se produce prin arderea incompleta, in special a produselor petroliere, cum este benzina. Desi este un agent chimic el induce modificari hipoxice de tipul deprivarii de oxigen. Datorita afinitatii mari pentru hemoglobina (de 300 de ori mai mare decat a oxigenuluI) formeaza rapid o legatura stabila cu aceasta impiedicand legarea oxigenului. Cantitati minime de monoxid de carbon duc la formarea carboxihemoglobinei (produsul rezultat in urma legarii de hemoglobinA).
Simptomatologia intoxicatiei cu monoxid de carbon este dominata de cefalee, greata, varsaturi, fatigabilitate. Sunt expusi intoxicatiei cu monoxid de carbon :
- cei care respira un aer intens poluat de catre automobile sau furnale fara filtre eficiente;
- minerii, pompierii sau mecanicii de automobile;
- fumatorii de tigari de foi, tigarete sau pipa.
Fetusii sunt expusi unui risc cu totul deosebit de a face intoxicatie cu monoxid de carbon datorita faptului ca nivelul carboxihemoglobinei fetale este cu 10-15% mai mare decat cel al mamei.
Alcoolul - istoria abuzului de alcool este tot atat de veche ca si istoria omenirii. Primele referiri cu privire la asocierea abuzului de alcool si afectarea hepatica le gasim in vechi manuscrise indiene. Vesalius, in secolul XVI, este cel care face primele observatii anatomice cu privire la aceasta asociatie, iar Heberden in 1782 scria : ,,cauza cea mai comuna a cirozelor hepatice este consumul exagerat de bauturi spirtoase, care lezeaza in mod specific ficatul".
In organism alcoolul exercita doua actiuni diferite : pe de o parte afecteaza direct functia sistemului nervos central, iar pe de alta parte este metabolizat la nivel hepatic furnizand calorii ce sunt utilizate de organism si in felul acesta este considerat drept o sursa de energie.
Efectele majore ale intoxicatiei acute cu alcool se rasfrang in principal asupra sistemului nervos central, dar induc si modificari reversibile la nivel hepatic si gastric. Modificarile hepatice initiate de acetaldehida includ : infiltrarea grasa, marirea de volum a ficatului, perturbarea transportului microtubular si secretia proteinelor, perturbarea oxidarii acizilor grasi, cresterea rigiditatii membranare si uneori chiar necroza hepatocitelor. La nivelul SNC alcoolul are un efect depresor asupra structurilor subcorticale inducand perturbarea activitatilor motorii si intelectuale.
Alcoolismul cronic este strict corelat cu cresterea valorilor tensiunii arteriale, a incidentei pancreatitei acute si cronice, aparitia atrofiilor musculare, a modificarilor majore in metabolismul intermediar, inducerea hepatitei cronice si a cirozei alcoolice.Din randul etilicilor cronici care consuma o cantitate de alcool mai mare de 140 g zilnic, pentru o perioada de peste 5 ani, 1/3 fac hepatita cronica, iar dintre acestia peste 33% dezvolta o ciroza alcoolica.
Metabolizarea alcoolului are loc in cea mai mare parte la nivelul ficatului (peste 95% ). Dupa ingestie alcoolul este rapid absorbit la nivelul stomacului si al intestinului subtire iar apoi este distribuit in toate tesuturile si umorile organismului, in functie de concentratia sa sanguina. Cea mai mare parte ajunge insa la ficat pe calea circulatiei portale, unde este metabolizat cu ajutorul a trei sisteme : doua localizate in citosol (alcooldehidrogenaza si catalazA ) si sistemul microzomal de oxidare a alcoolului.
Calea majora este mediata de alcooldehidrogenaza(ADH), enzima ce oxideaza alcoolul in acetaldehida. Aceasta este scindata mai departe de aldehidehidrogenaza in acetil CoA si in acetat, care vor fi integrate in ciclul Krebs mitocondrial rezultand produsii finali ( CO2 si H2 O ).
Catalaza intervine in scindarea alcoolului in acetaldehida numai cand ADH este insuficienta. Actiunea catalazei se desfasoara la nivelul microzomilor in prezenta apei oxigenate.
Lista agentilor chimici, care pot produce afectari celulare, tisulare sau chiar functionale, este impresionanta iar actiunea lor poate fi directa, imediata sau prin efect cumulativ. Exemplele de mai sus vin doar sa arate importanta unor agenti chimici ( metale grele, lichide toxice sau gazE ) si pun in evidenta unele mecanisme patogenice (specifice fiecarui agent chimic in partE ) implicate in producerea bolii.
In general orice substanta chimica poate determina imbolnaviri in functie de :
- concentratia ei in mediul intern (astfel glucoza sau clorura de sodiu nu sunt considerate toxice, dar administrarea lor in cantitati mari perturba valorile presiunii osmotice din spatiile extracelulare, care determina in consecinta perturbari severe ale functiilor celulare si chiar moarteA);
- particularitatile reactive ale substantei cu diverse componente functionale celulare (enzime, hemoglobina, acizi nucleici etc.);
- capacitatea organismului de a degrada, detoxifia si elimina agentul chimic;
- de patrunderea unica sau repetata a dozelor mici, referindu-ne cu deosebire la efectele cumulative ale substantelor toxice din diversele ramuri ale industriei si chiar ale medicamentelor.


3.Factorii biologici



Organismul uman este supus in mod permanent tendintelor agresive din partea altor forme de organizare a materiei vii. Incepand cu structurile macromoleculare organice, care patrund nedigerate in mediul intern si joaca rol de antigeni, continuand cu formele submicroscopice de virusuri si terminand cu parazitii din clasa nematodelor, toate pot determina boli.
In general potentialul patogen al unui microorganism depinde de :
- patogenitatea sau virulenta microorganismului; puterea de invadare si de distrugere celulara a organismului gazda;
- producerea de toxine;

- inducerea unor reactii de hipersensibilitate.



4.Factorii sociali



Persoana umana, in intreaga ei complexitate psihica, nu poate fi decat rezultatul interactiunii dintre ereditate si mediul sau de viata, inclusiv cel social.Tot mai mult in zilele noastre factorii si conditiile care decurg din modul de organizare sociala, nivelul de dezvoltare tehnico-materiala si spirituala, se rasfrang asupra starii de sanatate.
Suprasolicitarea fizica si intelectuala, Subalimentatia sau supraalimentatia, precum si eforturile de adaptare psihica si intelectuala determina dereglari metabolice si functionale fie prin efecte directe (subalimentatia, supraalimentatia, efort fizic si/sau intelectual, sedentarismuL), fie indirect prin dereglarea mecanismelor de integrare neuroendocrina si comportamentele (boli psihice, boala ulceroasa, unele forme de hipertensiune arteriala etc.) specifice omului.
Un loc aparte in randul factorilor sociali il ocupa uzul drogurilor psihotrope. Cele mai utilizate par a fi marihuana, cocaina si heroina. Introducerea lor in categoria factorilor sociali este datorata imprejurarilor in care indivizii incep consumul de droguri. Acestea sunt strict legate de factorii sociali (anturaj, deceptii, suprasolicitare etc.).





loading...






Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2020 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor


  Sectiuni


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai