mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Homeopatia in tratamentul cancerului
Index » Boli si tratamente » Homeopatie » Homeopatia in tratamentul cancerului
» Medicina ecologica

Medicina ecologica


Share






“In mod normal gandirea cauta asiduu identitatea, dar evident trebuie descoperita si contradictia, pentru ca ratiunea defineste omul care trebuie sa surprinda mai peste tot cu denirea.”


STEFAN LUPASCU



Cuprins:

Ştiinţa şi religia creştină

Contribuţiile teoriei relativităţii timpului (Einstein)

De la (bio)laseterapie la medicina ecologică



Ştiinţa şi religia creştină

sus sus
Este incontestabil şi irefutabil faptul că teoria câmpurilor (energo-informaţională) este aceea pe care ştiinţa viitorului îşi va întemeia una dintre aspiraţiile majore: aducerea raţională a invizibilului în universul vizibilului. Numai printr-o atare recuperare cognitivă va fi posibil ca practici umane rafinate, ca acelea din medicina ecologică (medicină informaţională) - (bio)laserterapie, să-şi dobândească deplinul temei prin înţelegere şi control în cunoştinţă de cauză .


În ansamblul tipurilor de câmpuri cunoscute sau definite de forţele tari şi slabe, de forţele electromagnetice sau cele gravitaţionale - câmpul de lumină pare a avea o poziţie privilegiată. Poate din acest motiv Albert Einstein considera că totul este lumină condensată, dar în efortul teoretic al Marii Unificări, rolul integrator trebuie să revină forţei electromagnetice (implicit câmpurilor de lumină generate de aceasta).
Diversitatea modurilor de a fi ale LUMINII începând cu Lumina Necreată Divină [Botez, 2002] la lumina primordială a Big-Bang-ului (componenta spirituală, informatică: 10-50 s → 0 Bz: Să fie lumină! - 1 informaţional şi 0 energetic - GENEZA/Creaţia 3; Ps. 33.9. 2Cor.4.6.) şi aceea a corpurilor cereşti, de la lumina artificială a LASER-ului (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation) până la aceea emisă de sistemele DEMO, în general, de corpul omenesc, în particular, a impus redefinirea acesteia ca LUMINĂ UNIVERSALĂ [Pîrvulescu, 2004]. Ontologic (fizic) asumate, fiecare dintre modurile de „a fi” ale luminii defineşte un câmp (bio)energo-informaţional (infoenergie) propriu unui nivel de realitate specific [Nicolescu, 1998] : micro- şi/sau macro-cosmic, (bio)logic, psihic, filosofic etc. Altfel spus, câte orizonturi ale luminii complexe avem, tot de atâtea niveluri ale realităţii complexe dispunem. Dintre acestea, doar câteva sunt nemijlocit accesibile simţului omenesc (senzoriale) - fie sub forma ondulatorie (pe care spectrul luminii vizibile îl marchează), fie sub forma corpusculară (pe care medicina ecologică – bio/laserterapia le valorifică implicit).
Pentru a putea înţelege corect în termeni şi nu numai intuitiv (teoria cunoaşterii senzoriale/extrasenzoriale - Botez-Donţu, 2004) modul prin care aceste superpuse şi/sau paralele niveluri de realitate se implică în viaţa umană contribuind la menţinerea stării de sănătate (cenestezie), o explicaţie ştiinţifică devine imperios necesară. Din acest motiv, lucrarea de faţă inserează câteva contribuţii explicative bazate pe un model matematic de o fundamentală importanţă pentru înţelegerea actului diagnostic şi terapeutic, pe care medicina în general, prin atitudinea terapeutică, în special, îl activează:
- completarea principiilor teoriei relativităţii prin introducerea subiectului uman (a acţiunii sale fizice şi/sau psihice);
- formularea unui model matematic (fuzzy) al cunoaşterii senzoriale/extrasenzoriale, prin funcţiile vagi, deja menţionată, alături de un concept inedit asupra masei pulstonice (fotonii alternativi = puncte statistice) şi introducerea unui nou concept general (modelul pulstonic al celulei vii);
- postularea contribuţiei originale a pulstonicii la explicarea unor mecanisme de (bio)laserterapie (între care funcţionarea coerentă a sistemelor bio-fotoelectronice);
- explicarea mecanismelor de funcţionare ale medicinii şi (bio)laserterapiei (înţelepciunea naturii) prin intermediul ILBE (un mod de a explica/un mod de a înţelege).
Toate aceste contribuţii novatoare – ce pot fi lecturate (sau „a nu fi”) independent unele de altele – sunt unificate şi din perspectiva ştiinţifică a teoriei relativităţii restrânse şi generalizate şi a teoriei pulsaţiei universale sau teoria relativităţii spaţiului, ce a permis atât realizarea tehnologiei laserilor (domeniu infoenergetic), cât şi analogia acestora cu sistemele biologice. Ansamblul coerent al explicaţiilor ce urmează dă seama de forţa vitală a spiritului românesc. Poate pentru întâia oară în istoria cunoaşterii ni se oferă o explicaţie ştiinţifică a atitudinii terapeutice din medicină şi/sau (bio)laserterapie, a modurilor de a trata/vindeca, în general, deopotrivă intuitiv sau/şi cuantificabil matematic.

Contribuţiile teoriei relativităţii timpului (Einstein)

sus sus
Aplicarea principiului relativităţii la fenomenele fizice [cf. Laue, 1965: 181-197] impune în prealabil sincronizarea cuplată a sistemelor inerţiale. Totodată, pentru a studia cazuri mai generale, nu vom mai considera că viteza relativă υ este neglijabilă faţă de viteza luminii .
Să discutăm, în aceste condiţii, formula (1) la care se ajunge, după cum se ştie, prin sincronizarea cuplată a ceasornicelor din sistemele inerţiale O´ şi O :

(1)

Această formulă se simplifică în două cazuri:

a) Să admitem că orice interval de timp (corespunzător unui fenomen fizic oarecare) are aceeaşi valoare în toate sistemele inerţiale:
Δt\' = Δt,
adică, să admitem ipoteza timpului absolut, pe care se întemeiază fizica de tip clasic. În acest caz, din (1) avem:


formulă care traduce relativitatea vitezei luminii: lumina are în vid viteze diferite, după sistemul inerţial în care se propagă.

b) Când intervenim cu postulatul constanţei vitezei luminii:
c = c\', putem deduce, din formula (1) că:

(2),

ce este una din formulele fundamentale ale teoriei relativităţii restrânse. Pe baza acestei formule, poate fi susţinută ipoteza timpului relativ, după care un acelaşi interval de timp prezintă valori diferite, în sisteme inerţiale diferite. Deoarece am obţinut această formulă cu ajutorul condiţiilor de sincronizare, înseamnă că însuşi principiul relativităţii condiţionează sincronizarea ceasornicelor din sistemele inerţiale, în care nu se aplică încă. Iată un rezultat important de care nu s-a ţinut seama până acum: principiul relativităţii restrânse este valabil în sistemele inerţiale numai dacă acestea sunt sincronizate cuplat. Sincronizarea nu se stabileşte de la sine, în mod spontan, printr-un proces misterios, ci se obţine prin reglarea efectivă a ceasornicelor de către observatori. Nu natura reglează ceasornicele, nu natura reglează scurgerea timpului fizic, ci omul încetineşte sau accelerează scurgerea acestuia: omul este cu certitudine singurul care reglează ceasornicele (psihomul).
Se admite în mod curent că principiul relativităţii este valabil în toate sistemele inerţiale. În realitate, nu poate să fie aşa, având în vedere că legile fenomenelor fizice au forme diferite, în sisteme inerţiale diferite şi între acestea (prin viteza relativă). Aşa încât, pentru ca legile să capete aceeaşi formă, trebuie să sincronizăm cuplat ceasornicele din sistemele inerţiale, după deja amintita lege (2):


De aceea, enunţul principiului relativităţii restrânse, în forma lui actuală, nu este complet. Nu este suficient ca sistemele în care vrem să aplicăm acest principiu să fie inerţiale, mai trebuie ca acestea să fie şi sincronizate cuplat. Ca atare, trebuie să completăm enunţul obişnuit al principiului relativităţii în modul următor: legile fenomenelor fizice au aceeaşi formă în toate sistemele inerţiale sincronizate cuplat.
Nu întotdeauna, ci numai în anumite condiţii de sincronizare, legile fenomenelor fizice au aceeaşi formă în toate sistemele inerţiale. Faptul că principiul relativităţii este valabil în sistemele inerţiale numai în anumite condiţii nu constituie o excepţie. La fel se întâmplă şi cu alte principii din fizică, cum ar fi principiul inerţiei. Un punct material izolat nu se găseşte niciodată în repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă, ci întotdeauna în mişcare variată. Tot astfel, nu este suficient ca sistemul de referinţă să fie variabil în cuprinsul său, ci mai trebuie ca elementele componente ale acestuia să fie sincronizate cuplat.
Când cele două sisteme inerţiale O\' şi O, despre care am vorbit deja, se află în repaus relativ, υ = O, rezultă că formula (2) regăseşte condiţia de variabilitate pentru sistemele în repaus relativ. Dar, acum cunoaştem ceva mai mult despre această condiţie: ştim că ea este variabilă numai, când ceasornicele sunt sincronizate cuplat, întrucât se deduce din formula (2), care se aplică numai sistemelor inerţiale sincronizate cuplat. Când viteza relativă variază, sistemele inerţiale sincronizate cuplat pentru viteza anterioară se desincronizează, astfel că şi principiul relativităţii încetează de a mai fi valabil. Pentru a-i restabili valabilitatea, trebuie ca observatorii din referenţialele respective să-şi refacă de fiecare dată sincronizarea cuplată.
Pentru a dezvolta teoria relativităţii restrânse nu ne putem limita numai la principiul precedent, ci trebuie să intervenim şi cu un postulat suplimentar: postulatul constanţei vitezei luminii. Acest postulat a fost formulat pentru prima oară de Einstein: în toate sistemele inerţiale lumina se propagă în vid cu aceeaşi viteză.
Spre a lămuri conţinutul acestui postulat, să considerăm o serie de sisteme inerţiale O, O\' , O\'\' , ... ce se mişcă unele faţă de altele cu viteze relative diferite. Presupunem că în fiecare sistem inerţial observatorul respectiv lansează câte un semnal luminos căruia îi măsoară viteza de propagare. Ne-am aştepta ca în fiecare sistem inerţial viteza luminii să fie alta: c, c\' ,c\'\' , ... Dacă semnalul luminos se mişcă în acelaşi sens cu sistemul, în care este lansat, ar trebui ca viteza acestui semnal să apară mai mică unui observator din sistemul respectiv, şi anume cu atât mai mică, cu cât mişcarea sistemului este mai rapidă. Dar, contrar acestei aşteptări, Einstein postulează că:
c = c\' = c\'\' = ...,
ceea ce înseamnă că trebuie să considerăm viteza luminii în vid drept o constantă universală. De aceea, într-un sistem inerţial se postulează: viteza luminii are aceeaşi valoare absolută în toate direcţiile. Postulatul lui Einstein acordă vitezei luminii un caracter cu totul neobişnuit. Lumina se propagă în acest caz cu o viteză ce nu depinde de mişcare, ceea ce înlătură ipoteza balistică prin care se poate explica experienţa lui Michelson–Morley .
Pentru justificarea acestui postulat se invocă deseori rezultatul negativ al experienţei lui Michelson-Morley, ceea ce credem că nu este corect. Într-adevăr, când am vorbit de explicaţia experienţei lui Michelson prin ipoteza balistică, am arătat propagarea luminii pe direcţia mişcării Pământului, între placa P şi oglinda A, se petrece ca şi cum viteza luminii nu ar fi influenţată de mişcarea izvorului luminos, deşi în calcule am introdus ipoteza balistică. Explicaţia constă în faptul că apar două efecte care se compensează reciproc. Antrenarea luminii produsă de mişcarea izvorului luminos O micşorează viteza razei de lumină deoarece se măreşte timpul t de propagare a luminii pe distanţa OA. În schimb, oglinda A, venind în întâmpinarea razei de lună, micşorează distanţa ce trebuie s-o străbată această rază, deci micşorează timpul t. Aceste două efecte, produsele timpului t, se compensează între ele, ceea ce face ca timpul t să rămână acelaşi, ca şi cum antrenarea luminii de către mişcarea izvorului luminos nu s-ar produce.
La fel se întâmplă şi cu raza de lumină ce se propagă perpendicular pe direcţia de translaţie a Pământului. Antrenarea luminii produse de izvorul O de pe placă face ca viteza c să se însumeze vectorial cu viteza υ, deci creşte viteza de propagare a razei de lumină aflată în drum spre oglinda A. Acest efect este compensat de creşterea drumului străbătut de lumină: în loc de l, drumul străbătut este 2 s.
Aşadar, în aparatul lui Michelson lumina pare că se propagă în toate direcţiile cu aceeaşi viteză c, dar nu datorită independenţei vitezei acesteia de mişcarea izvorului luminos, ci şi a efectelor suplimentare ce compensează antrenarea. Pentru acelaşi motiv, nici măsurarea vitezei luminii, pe orice direcţie din spaţiu, nu poate pune în evidenţă influenţa mişcării izvorului luminos, adică nu poate să verifice valabilitatea ipotezei balistice. Rezultatele acestor măsurători nu pot fi invocate nici în sprijinul constanţei vitezei luminii admis de Einstein.
Este curios faptul că postulatul constanţei vitezei luminii are o însemnătate fundamentală pentru teoria relativităţii, totuşi până acum nu există o cercetare mai temeinică în privinţa acestuia. Foarte mulţi autori îl citează numai, dar evită orice discuţie pe această temă, ca şi cum evidenţa acestui postulat ar fi în afară de orice îndoială. Alţi autori încearcă respingeri ale acestui postulat, ce nu se întemeiază (părerea lor) însă pe o critică argumentată , dar este foarte bine susţinut.
În aşa fel, pornindu-se de la modelul fizico-matematic al cuantei de informaţie (pulstonul), se poate realiza chiar şi o nouă (re)dimensionare infoenergetică bazată pe modelul pulstonic în care unitatea fundamentală a materiei (adică: energia) şi antimateriei (adică: informaţia) va avea formula:
, unde k = 1,38 . 10-23 J/K este constanta lui Boltzmann, justificându-se şi matematic existenţa unei singure viteze cosmice mai mare decât viteza luminii şi anume viteza informaţiei (Să fie lumină! - adică 1 informaţional şi 0 energetic sau GENEZA/Creaţia 3; Ps.33.9. 2Cor.4.6.).
Anticipând în cartea sa de popularizare: „Über die spezielle und die allgemeine Relativitätstheorie gemeinverständlich” (“Despre teoria relativităţii speciale şi generale, dar pe înţelesul tuturor”), Einstein imaginează o experienţă în care o rază de lumină se propagă paralel cu o linie ferată, pe care se mişcă un vagon. El scrie: “... dacă raza de lumină se propagă cu viteza c în raport cu linia ferată, ar părea că viteza ei faţă de vagon să fie diferită, ceea ce este în contradicţie cu principiul relativităţii; nu putem evita dilema următoare: să renunţăm fie la principiul relativităţii, fie la legea simplă a propagării luminii în vid” [cf. Epstein, 1996: 74].
În realitate, această dilemă nu există. Raţionamentul nu este valabil, întrucât se confundă aici două noţiuni cu totul diferite: viteza c de propagare a luminii şi legea x = c t\' sau x\'= c\'t. Ambele formule satisfac principiul relativităţii, pentru că fiecare dintre ele conservă forma legii stabilită pentru primul sistem. Principiul relativităţii nu impune constanţa vitezei luminii, dar pretinde numai ca legea propagării luminii să-şi păstreze forma când trecem de la un sistem inerţial la altul. În orice caz, rămâne ceva infinit de tulburător în sistemul einsteinian... scria entuziasmat astronomul de la Observatorul din Paris, Charles Nordmann:
Acest sistem este admirabil de coerent, dar se sprijină constant pe o concepţie particulară a propagării luminii.
Cum se poate închipui că propagarea unei aceleaşi raze de lumină să fie identică pentru un observator, care fuge din faţa acesteia, ca şi pentru un altul, care vine în întâmpinarea ei? Dacă aceasta este cu putinţă, în orice caz este absolut de neimaginat cu mentalitatea noastră ancestrală şi nu putem să ne reprezentăm, oricâte sforţări am face încercând să ne explicăm mecanismul, natura acestei propagări. S-o mărturisim: este aici un mister, ce ne scapă. Întreaga sinteză einsteiniană, oricât ar fi ea de coerentă, se sprijină pe un mister (legile întâmplării), exact ca şi religiile inspirate [Laue, 1965].
În sinteză, putem afirma că toate consideraţiile de mai sus au ca finalitate spulberarea unui anume mister, ce însoţeşte teoria relativităţii timpului, prin:

- completarea unuia dintre principiile relativităţii restrânse, prin necesitatea sincronizării sistemelor inerţiale, ce se impun comparativ evaluate;

- introducerea parametrului uman, în evaluarea ideii de relativitate a timpului, singurul în măsură să sincronizeze ceasornicele;

- formularea sugestiei, că viteza luminii nu este o constantă pentru toate sistemele de mişcare etc.

Dincolo de aceste explicite contribuţii, un scop implicit este asociat demersului de faţă: acela de a oferi o bază de pornire pentru stabilirea unei corelaţii evident posibile între teoria (info)energetică dezvoltată de Einstein şi teoria cuantică (redefinită recent pulstonic), ce susţine teoretic inventarea laserului tehnic şi coexistenţa (bio)laserului. Aceasta, cu atât mai mult cu cât (bio)laserul poate fi implicit şi/sau explicit utilizat în sprijinul înţelegerii principiilor medicinii ecologice sau în potenţarea practică a efectelor terapeutice, pe care o nouă atitudine terapeutică le generează întotdeauna.
În concluzie, se poate observa din acest moment (definit pentaparametrial - prin cele 5 simţuri) că perspectiva inter- şi transdisciplinară, pe care cercetarea de faţă o presupune, are ca numitor comun o realitate integratoare indefinită încă: LUMINA UNIVERSALĂ, în orizontul căreia se include şi cea specifică fiinţei umane, LUMINA DIVINĂ, prin care operează tipurile de terapii din medicina ecologică şi/sau terapiile asociate.

De la (bio)laseterapie la medicina ecologică

sus sus
Pentru ca principiile realizării laserului tehnologic şi ale utilizării sale în terapie (asociată) să poată fi explicate, o serie de alte consideraţii cu valoare teoretic-explicativă se impun mai întâi formulate:
- energia cinetică a fotonilor original explicată de Toma Vescan [1971];
- implicaţiile teoriei relativităţi timpului şi teoria relativităţii spaţiului în Universul π, cercetate de dr. Mihai V. Botez [2002].
- modelul pulstonic din domeniul microundelor al unui ghid de rezonanţă circular pentru celula vie şi teoria infolaserbioenergeticii (ILBE) [Botez-Donţu, 2005].
Complementaritatea acestor explicaţii are drept ultimă finalitate configurarea unui suport teoretic, pentru o mai nuanţata înţelegere a ceea ce reprezintă (bio)laserterapia, în calitatea comună de terapie prin lumină divină, de tip laser (bio)logic pentru medicina ecologică .


IV.1.2.1. Energia cinetică a fotonilor

Pentru formularea unor explicaţii originale cu privire la implicaţiile (bio)laserului în medicină, rezumarea contribuţiilor teoriei elaborate de Toma Vescan cu privire la energia cinetică a fotonilor [1971] îşi găseşte oportunitatea în cadrul de faţă.
Este cunoscută formula:

E = hv (1).

Conform teoriei lui Einstein, procesul fotoelectric extern se desfăşoară astfel: un foton fiind absorbit de un electron , din interiorul metalului cedează acestuia întreaga sa energie hv. Pentru extragerea electronului din metal este nevoie de o anumită cantitate de energie W, ce depinde de natura metalului. Dacă hv < W electronul nu va putea părăsi metalul. Dimpotrivă, dacă hv > W atunci electronul va putea părăsi metalul având energia cinetică T egală cu ce a mai rămas din energia hv, primită de la foton după pierderea energiei W, adică:

T = hv – W (2)

Formula de mai sus este, evident, expresia legii conservării energiei aplicată pentru cazul studiat. Efectul fotoelectric extern poate fi declanşat, după cum se vede, numai de o radiaţie de o frecvenţă v0 numită frecvenţa de prag:

(3)

Graţie teoriei einsteiniene a efectului fotoelectric extern a fost posibil marele pas al trecerii de la cuanta ipotetică a lui Planck la foton, ce a început să capete personalitatea unui obiect fizic de sine stătător. Un progres însemnat în această privinţă s-a realizat în 1923, când fizicianul american Arthur H. Compton a făcut o descoperire însemnată. Compton a studiat difuzia razelor X la trecerea lor printr-un strat de grafit sau parafină. Reamintim că razele X reprezintă o radiaţie electromagnetică a unei lungimi de undă foarte scurte, de ordinul a 10-7 m. Judecând corect prin prisma teoriei clasice a electromagnetismului, fenomenul trebuia să se petreacă în felul următor: unda incidentă trebuia să acţioneze asupra electronilor, din substanţa pusă în calea ei obligându-i să oscileze cu o frecvenţă egală cu aceea a undei incidente. Drept rezultat, electronii oscilanţi trebuiau să emită o radiaţie electromagnetică de aceeaşi frecvenţă.
Rezultatul experienţei a fost, însă, cu totul altul. Alături de radiaţia electromagnetică cu frecvenţa egală cu aceea a radiaţiei incidente, Compton a înregistrat, dincolo de stratul de parafină sau grafit, radiaţii secundare cu o frecvenţă mai mică, respectiv cu o lungime de undă mai mare. Măsurătorile exacte au arătat că diferenţa, dintre lungimea de undă a radiaţiei transmise diferă de a radiaţiei incidente printr-o cantitate Δλ cu atât mai mare cu cât este mai mare unghiul θ (cuprins între 0ş şi 90ş) dintre direcţiile radiaţiei incidente şi transmise.


Scara spectrului electromagnetic


Dovedirea efectului Compton

Compton şi Debye au reuşit să explice chiar satisfăcător, fenomenul observat, care azi poartă denumirea de efect Compton, apelând la teoria fotonică a lui Einstein.
Einstein a publicat teoria sa cu privire la efectul fotoelectric extern puţin timp înaintea celebrelor sale lucrări privitoare la Teoria Relativităţii (ca un corolar). Această din urmă teorie a jucat un rol hotărâtor şi pentru înţelegerea teoriei fotonice. Fără a intra în detalii, vom preciza doar două dintre relaţiile deduse de Einstein, pe baza Teoriei Relativităţii. Prima stabileşte dependenţa masei unei particule oarecare de viteza ei. Anume, notând prin m0 masa particulei în stare de repaus şi prin m masa ei la viteza v, avem:

(4)

unde c este valoarea vitezei luminii (c = 3 x 108 m/s).
A doua relaţie exprimă legătura dintre energia E şi masa m a unui corp oarecare:

E = mc2 (5)

Ambele relaţii sunt absolut generale, adică sunt aplicabile tuturor particulelor din lume. Nici fotonii nu fac, aşadar, o excepţie de la regulă (sens extrasenzorial absolut). Energia unui foton, ce aparţine unei radiaţii electromagnetice de frecvenţă ν poate fi scrisă, deci, sub forma (1) sau (5). Egalând cele două expresii putem calcula masa fotonului:

(6)

Am notat masa fotonului prin mγ pentru că notaţia curent folosită pentru foton este litera grecească γ (gamma). Impulsul unui corp se defineşte, după cum se ştie, prin produsul dintre masă şi viteză. Impulsul unui foton poate fi deci calculat înmulţind (6) cu c, unde c este viteza fotonului, şi obţinem:

(7)

În a doua parte a egalităţii am folosit relaţia cunoscută între frecvenţa, viteza şi lungimea de undă a unei unde . Folosind această relaţie putem transcrie eventual şi formula energiei unui foton în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei de care aparţine:

(8)

Formula (4) se cere comentată pe scurt în cazul fotonilor. Întrucât fotonii au viteza v = c formula (4) conduce la rezultatul absurd m = Ą dacă m0 ą 0. Rezultă că pentru fotoni trebuie să alegem masa de repaus egală cu zero. Atunci relaţia (4) ne conduce la rezultatul nedeterminat şi putem considera, fără nicio contradicţie, că masa fotonului este dată de relaţia (6). Totuşi, a atribui fotonului o masă de repaus nulă pare la o primă vedere, de asemenea absurd. Orice obiect (în stare de repaus) trebuie să poată fi cântărit cel puţin de principiu. Masa şi/sau implicit greutatea sunt proprietăţi universale ale materiei. Putem însă cântări fotonii, aşezându-i pe un cântar? Cu siguranţă, nu. Acest lucru este în principiu imposibil, pentru că nu există fotoni în repaus. Această particulă virtuală fotonul a fost introdusă de fizicieni tocmai pentru a exprima caracterul dual de undă-corpuscul a luminii, dar şi a arăta concomitent că masa de repaus al acestuia face parte din modelul fizic al teoriei relativităţii restrânse.
Din formula (6) şi unde: ω este viteza unghiulară şi t (definibil doar extrasenzorial) – număr complex, imaginar – timpul t(s) (ca perioadă) - ts = timp spaţial = nr. complex (imaginar). Demonstraţia formulei precedente se face cu ajutorul celei a lui Euler, ce este eiφ = cos φ + i sin φ şi forma diferenţială a numărului complex z ce este .
Dacă se consideră z fiind ts, timp spaţial - timpul ts nu are legătură - caracter absolut – extrasenzorial – cu timpul biologic – tb (inventat de om în sine… şi pentru sine, omul - de fapt psihomul - ca măsură a tuturor lucrurilor; este un timp spaţial, eventualele operaţiuni aritmetice neavând nicio semnificaţie de referinţă, nici măcar filosofică - precum orice operaţie matematică între constante ori valori absolute.
Atunci ultima formulă devine deci . Dacă vom constata că ω = 2πν, unde ν = frecvenţă, atunci , h – constanta lui Planck; c – viteza luminii. Această masă relativistă demonstrează că depinde numai de timp fără a intra în contradicţie cu cele afirmate de teoria expusă în cadrul efectului Compton. Creşterea relativistă a masei şi v = ωr, unde v - viteza periferică în mişcarea
circulară, atunci unde .

Ultima formulă reprezintă o caracterizare a mişcării circulare, ce face parte din teoria relativităţii restrânse şi a teoriei pulsaţiei universale şi ne permite să afirmăm că Universul π se confundă cu universul primordial Big - Bang, unde conform lui Einstein, timpul t este relativ, conform teoriei lui Botez, spaţiul este relativ, iar ca un corolar masa m, cum s-a demonstrat [Donţu, 2005] dintr-o masă absolută devine una relativă sau este roto-translatoare la limita dintre senzorial şi extrasenzorial (lumina de fapt):
Din calculul de mai sus putem defini acum o nouă particulă ca o interfaţă la spaţiul complex C (Universul π), ce are valoarea (pulston):
= 0,117329643•10-50 J1/t2 - sens informatic 1/0 (şi nu reprezentări pur-matematice extra-senzoriale de forma: Js3/m2, prezenţa ts – timp spaţial - indicându-ne tocmai inutilitatea unei reprezentări senzoriale, a unei forme ce poate fi cântărită, gustată etc. – sens energetic 0/1) adică forma dimensional - corpusculară a noii particule, definită astfel ca frecvenţă punctual - statistică a unei pulsaţii (oscilaţii) complete într-un sistem roto - translator (nu se ia astfel în considerare dimensiunea pulsatorie de referinţă, doar ulterior adoptată convenţional ).
Acum se poate explica de ce proprietatea esenţială a luminii şi, implicit, a fotonilor (pulstoni senzoriali/fotoni extrasenzoriali) o reprezintă mişcarea (prezenţa pulstonilor = puncte statistice, în care există şanse egale ca la un moment dat - ts = timp senzorial, definit extrasenzorial, să existe informaţie/materie), deoarece nu există lumină ce stă pe loc, când lumina este oprită, aceasta încetează să mai existe (nu mai transmite informaţie punctuală, corpusculară despre materie), atunci nu fără a provoca bineînţeles anumite efecte speciale în corpurile ce au oprit-o, adică au absorbit-o sau eventual se transformă în altceva (anti-foton = in-formaţie = undă ). Nu ne putem permite să discutăm pe larg această problemă extrem de interesantă, dar trebuie să menţionăm că răspunsul este legat de unul dintre cele două legi ce stau la baza teoriei relativităţii spaţiului .
Dacă nu există fotoni în repaus, adică interfaţa oricărei particule elementare cu ea însăşi (pulstonul), atunci şi expresia masa de repaus a fotonului, de exemplu, nu mai are nicio semnificaţie şi devine o chestiune comună de pură convenţie. Iată că nu există nicio dificultate majoră în consideraţiile de mai sus, iar dacă am vrea să cântărim fotonii sau orice altă particulă ar trebui să inventăm un procedeu diferit de cel al aşezării pe un cântar. Fotonii ca ultimă reprezentare la limita dintre material şi/sau imaginar, adică dintre senzorial/extrasenzorial (pulstonii) ar trebui cântăriţi din zbor. Relaţia (6) ne arată că în acest scop este suficient să cunoaştem frecvenţa radiaţiei electromagnetice.
Cu pregătirea teoretică pe care am efectuat-o până acum putem ataca problema efectului Compton. Se ştie că toate procesele fizice din Univers se petrec în conformitate cu legile de conservare a energiei şi impulsului. Pentru a prezice rezultatul anumitor fenomene simple este uneori suficient să apelăm la aceste două legi. Astfel stau lucrurile, de exemplu, în cazul ciocnirii perfect elastice a două bile de biliard. Cunoscând masele bilelor şi vitezele lor, înainte de ciocnire, putem calcula vitezele acestora după ciocnire, folosind pur şi simplu cele două legi menţionate (ce se confundă cu legile întâmplării).
Compton şi Debye au comparat efectul de difuzie al luminii cu această problemă de biliard... Particulele de lumină, adică fotonii, ciocnesc electronii din atomii ţintei cedându-le o parte din energie şi impulsul lor. După ciocnire, deci, fotonii vor avea energia şi impulsul mai mici. În conformitate cu formulele (7) şi (8) această scădere a energiei şi impulsului se traduce inclusiv prin creşterea corespunzătoare a lungimii de undă.
O diagramă simplă ne poate ajuta să înţelegem mai amănunţit fenomenul. Anume, să considerăm, pentru facilitatea comunicării, că fotonul cu impulsul iniţial ciocneşte un electron aflat în repaus având aşadar impulsul nul.
În urma ciocnirii electronul va primi impulsul pe ce face cu direcţia fotonului incident, unghiul φ, iar fotonul va pleca cu impulsul modificat după direcţia care face cu cea a fotonului incident unghiul θ. Mărimile impulsurilor şi relaţia dintre unghiurile θ şi φ nu sunt arbitrare, fiind posibile prin raporturile ce se obţin cu legile conservării energiei şi impulsului.






Legea conservării impulsului

Trebuie să se ştie că impulsul este o mărime vectorială şi adunarea impulsurilor se realizează cu exactitate conform legii paralelogramului. Impulsul Ptot reprezintă suma vectorială a impulsurilor p\'γ şi pe. În conformitate cu legea conservării impulsului, impulsul total, înainte şi după ciocnire trebuie să fie acelaşi, deci trebuie să avem pγ = Ptot. Pentru ca această relaţie să fie satisfăcută trebuie să obţinem, după cum se vede din diagramă:

pγ = p\'γ cos θ + pe cos φ şi p\'γ sin θ = pe sin φ

sau:

(9)

Am notat prin v, viteza electronului după ciocnire, iar este valoarea impulsului aceluiaşi electron definibil,

având masa de repaus m0. Alături de relaţiile (9) trebuie să aşezăm încă una exprimând legea conservării energiei. Înainte de ciocnire, energia fotonului este iar a electronului aflat în repaus m0c2, după cum rezultă din (8), respectiv din (4) şi (5). Conform aceloraşi relaţii, energiile fotonului şi electronului, după ciocnire, vor fi egale cu respectiv astfel încât relaţia ce exprimă

conservarea energiei, se scrie:

(10)

Cele trei relaţii pe care le avem la îndemână, (9), (10) şi (11), conţin cinci mărimi variabile: unghiurile θ şi φ, lungimile de undă λ şi λ\' şi viteza v a electronului, după ciocnire. Celelalte mărimi h, c şi m0 sunt constante universale. Putem elimina aşadar două dintre aceste 2(±)3 variabile stabilind o relaţie de tip fuzzy [0,1]:
↕ între celelalte trei: 1, 2,(3)… numere (periodice): minim → tridimensionalitate, senzorial)/cinci: … → 3, 4, 5... (6), numere (periodice): maxim → cvintidimensionalitate, extrasenzorial, al şaselea simt este confundat cu raţiunea - extrasenzorialul) ↕

Pentru a face comparaţia cu experienţa individuală este convenabil să eliminăm variabilele legate de mişcarea electronului, adică pe φ şi pe v. În acest fel se poate stabili o relaţie între lungimea de undă λ\' a radiaţiei difuzate, unghiul de difuzie θ şi lungimea de undă λ a radiaţiei incidente. Un calcul algebric elementar ne conduce astfel la formula:


(11)


Formula aceasta, dedusă prin procedeul indicat mai sus de Debye şi Compton, s-a dovedit a fi în excelent acord cu experimentalul, confirmând prin aceasta ipotezele ce stau la baza teoriei fotonice a luminii (deductibile).


IV.1.3. De la teoria relativităţii timpului (Einstein) la teoria relativităţii spaţiului (Botez)

Un transfer în medicină al principiilor relativităţii timpului şi a “relativităţii spaţiului” este posibil de susţinut în cele ce urmează [Botez, 2002].
m = masa
c = viteza luminii
(c ≈ 3 x 108 m/s)


Revenind la:
E = mc2
Dacă se egalează formulele E = hν şi E = mc2 iar dacă se ia în considerare ω = 2πν sau , atunci masa relativă devine: , unde m = m0, adică m0 – masa de repaus din teoria relativităţii restrânse. Astfel, s-a definit dimensional şi particula fundamentală din teoria Universului π, pulstonul (1 Bz – ca evaluare ondulatorie), ce este echivalentul (info)energetic al unei pulsaţii circulare spaţiale (roto-translatoare) în domeniul complex C.

Dualismul corpuscul-undă, pentru lumină, impune strict alternanţa. Ca atare, egalând cele două expresii, putem calcula:

mc2 pr2,

0 = defineşte punctul, adică un cerc având: r = 0 , iar:

când: r = 0 Ţ E = mc2 0




(m, c, p - constante universale: m – masa – pentru senzorial; π – pentru extrasenzorial; , iar c – viteza luminii pentru interfaţa dintre primele două dimensiuni = tridimensionalitatea Universului π):











corpuscul: r = 0 undă: r = π


Dacă r = p Ţ E = mc2 p3. Ambele relaţii sunt generale, aplicându-se într-un mod absolut tuturor particulelor (a se citi: tuturor punctelor, pentru că se pot imagina cel puţin tot atâtea particule/antiparticule, câte au fost inventariate până acum) din Univers, universul Nostru, al oamenilor, Universul π. Aceste demonstraţii fizico-matematice permit să considerăm toate calculele de acum şi până acum, ce urmează sau anterioare ca pornind de la egalitatea:
mc2 = πr2

În mişcare undele electromagnetice vor defini planuri (diedre) dependente de traiectorie. Deşi iniţial s-a apreciat că undele de lumină se pot mişca doar rectiliniu, teoria relativităţii timpului a prevăzut posibilitatea curbării lor ca urmare a atracţiei gravitaţionale a corpurilor cosmice, ceea ce o fotografie epocală a dovedit-o în timpul eclipsei de Soare din anul 1918 (Legea excepţiei).



Tipuri de defazare ale undelor EM: a) defazare totală; b) defazare parţială - domeniul de vizualizare este cel al unor cercuri „perfectibile” până la rЄ[0,1], în ambele scheme, proiecţia în plan a unei geometrii spaţiale (info)energetice identice ADN-ului


Se poate considera astfel că, în condiţii ideale, lumina se mişcă şi pe suprafeţe circulare, definite de fluxul punctelor statistice în mişcare (pulstoni), respectiv de undele EM aferente acestora [cf. Vescan, 1971: 113]).




Mişcarea undelor EM pe o suprafaţă circulară

În acelaşi mod, se poate constata că undele electromagnetice – radiate dintr-un punct de emisie – umplu spaţiul generând volumetrii de tipul unui con sau al unei sfere de lumină [cf. Vescan, 1971: 113]). Deşi sunt finite, limitele acestor punct-volumetrii (perfect) circulare – electromagnetice - sunt neprecizate având în vedere că:



Imaginea unui „con” şi a unei „sfere de lumină”: ceea ce nu permite elaborarea unei viziuni coerente este elementul timp, t(s) un parametru, ce nu există în Universul π.


- un cerc, formă geometrică, deşi finit (vizibil) din punct de vedere fizic, deci cuantificabil, nu poate fi definit niciodată precis, ca suprafaţă/volum, întrucât p = 3,14... este un număr transcendent;

- prin prezenţa celor două componente ale sale, magnetică şi electrică, perpendiculare una pe cealaltă, unda electromagnetică defineşte implicit un spaţiu tridimensional extrasenzorial, a cărui volumetrie este imposibil de evaluat cu exactitate în timp/spaţiu (transcedental).

Se poate spune că un cerc defineşte în egală măsură un punct (când r = 0) sau dimensiunea astrală, nesfârşită (când r = p). Este suficient să amintim, ca argument, faptul că până în prezent s-au extras peste 10.000... de zecimale (metaforic) de zecimale... ale numărului p, fără periodice (3), (6)..., evidenţiindu-se prezenţa unui număr (constantă), ce are ca particularitate faptul că tinde spre unitate (senzorial), dar nu o atinge niciodată extrasenzorial [0,1].
Această problemă a fost prezentată de W. Wayt Gibbs, în studiul: O trunchiere digitală a numărului p. Noul mod de a face matematică pură: modul experimental [2003]. Aflăm, din acest studiu, că în anul 1996, David H. Bailey şi Johanathan M. Borwein, în cartea “Experimente în matematică” au dezvoltat un program de calcul descoperind relaţii întregi între lanţuri lungi de numere reale. De fapt, aceasta a fost o problemă ce a incitat pe toţi matematicienii, începând cu Euclid, care a descoperit – în jurul anului 300 î.H. - prima schemă relaţională între numere întregi: un mod de a afla cel mai mare divizor comun a două numere întregi. Totuşi, abia în anul 1977 Helaman Ferguson şi Rodney W. Forcade au găsit o metodă de a detecta relaţii între o mulţime arbitrară de mai multe numere. Bazându-se pe aceeaşi lucrare, Bailey a pornit calculatoarele pentru a dezlega una dintre constantele fundamentale din matematică, cum ar fi: π. Spre marea surpriză a cercetătorilor, după luni de calcule acerbe computerele au venit cu formule neobişnuite pentru această constantă. Noile formule au dat posibilitatea calculării oricărui digit din π, fără a se cunoaşte oricare dintre digiţii precedenţi. O atare realizare era considerată a fi de mii de ani imposibilă.
Până în prezent s-au găsit deja utilizări practice pentru un astfel de algoritm. Astfel, o echipă japoneză l-a folosit la verificarea foarte rapidă a calculului primelor 1,2 trilioane de digit din numărul π utilizând un supercompiuter mai lent; un grup mai mare de informaticieni l-a încorporat într-un program de distribuţie largă, ce le-a permis să scoată digitul cu rangul quadrilionului din π, iar matematicienii au început să se gândească deja cu seriozitate la ce altfel de experimente s-ar mai putea face.
Recent, cercetătorii în matematică au pus o nouă întrebare despre numărul π: este acest număr normal ori nu? Constanta este normală în sens convenţional, de apartenenţa la o clasă comună. Aşadar π este un număr transcendent – întrucât digiţii lui se succed fără sfârşit, iar acesta nu poate fi exprimat ca o fracţie de numere (de tip: 355/113) sau o soluţie a ecuaţiei algebrice x - 2 = 0. În universul numerelor cunoscute, numerele transcendente sunt majoritare, cu excepţia lui π transcendent şi/sau transcedental [Botez, 2002].
Pentru matematicieni, numărul π înseamnă un flux infinit de digiţi, cum ar fi 3,14159... ce este aleatoriu, în sensul că digitul 1 apare în 1/10 din timp, 22 apare în 1/100 din timp etc. Nu trebuie să existe un şir particular de digiţi, care să fie global reprezentativ, dacă π este exprimat în zecimalul binar sau în orice altă bază de numerotaţie. “Acum, pare că această formulă pentru π găsită de un program de computer poate fi cheia ce deschide acea uşă”, notează Bailey. Lucrând împreună cu Richard E. Crandall de la Reed College, Bailey a arătat că algoritmul leagă problema normalităţii de alte domenii mai maleabile ale matematicii, cum este Teoria haosului sau cea a numerelor pseudoaleatoare. Odată rezolvate aceste probleme înrudite (şi mai uşoare), cei doi matematicieni vor demonstra că π este normal, ceea ce - potrivit propriei lor afirmaţii - “va deschide porţile de acces spre o varietate de rezultate în teoria numerelor, ce i-a ocolit pe cercetători de secole”.
Aplicând consideraţiile de mai sus la problematica modelării spaţiului cosmic, putem aprecia:
- dacă: r = p, în formula S = pr2 Ţ S = p3, punctul E = 0 ® expansionând la dimensiuni astrale (constituind Universul π, adică universul Nostru, al Oamenilor, al Biologosului), fiindcă se supune definiţiei:
• = Un punct care este în acelaşi timp centrul şi periferia (marginea)

- descrierea efectivă a unei perioade a undei (Ts) – două semicercuri/sinusoide în desfăşurare – este posibilă momentului, când aceasta se încheie în punctul p (r = 0). Valoarea maximă a acestei perioade se realizează acolo, unde amplitudinea (raza) undei este maximă (r = p) .

Consideraţiile intuitive (fizico-matematice) mai sus formulate reprezintă un cadru de referinţă pentru elaborarea teoriei relativităţii spaţiului - Teoriei Pulsaţiei Universale ce – în esenţă – postulează:


- în devenirea (info)energetică a Universului π (ce poate poate fi identificat cu un perpetuum mobile), mişcarea de expansiune (generată de un punctiform Big-Bang) se transformă în mişcare de recesiune, implozie (tinzând spre regenerarea punctului iniţial) ş.a.m.d..

Mişcarea se continuă apoi în sens invers:

E = mc2 pr2, r restrângându-şi arealul material, când – aruncând o piatră în apă (domeniu concentric) – pe lângă unda expansivă se generează şi o undă recurentă în opoziţie de fază. În mod similar putem considera că dispariţia unei particulare “unde-univers” implică acţiunea antimateriei, corespunzând unei unde defazate, “antiunde-univers”.



Clopotul lui Gauss:modelul „undă / antiundă-univers”- spaţiu axial intuitiv tridimensional (3D)

În termenii curbei/clopotului lui Gauss, acest model al devenirii cosmice descrie un lanţ antagonic de sorginte dialectică: tranziţia recesivă de la corpuscul la undă, de la întuneric spre lumină, de la implozie/comprimare, la explozie/dilatare etc. Într-o formulare matematică se poate spune că punctul de interfaţă între două lumi cosmice concomitente (pulston) corespunde acelui “(macro)punct în mişcare” de care vorbea Eminescu, acel “atom-tată” (primordial) al lui Lemaître a cărui rază – raportată infinitului cosmic – tinde către 0 (conservarea energiei şi impulsului fiind în acest punct maximă). Conform modelului “expansiunii pulsatorii” tocmai acesta este punctul de tranziţie de la implozie la explozie, când:
mc2 pr2, r = 0 Ţ E = 0











Modelul volumetric al “pulsiunii universale”

Când r = 0, E = 0 (din E = mc2 pr2, r = 0 Ţ E = 0) se defineşte matematic un punct de echilibru, între blocajul energetic absolut, determinat de (anti)materia stocată în găurile negre/black-holes - informaţie şi/sau expansiunea energetică maximă (sumă vectorială a forţelor materiei cosmice metamorfozată prin explozia găurilor albe/quasars - energie). Naşterea mereu a aceleiaşi noi lumi (a unui acelaşi sistem cosmic mort ) se petrece o dată cu producerea exploziei în punctul p al cercului şi al sferei (având un reper p comun, ce potenţial este deopotrivă punct, suprafaţă şi volum Ţ QED).
Cu alte cuvinte:
mc2 pr2, r = p Ţ E = p3


Aspectul real, de maximă anvergură circumstanţială a devenirii (meta)cosmice, se configurează potrivit unei legi a circularităţii universale. În acest mod, fenomenologia circularităţii (a cercului, ca formă perfectă) are şi o reprezentare negativă, fie chiar în domeniul în care este teoretic implicabilă sau e demonstrată, prin reducere la absurd, dar în niciun caz ca un fapt inevitabil (demonstrabil) sau care nu ar putea exista într-una din variantele: real-virtual, undă- corpuscul, dextrogir-levogir etc.



Modelul circularităţii universale (model roto-translator:3D)

De aceea, punctul se defineşte prin p, ce nu poate fi localizat undeva, pe perimetrul cercului sau oriunde, pe acelaşi perimetru. Iar r = 0, idem, în aceleaşi condiţii (precizate).
Dispersarea, reevaluând domeniul cercului (suprafaţa), unde r = p, va produce o scădere a şanselor de manifestare a punctelor spre 0 (punctul, pr2 Ţ r = 0) şi p (prin înlocuirea: r = p Ţ p3).
Gauss a pierdut din vedere că nu pot exista două fenomene posibil de definit ca identice, întrucât:
- dacă au aceiaşi parametri, manifestarea lor presupune diferenţe în t(s) (timpi spaţial diferiţi);
- chiar manifestarea lor presupune o reflectare identică, în condiţii perfect echilibrabile (temporale inclusiv), aceasta este de semn contrar ( şi , dextrogir şi levogir etc.);
- aplicabilitatea clopotului lui Gauss se face la fenomene finite având în timpul t(s) doar o susţinere orientativă.



Geometria 3D a dispersiei unui punct într-un spaţiu senzorial/extrasenzorial: 5D (Botez-Donţu, 2004).

mc2 pr2
r = p
mc2 p3
În momentul t, când aruncăm piatra în apă, luciul formează cercuri concentrice, dinspre centru spre periferie. În acelaşi timp t(s), în apă se execută şi cercuri concentrice, deasupra apei (la interfaţa cu aerul) şi dedesubtul apei, după menţiunea:


(în unitatea de timp/ ts = timp spaţial, spre al deosebi de cel biologic/tb – propriu omului)
Revenirea în punctul 0, unde s-a aruncat piatra, atunci generându-se fluxul şi refluxul, respectiv creşterea şi descreşterea corespunzătoare a lungimii de undă respective, proiectează un punct ce coincide cu cel periferic – prin interfaţa p – şi care are pretutindeni aceeaşi valoare (punctuală) infoenergetică (pulston):


în ceea ce am putea numi – din punct de vedere energetic – sfere concentrice.
Evoluţia unor asemenea sfere ar putea fi descrisă intuitiv de situaţia în care am reuşi să urmărim un clăbuc ce se formează din sfere din ce în ce mai voluminoase, menţinute una în cealaltă la o diferenţă de o peliculă (punct statistic) infoenergetică, până la spargere (r =p).
Cu alte cuvinte, oscilaţia razelor acestor sfere între r = 0 şi r = p, ar permite aplicarea formulei spaţiale: mc2 p3, în momentul t(s) al spargerii sferelor într-un număr p de puncte statistice – r = 0 (omul se naşte şi moare, evoluând de la iubire spre moarte, atunci dispare pulverizat în: p puncte statistice, adică: 10-16 s). Deficitul energetic, care generează destrămarea sferelor de săpun, fiind indiferent că apare acolo unde a început, r = 0 sau când r = p, oscilaţia (pulsaţia înspre şi dinspre r = 0) mc2 pr2, în timpul t(s), concordă cu forţa centrifugă proprie, imposibil de definit altfel, în ambele sensuri ale sistemului, inpansiv (exploziv) şi expansiv (imploziv).
Dacă acceptăm că acest model caracterizează la nivel micro/macrocosmic Universul π, devine de înţeles ca alternativă termenului de infolaserbioenergetică (ILBE), adică a unui mod existenţial ( = congruent) al matricei fundamentale ce coexistă trupului nostru fizic (energie), psihic (informaţie) şi sufletesc (lumină), iar ca unitate de măsură psihomul (adică unitatea conştiinţei apreciată psiho-somatic de sine şi/sau pentru sine) reprezentată de fiecare dintre noi, oamenii şi pulstonul ca unitate (bio)infoenergetică având un caracter universal.
Acest model, general şi dialectic de conceput, unde omul este măsura tuturor lucrurilor va fi astfel, de regăsit şi aplicat tuturor nivelelor de realitate ale lumii [Nicolescu, 2002], macro- şi micro-fizice, inclusiv la nivelul sistemului (bio)logic uman, pe care medicina, inclusiv cea ecologică (naturistă) îl studiază în scopul optimizării performanţelor proprii.


pulston
(foton alternativ = punct statistic)


H2O [H30]+ + [OH]-

Atenţie! Orice pulston (cuantă de informaţie = punct statistic) acţionează şi în domeniul biologic după modelul de mai sus (fotonul alternativ al antimateriei – informaţiei).

Formula apei este cea menţionată, însă structura H2O nu este cunoscută, pentru că noi înşine (oamenii) suntem apă, dacă ar fi să luăm în consideraţie, comparativ, de exemplu, doar structura chimică a NaCl (sarea de bucătărie), cu o participare de 9g‰ la viaţa terestră (pelicula clăbucului).
În mod curent vorbim de materie vie şi materie moartă, organic anorganic. Paradoxal, domeniul an/organic există şi/sau trăieşte la fel de activ precum cel organic (vezi fenomenele energetice, perpetue, ale orbitelor atomice, ce nu fac parte dintr-o celulă vie)
Orientarea apei, spre domeniul organic sau anorganic se face polarizat (ca şi lumina laser):


[H30]+ H2O [OH] –

adică:

acid H2O [H3O]+ + [OH] bază.


Orientându-ne dinspre H2O, viaţă înseamnă a vira spre acid, iar moartea, invers, spre bază, ceea ce implică introducerea noţiunii de pH, logaritmul cu semn schimbat al ionilor de [H30]+:

mc2 pr2
Ż
teoria relativităţii spaţiului
Ż
[H3O]+ + [OH]- H2O [H30]+ + [OH] –

Orice soluţie la care participă un element: Na+, Cl-, Mg2+, Ca2+ etc. formează o membrană (peliculă), care rezistă la maxim, atât timp t(s) cât (info)energia proprie acţionează corpuscular (în cazul r = 0), dar se manifestă exclusiv ca undă (în cazul: r = p). Expresia şi dovada existenţei organic-anorganic este evidentă în impasul levogir-dextrogir. Astfel, cu toate că o substanţă chimică valorifică aceeaşi formulă chimică şi manifestare spaţială – se ia, frecvent, exemplul acidului ascorbic (γ-lactona) – aceasta se manifestă diferenţiat la traversarea luminii polarizate, în funcţie de natura frecvenţelor membranare: fie levogir (în cazul frecvenţelor roşu-violet), fi dextrogir (în cazul frecvenţelor galben-verde) [ Manu, 2002].
În practica medicinii, dar şi a terapiilor asociate medicinii alopatice este relevantă existenţa unei statistici favorabile cu privire la consecinţele pozitive/negative ale acestor modificări de polarizare, funcţie de originea naturală sau sintetică a unui remediu (ignorându-le în momentul tratamentului pe cele negative, cu atât mai mult cu cât acestea pot să apară, strict speculativ, chiar mai târziu reportându-se altei generaţii).
Esenţial, radiaţia (bio)laser acţionează în baza domeniului de experienţă, pe durere şi inflamaţie, prima concepută ca dezvoltarea acidă a bolii (de la cenestopatie spre distrucţie tisulară – prin deshidratare), iar inflamaţia, una bazică (dinspre cenestezie, către distrucţie celulară - prin hidratare) .
În sinteză, utilizând termenii teoriei “pulsaţiei universale” am putem afirma că domeniilor spaţiale (sfere) în care punctele energetice (mc2 pr2) aflate în expansiune sau remisiune (inpansiune) se întâlnesc tangenţial, se intersectează sau se confundă (π), generând ceea ce înseamnă viaţă terestră acolo unde : lumina cosmică acţionează sau unde, în mod limitat, se utilizează (BIO)LASERUL ca terapie.

Laserul ar putea fi numit astfel şi “lumina pură” (magică), având în vedere parametri săi definitorii:



I. omogenitatea - lumina obişnuită este alcătuită dintr-o sumă de pulstoni (fotoni alternativi) cu diferite lungimi de undă şi cu faza nesincronizată. În cazul radiaţiei laser, datorită emisiei stimulate, toţi fotonii vor avea aceeaşi fază ;



II. direcţionalitatea - lumina obişnuită are un caracter puternic divergent pulstonii (fotoni alternativi) ce o compun se deplasează pe direcţii neparalele. Fasciculul laser este alcătuit din fotonii ce se deplasează pe direcţii riguros paralele ;



III. monocromaticitatea - spre deosebire de lumina Soarelui ce este alcătuită din pulstoni ( fotoni alternativi) cu diferite lungimi de undă, radiaţia laser emisă este determinată de o frecvenţă într-o distribuţie Gaus a modului de oscilaţie multiplu (aceeaşi lungime de undă);



IV. intensitatea (densitate luminoasă/1 u = 1 stilb) - datorită puternicei concentrări a fasciculului produs de laser, densitatea de (info)energie a acestuia este deosebit de mare. Un bec obişnuit dă o lumină de ordinul a o mie de stilbi, în timp ce un laser cu o putere doar de 10 mW produce o lumină cu o putere de 1012 stilbi.



Un mod de a explica/un alt mod de a înţelege (în medicina ecologică - ILBE):


→ polarizarea: este orientată în spaţiu, după o singură direcţie, prestabilită, adică dinspre trecut (cauză) → un trecut t(s), trecut de viitor (efect);


→ monocromaticitatea: presupune o singură lungime de undă, ceea ce îi asigură puritatea;


→ coerenţa: orientarea în timp, dublată de aceea în spaţiu îi asigură absolută direcţionalitate radiaţiei simulate şi amplificate.




Sfere de implicaţie asociate (3D) procesului morbid în evoluţie (schemă intuitivă)

În concluzie, se poate spune că radiaţia laser reproduce şi susţine toate caracteristicile nemuririi prin proiecţia informaţiei luminoase dinspre trecut către viitor (în conformitate cu algoritmul precizat deja: mc2 pr2, ex-pansiune in-pansiune, r=0 r=p).
Cu alte cuvinte, o dată evidenţiate aspectele specifice acţiunii laser mai sus amintite, acestea vor putea fi optim corelate cu mecanismele DEMO – în calitate de ştiinţă a “luminii universale” – ILBE (Pulstonica).
Pe temeiul acestor consideraţii matematice, devine posibilă formularea “legilor întâmplării” (Botez, 2002), cărora mecanismul (bio)laserterapiei li se subordonează implicit, iar al medicinii explicit:

(1) Legea excepţiei: orice fenomen, oricât de complex, va cuprinde cel puţin o eroare, prima dintr-o succesiune ce va determina o nouă lege transformând starea iniţială într-o excepţie punctuală şi/sau invers ( ). Regăsim, astfel, formulată în alţi termeni, relaţia recesivă de tip Yin -Yang: orice creştere presupune germenele propriei descreşteri. Tocmai în această dialectică se regăseşte şi conexiunea cu principiile (bio)laserterapiei.

(2) Legea compensaţiei : un sistem oarecare aflat în stare de dezechilibru se reechilibrează prin utilizarea propriilor resurse declanşate de un reper (stimul), exclusiv interior sistemului, dar care are întotdeauna cel puţin un punct de tangenţă cu exteriorul ( ).
Teorema de recurenţă Botez - Donţu:
Fie r o transformare continuă bijectivă a spaţiului euclidian cu extindere în spaţiul complex sferic C - pulsatoriu - ce îşi păstrează volumul periodic (v1, v2..... vu – ce trebuie înţelese că aparţin spaţiului fazelor pulsaţiei universale Big-Bang, când r1,r2....rπ se diferenţiază prin câte un punct statistic de forma r = 0). Să presupunem că domeniul mărginit sferic C este invariant la r: r (t1) = t1; atunci pentru orice punct r0 (r = 0) aparţine acestuia şi în orice vecinătate U a lui r0 exista un punct r є U ce se reîntoarce în domeniul U: există π › 0 astfel încât rπ r є U (U subspaţiu a lui Uπ - de fapt universul π). În acest mod, teorema lui Poincaré de la care s-a pornit demonstrată integral devine un caz particular a legii compensaţiei ca o particularizare a acesteia [Arnold, 1980].
Un model matematic coerent al celor două legi pentru Universul π se poate elabora din nou prin folosirea celor două formule ale cercului, pe care le-am utilizat şi în cazul Teoriei “Pulsaţiei Universale sau a relativităţii spaţiului”, vizând:

- suprafaţa: Sc = πr˛ , respectiv:
- lungimea: Lc = 2 πr.

Prin împărţirea celor două formule vom avea o soluţie de forma sau .
Modelarea matematică aplicată a celor două legi doreşte să demonstreze că, lipsind numărul π, acesta se regăseşte în limite, la 0 şi 1 (π-ul la limită), în domenii de excepţie. O ecuaţie de forma sin r – 1 = 0 şi/sau cos r – 1 = 0 nu este algebrică, iar rădăcina nu este un număr iraţional algebric nici măcar într-un spaţiu complex C, unde apar doar diferite cuantificări, iar timpul t(s) are rol de margine/periferie.

Forma numărului π descrisă printr-un calcul al funcţiei de tip polinom dintr-un spaţiu complex (C) ne permite să dăm o interpretare coerentă a dimensionării transcendent-transcedentale, de fapt se realizează un nou spaţiu complex concentric (legile întâmplării).

În concluzie, putem considera corectă demonstraţia (fizico-matematică) pe care doar am sugerat-o în cele două subcapitole anterioare şi că are - în ultimă instanţă - un scop aplicativ, nemijlocit corelat şi cu laserterapia sau (bio)optoelectronica – (bio)laserterapia.
În acest fel, cele trei tipuri de interacţii caracteristice proceselor cu particulele fundamentale cunoscute sunt esenţial: interacţiile electromagnetice, interacţiile slabe, respectiv interacţiile tari.

- în interacţiile electromagnetice sunt prezenţi întotdeauna fotonii reali sau virtuali, tăria cuplajului fiind , unde α este constanta structurii fine.

- în interacţiile tari sunt prezenţi hadronii, tăria interacţiilor fiind dată de constanta lui Fermi f˛/hc aprox.1, unde f este sarcina câmpului forţelor nucleare. Forţele nucleare descriu, prin urmare, interacţiile tari dintre nucleoni.

- interacţiile slabe sunt asociate cu leptonii, fără a fi excluse unele procese cu mezoni şi hiperoni, tăria interacţiei fiind dată de condiţia g˛/hc aprox.=10-14s, adică 36 Bz, unde g este sarcina câmpului ipotetic al interacţiilor slabe.

Constantele timpului t(s) de interacţie sunt de la… 10-20 - 10-18 s pentru interacţiile electromagnetice, de la… 10-23 -10-22 s pentru interacţiile tari şi de numai… 10-10 - 10-8 s pentru interacţiile slabe. Dacă neutrinul şi fotonul participă numai la interacţii de un singur tip, alte particule fundamentale pot participa la două sau la toate trei tipurile de interacţii [Sterian, Stan, 1985].
În raport cu masa de repaus, particulele fundamentale se clasifică în leptoni (particule uşoare), mezoni (particule intermediare) şi barioni (particule grele).
Cercetările teoretice şi experimentale au arătat, că fiecărei particule îi corespunde o antiparticulă, adică o particulă cu aceeaşi masă, spin, timp de viaţă etc., dar cu sarcină electrică de semn opus. Astfel de perechi particulă antiparticulă sunt, de exemplu, electronul e- şi pozitronul e+, pionii π+ şi π-, miuonii μ+ şi μ- etc. - prima antiparticulă descoperită a fost pozitronul; producerea perechilor particulă-antiparticulă se explică formal pe baza teoriei lui PAM Dirac, a vidului. Existenţa antiparticulelor pune în evidenţă simetria naturii faţă de schimbarea semnului sarcinii particulelor, cunoscută sub numele de principiul conjugării de sarcină. Şansa de a se descoperi noi particule/antiparticule, inclusiv neutre/instabile, elementare, ne pune în postura de a introduce o nouă noţiune fundamentală, adică pulstonul, care este interfaţa tuturor particulelor din atom şi a fenomenelor infoenergetice în conformitate cu Teoria cunoaşterii extrasenzoriale/senzoriale (Botez-Donţu, 2004).
În condiţiile menţionate, atunci 1 Bz = 1-1 s (o pulsaţie), când 1 Bz =10-49s (0 - informaţional, 1 - energetic: „Şi a fost lumină” - GENEZA/Creaţia 3; Ps.33.9. 2Cor.4.6.), implicit/explicit se formează pentru fiecare substanţă activă/t(s) un tren (front) de unde, fie că aparţine ori nu medicinii ecologice/alopatice - (bio)laserterapiei - ce le însumează corespunzând astfel energetic câmpurilor de forţe ale căror informaţie o transferă sistematic metabolismului uman/animal prin pulsaţii (oscilaţii) - ca orice atitudine terapeutică (medicament ori remediu, alte tipuri de terapii indiferent de origine), ce se poate încadra în domeniul corespunzător:


- forţe gravitaţionale, până la 10-8s ( ÷ 42 Bz); domeniu propriu acţiunii dominante a medicamentelor (remedii alopatice), (re)surse dextrogire (alopatice), de sinteză/semisinteză, pe care organismul uman şi/sau animal le returnează (le roteşte în planul luminii polarizate, spre levogir) pentru a le putea folosi ca sursă energetică alternativă (în metabolism), dar cu un consum intern important (info)energetic, ce depăşeşte eventualele beneficii (anabolism) ale unui echilibru energetic scontat doar teoretic (catabolism), dar acceptat atât timp cât organismul afectat de boală mai dispune de resurse energetice proprii provenind din buna funcţionare a celorlalte organe şi sisteme, care asigură astfel homeostazia (metabolizarea debuşeului alopatic de sinteză). Aşa se explică probabil şi nevoia repetării dozei terapeutice atât de des în medicina alopatică, chiar până la sfârşitul vieţii, mai ales în afecţiunile consumptive cronice sau efectul dozelor toxice tumoricide (citostatice, iradieri etc.) ori din şocul anestezic şi rezistenţa progresivă la tratament, alergiile, efectele teratogene etc. la doze scăzute din medicamentele de sinteză şi de semisinteză;



- forţe slabe, între 10-8 s...10-10s (42Bz ÷40Bz): nivelul la care acţionează medicina ecologică, ce mizează pe caracterul levogir al atitudini terapeutice, pe care-o propune, în condiţiile menţionate mai sus în cazul remediilor naturiste. Dar remediul fito mai beneficiază şi de însuşirile celui homeopatic, de interferenţă, atunci se regăseşte în diluţii (infuzii, de exemplu; prin metoda de administrare, în cazul tincturilor sublinguale etc.)



- forţe electromagnetice 10-17s...10-20 s (23Bz ÷ 30Bz): se manifestă constant major îndeobşte prin medicina homeopatică (principiul similitudinii infinitezimale) sau în terapiile ce presupun, direct sau indirect, diluţii mai mari ale unei substanţei active, levogire în general şi toxice în doze ponderale.



- forţe tari, peste 10-23s... (÷ 27Bz): impune modul psiho/non-psiho - parapsihologic de acţiune al medicinii ecologice şi al terapiilor adresate omului (animalului) numite asociate, de felul: psihoterapiei, hipnozei (din psihiatrie), până la metodele orientale de relaxare şi autorelaxare, acupunctură - presură ori masajele sinergetice şi terapeutice, descântecele, magia etc.


(Big-Bangul primordial)

Modelul roto - translator de acţiune elementară (câmp) 3D/5D (diagnostic / terapeutic din domeniul extrasenzorial) şi 5D/3D (terapeutic / diagnostic din domeniul senzorial) dar 5D/3D şi / sau 3D/5D (în cazul diagnosticului şi respectiv al terapeuticii senzoriale / extrasenzoriale); axele xx′ şi zz′aparţinând spaţiului complex (C ) = Universul π (interrelaţia pulsatorie între Big-Bangul primordial şi big-bangul individual)

Se deduce în acest mod că este vorba de câmpuri pulsatorii sau oscilaţii, ce evoluează în timp identic t(s), rezonante structurii (bio)fizice proprii, ecranate (tip cod bară), realizând o amprentă (3D/5D) spaţială, care cu cât se apropie mai mult de dimensiunile oscilatorii ale fenomenului morbid, impune propriile oscilaţii, în condiţiile noi ale unui program (a)temporal (ne)cunoscut. Remediul poate propune astfel un spaţiu (acelaşi) de oscilaţii (dar cu o altă frecvenţă) capabil să-şi impună (urmare a modalităţii de dinamizare) sau măcar să modifice parţial (bruiaj) pe cel patologic, spre un gradient, ce să reuşească a fi preluat de ţesuturile indemne morfofiziologic, fără eforturi metabolice majore. În medicina alopatică, de cele mai multe ori medicamentul sau coktail-ul de droguri se administrează ca o supă de organe, chiar dacă deficitul energetic este cvasi-punctual (leziunea in situ, de exemplu), organismul aflat în deficit (info)energetic deja, primeşte sarcina dificilă de a gestiona în acest mod (dextrogir) mai multă energie pentru a metaboliza substanţa medicamentoasă introdusă cu rol terapeutic decât beneficiul (minor) obţinut. Actul terapeutic repetat în timp, după acelaşi principiu, creează o redutabilă patologie iatrogenă, prin cercul vicios al unui rău necesar sau cel al reparării unei erori prin alta, mai mare.
Unele remedii fitoterapeutice, de exemplu, acţionează în domeniul forţelor gravitaţionale, după modul de administrare (decocturi, cataplasme etc.), altele în domeniul forţelor slabe, apropiat homeopatiei (tincturile, prin picurare în apă sau infuziile, dacă avem în vedere şi diluţiile realizate pentru substanţele active, apoi nivelul de absorbţie digestivă). Dinamizarea remediilor fitoterapeutice (soluţii, cele mai multe) nu se realizează prin sucusiune, ca în homeopatie, de exemplu, ci prin preparare termică, parţială sau totală, a unor produse vegetale cu o structură spaţială levogiră, deci identică din punctul de vedere al orientării planului luminii polarizate cu a ţesuturilor animale (unitate biologică). Cele mai multe principii active (provitaminele din regnul vegetal, de regulă) se comportă ca nişte (co)enzime – mediu (info)energetic de echilibru, după modelul: sinus/cosinus şi stimulează/inhibă (info)energetic decisiv bilanţul metabolic al organismului uman. Pentru prima dată în lume se sugerează, confirmat exclusiv clinic, că dinamizarea remediului se poate efectua şi prin (bio)laser [Botez, 2002], cu efecte fundamentale, astfel raza (bio)laser conferă intrinsec remediului fitoterapeutic sau homeopatic, prin parametri logistici noi şi valenţe terapeutice noi, alături de cele proprii remediului din perioada de stare naturală - în accepţiunea relativistă a cuvântului: om.
Dacă revenim la cazul fitoterapiei, modul de preparare ne aduce şi răspunsul privind cel de dinamizare: lumina solară, în situaţia sucurilor, gemurilor proaspete etc. şi energia termică, atunci prepară infuzii, decocturi etc., fiind de aşteptat ca ceea ce pierdem prin preparare termică la un remediu fitoterapeutic să câştigam administrând unul nou, dinamizat prin stoarcere sau tocare etc. în funcţie de structura intimă (info)energetică a remediului de presupus. Dietoterapia impune dinamizarea alimentelor ingerate prin masticaţie (mecanic) şi căldura proprie a corpului uman (termic) etc.
Posibilitatea studiului sistemelor şi proceselor (bio)fizice se bazează pe principiul cauzalităţii conform căruia fiecare stare din lumea reală (senzorială) este efectul unor cauze, ce determină în mod univoc starea respectivă. În (bio)fizică aceste cauze sunt interacţiile câmpurilor (info)energetice, ce determină nu numai procesele (bio)fizice şi (bio)logice intrinseci existenţei curente a sistemelor materiale/spirituale. Până în prezent, se consideră că există patru tipuri (moduri) fundamentale de interacţii: tari, electromagnetice, slabe şi gravitaţionale – menţionate deja, iar acestea intervin la diferitele nivele de organizare ale materiei: nivelul cosmologic (peste 108m), macroscopic (de ordinul metrului ), molecular (10-8 m), atomic (10-10 m), nuclear (10-14 m) şi cel al particulelor elementare (10-16 m).
Pentru a da viaţă unei celule – ou ( zigot), pentru a identifica un om cu maximă perfecţiune, exactitate şi ordine simultan, cele zece milioane de miliarde (1016) de celule sistematizate în aproape 1000 de tipuri diferite, organizate sistemic, complex şi dinamic este necesar un (bio)computer energetic de foarte înaltă clasă, cel puţin identic fiinţei umane. Acest bio-compiuter, care reprezintă şi viul etern din lumea vegetală, viruşi, bacterii, insecte, peşti, păsări, animale şi semeni (omul), I s-ar putea atribui numele de BIOIDENTITATE (bios = viaţă; identitate = ceea ce constituie esenţa unei fiinţe - viul în sine). Este exact ceea ce se poate desprinde şi din gândirea filosofică a lui Mihai Eminescu despre arheu = principiu, adică informaţia în imaginea ortofizică a formei (dacă psihicul este principiu, iar psihicul este şi formă - morfologic - atunci logic, formal, principiul = morfologic), deoarece Eminescu înţelege arheul în sens informaţional [Eminescu, Gânduri filosofice, p. 173].
Este fascinant să constatăm că ordinul de mărime la nivel cosmologic al particulelor elementare de 10-16 m este identic, ca valoare absolută, cu cea de 1016 de celule sistematizate, complex şi dinamic, atunci Universul π se confundă ca entitate infoenergetică cu fiecare dintre noi, de aici şi explicaţia că oamenii sunt singurii care conştientizează existenţa lor unică în cosmos (existenţa în sine şi pentru sine = BIOIDENTITATEA = psihomul).
Bio(i)dentitatea poate aparţine şi lumii vegetale, viruşilor, bacteriilor, insectelor, păsărilor, peştilor, animalelor, diferită de la o specie la alta, dar neconştientizată (instinctuală exclusiv). Astfel, relaţiile care există între bioidentităţi au caracter infoenergetic şi se transmit într-un sistem relativist spaţio-temporal, potenţial/virtual, prin pulsaţii (oscilaţii) din domeniul complex C, ce pot fi cuantificate într-un model matematic - (bio)fizic de concepţie nouă preluând ca spaţiu de interferenţă teoria relativităţii restrânse şi teoria pulsaţiei universale, dar prin introducerea numărului transcendent/transcendental: π.
Fie două evenimente E1 (x1, y1, z1, t1) şi E2 (x2, y2, z2, t2) care au loc în acelaşi sistem de referinţă S. Prin definiţie se numeşte interval relativist dintre cele două evenimente, mărimea [Sterian, Stan, 1985]:
=

Dacă se notează şi:
, atunci relaţia duce la , iar pentru o valoare constantă a intervalului relativist dependenţa dintre ct şi l are forma unei hiperbole .
Dacă intervalul este de tip temporal ( >0) se obţin ramurile AA\' şi A1A\'1 , iar dacă intervalul este de tip spaţial ( < 0) rezultă ramura B\'BB\". În primul caz ( > 0) punctele A şi A1 reprezintă două evenimente ce se produc în acelaşi punct din spaţiu ca şi evenimentul reprezentat prin punctul O, oscilând între r = 0 şi . Punctul A reprezintă un eveniment “ulterior”, iar A1 un eveniment “anterior” celui figurat prin punctul O. Cu alte cuvinte evenimentul A este efect (energie), în timp ce evenimentul A1 este cauză (informaţie) pentru evenimentul O (lumină). Regiunea situată deasupra asimptotei superioare OO\' se numeşte viitor i2c2t2, iar regiunea aflată dedesubtul asimptotei inferioare OO\'\' a hiperbolei se numeşte viitorul2 în raport cu evenimentul O. Între două evenimente aflate pe aceeaşi ramură a hiperbolei există o legătură cauzală; de exemplu un eveniment A\' este efect în raport cu A, în timp ce evenimentul A’1 este cauză pentru evenimentul A1 .
Pentru intervalele spaţiale rezultă ramura de hiperbolă B\'BB\", iar succesiunea temporală a evenimentelor nu este univocă; există sisteme de coordonate în care un eveniment este anterior altuia şi sisteme de coordonate în care cel de-al doilea eveniment este anterior primului (cauza devine efect şi invers). De exemplu evenimentele reprezentate prin punctele O şi B sunt simultane într-un anumit sistem de referinţă, dar între acestea nu există legătură cauzală, deoarece evenimentul B se află pe ramura de hiperbolă, ce în raport cu O se găseşte atât în viitorul i2c2t2 cât şi în viitorul2.
Când într-un anumit referenţial S2 = 0, rezultă : l = ± ct şi se obţin ecuaţiile asimptotelor la hiperbolele considerate. Asimptotele descriu evenimente legate de propagarea luminii şi din principiul
invariaţiei vitezei luminii rezultă că S = 0 în toate cele


Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2022 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor
Homeopatia in tratamentul cancerului
Medicamente homeopate anti cancer




  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai