mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Homeopatia in tratamentul cancerului
Index » Boli si tratamente » Homeopatie » Homeopatia in tratamentul cancerului
» Homeopatia in tratamentul fricii, obsesiilor si stresului

Homeopatia in tratamentul fricii, obsesiilor si stresului


Share






„Nu e lucru intelept sa spui: voi trai, ata de maine


este prea tarzie, se traieste:azi - pentru totdeauna!”


MARTIALIS



Cuprins:

Remedii homeopatice: de la producţie la utilizare

Rezultate aparent surprinzătoare ale cercetării aplicative în homeopatie

Tehnologia producţiei de remedii homeopatice

Diluţia remediilor homeopatice

Triturarea remediului

Acţiunea ţintită - punctiformă - a remediului homeopatic

Etapele tratamentului homeopatic

Antidotismul homeopatic



Remedii homeopatice: de la producţie la utilizare

sus sus
Lucrarea de faţa se adresează medicilor homeopaţi, de aceea recapitularea unor noţiuni importante privind modul de preparare, de administrare şi de supraveghere clinică a bolnavilor considerăm că se impun a fi (re)amintite pentru începători în primul rând şi în mod deosebit pentru medicul de specialitate (de familie ori psihiatru) care îşi propune să trateze altfel stările de anxietate, de panică, obsesiile etc., în condiţiile unei experienţe oricum insuficiente, cu atât mai mult pe tărâmul neuropsihiatriei ori al utilizării diluţiilor infinitezimale. O datǎ definitǎ natura bolii şi a similitudinii clinice (a simptomului) cu un anumit remediu, producţia şi strategia de utilizare a acestora devine aproape de la sine un pas firesc al „semiozei homeopatice” .

Rezultate aparent surprinzătoare ale cercetării aplicative în homeopatie

sus sus
Patogenezia homeopatică reprezintă prin faptul însuşi un profund experiment conceptual şi o cercetare cu adevărat multipotentă a simptomelor de observaţie clinică posibile (peste două secole de cercetare). Însă efectul real al diluţiei infinitezimale a fost mai mereu pus la îndoială indiferent de modalitatea experimentală, iar de la începutul secolului nostru (al XXI - lea) au apărut lucrări de cercetare fundamentală în domeniul homeopatiei; între timp, acestea au fost efectuate pe microbi, protozoare, fungi, plante, animale, apoi organe izolate, minerale etc.


În acest mod dorim să sintetizăm, prin cele ce urmează concluziile câtorva experimente, în general cunoscute din literatura de specialitate, ce sunt în măsură mai mare a răspunde întrebărilor, incertitudinilor, convingerilor acelor medici alopaţi care mai au încă îndoieli legate de evoluţia şi competenţa clinică, de valenţele terapeutice ale legilor similitudinii:

(1) Experienţa ce a determinat pe cei mai mulţi medici alopaţi să se îndoiască în necredinţa lor, a fost cea a lui LOPP şi WURMSER. Aceştia au injectat la cobai arseniat de sodiu şi au observat că într-o săptămână s-a eliberat prin fecale şi urină circa 34% din cantitatea introdusă, restul rămânând stocat în organism. Apoi s-a injectat intraperitoneal arseniat de sodiu într-o diluţie de CH7 (adică 10-14s), s-a declanşat imediat o eliminare de arsenic prin urină şi fecale: 1 000 000 - 100 000 000 de ori mai mare decât doza injectată. Experienţa s-a repetat şi neîndoielnic s-a confirmat cu bismut.
S-au adus critici acestei cercetări, considerându-se că numai simpla înţepare a peritoneului ar putea declanşa reflex eliminările toxicului, dar la injectarea încrucişată (adică injectând arsenic la cobaii intoxicaţi cu bismut şi invers) nu s-a obţinut nici o eliminare.

(2) GUILLEMIEN a constatat că hipofiza izolată în vitro nu produce hormoni, dar dacă este pusă într-un lichid de experienţă izoton cu ţesut hipotalamic în doză de o milionime de gama (γ) îşi reia producţia de hormoni.

(3) SEVAUX şi EMAR au administrat la 44 de bolnavi Phosphorus în diluţia CH7 (10-14s). La 39 dintre ei, după 3 ore, concentraţia fosforului sangvin a scăzut considerabil (adică s-a prăbuşit).

(4) FEILER face în 1931 o experienţă interesantă: tratează culturile de infuzori (clasă de protozoare) prin clorhidrat de chinină în diluţie mare: de 10-8s - ceea ce stimulează creşterea acestor microorganisme. Dar crescând diluţia, dispare efectul, iar crescând şi mai mult diluţia (spre 10-18 s) apare din nou efectul de stimulare a creşterii. Experienţa a fost făcută paralel cu probe placebo - albe (adică diluând solvent în solvent sau cum am expune curent, lotul martor), dar rezultatele au fost negative.

(5) PERSSON efectuează testări interesante asupra vitezei de reacţie enzimatică a ureazei, diastazei şi tripsinei. Nitratul de Ag şi clorura de Au îşi încetează acţiunea la 10-10 s diluţie, clorura de calciu la 10-20 s şi clorura de mercur la 10-60 s. În 5 luni s-au făcut 326 de serii de comparări între microdoze şi martori ori 215 serii de comparări între martori şi martori, pentru a nu exista nici un dubiu. Experimentele au reuşit integral.

(6) BOIRON cercetează acţiunea arseniatului de sodiu asupra respiraţiei coleopterelor de grâu şi constată că diluţiile de 10-3, 10-4, 10-5 s o inhibă, iar diluţia de 10-6 s este indiferentă. Diluţia de 10-7 s stimulează, diluţia de 10-8 s produce o puternică inhibiţie; apoi o diluţie de 10-12 s până la 10-14 s prezintă o acţiune indiferentă, apoi la 10-18 s apare o puternică stimulare.

(7) KOLISKO adaugă hranei şoarecilor albi nitrat de argint - în diverse diluţii. După două săptămâni loturile s-au diferenţiat net ca greutate. Cea mai mică greutate a fost constatată la şoarecii care au primit nitrat de argint în diluţie de 10-20 (ceea ce înseamnă 1g nitrat de argint în 100 milioane litri de apă distilată).

(8) Dr. ROBERT administrează medicilor radiologi cu leucopenie (boală profesională) Ceanothus în diluţie 10-10 s şi observă creşterea numărului de leucocite. Zincul administrat de acelaşi experimentator în diluţia 10-10s a reuşit să inhibe culturile de staphilococcus aureus.

(9) JENAER inoculează la şoarece lichid peritoneal, cu 500.000 celule de ascită Landschutz (variantă a sarcomului Erlich) şi ARN în diverse diluţii. Fiecare lot cuprindea 13 animale, iar din lotul ce a primit CH4 au supravieţuit 8 animale, din cel cu CH9 au supravieţuit 8, la CH15 au supravieţuit 6, iar la CH30 chiar 10.

(10) Dinamizarea, sucusiunea, agitarea soluţiei induc de regulă proprietăţi şi/sau efecte clinice nebănuite. DELORE şi LONDE au constatat o creştere a puterii oxido-reducătoare a apelor minerale prin agitaţie prelungită [Kopaczewski, 1976], iar prin agitaţie deasemenea se modifică vâscozitatea sângelui. BONET - MAURY merg până la subtilităţi mai mari, demonstrând că forma vasului în care este sucusionată soluţia de experienţă schimbă efectele acestei soluţii [Bungetzianu, 1983].

(11) Utilizarea homeopatiei în pediatrie mai ales în ultimii ani (cercetare multidisciplinară) a anulat practic orice suspiciune pentru medici în general şi clinicieni în mod special, pentru remediile homeopatice folosite în pediatrie şi medicina veterinară [Toma, 2002].

Reluând o anumită perspectivă istorică asupra diluţiei infinitezimale , vom realiza relativ repede şi unele din propriile limite de gândire (ca medici alopaţi în primul rând), iar uneori lipsa unei viziuni corecte, ce i-a făcut pe mulţi medici (de altfel personalităţi marcante) să nu accepte homeopatia ca disciplină medicală mai ales în fostele ţări ale „lagărului socialist”. Înainte de 1945, chimiştii reuşeau (cu metodele de atunci) să dozeze o substanţă diluată până la 10-6 s (adică exact nivelul de concentraţie al substanţelor active din plantele medicinale – fitoterapie: 5 . 10-6 s). Au urmat şi metodele de fluorescenţă ce permit constant dozări de până la 10-9. Metodele cromatografice - în fază - detectează diluţii de până la 10-14. În sfârşit, metodele de absorbţie atomică, găsesc substanţa diluată de până la ordinul 10-30. Nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că lucrurile se vor opri aici. Dovadă, ulterior, până în ziua de azi, s-au obţinut rezultate deosebite cu diluţii mult mai mari, ceea ce era de neconceput la începutul practicii homeopatice contemporane (ca o alternativă info/energetică ecologică a medicinii alopatice).

Două dintre principiile esenţiale ale homeopatiei sunt:

- anamneza riguroasă: 60% din corectitudinea diagnosticului (în medicina alopatică inclusiv) se întemeiază pe calitatea dialogului cu pacientul pentru care medicul homeopatician trebuie să îşi găsească timp suficient (de care medicul alopat niciodată nu prea dispune);

- primum non nocere, adică: „în primul rând să nu faci rău”, pentru că, prin însăşi natura sa, terapia homeopatică este inofensivă (nu face rău), când nu poate face bine, ceea ce reprezintă o calitate esenţială.

Tocmai pornind de la aceste principii, angajând cu prioritate moralitatea şi conştiinţa profesională, fie că este vorba de medicină alopatică ori homeopatică, devine posibilă şi/sau necesară - în acest context - (re)formularea câtorva din principiile teoretice pe care homeopatia se fundamentează.

Tehnologia producţiei de remedii homeopatice

sus sus
Remediile homeopatice sunt fabricate pornind de la substanţe de origine vegetalǎ ori animalǎ (veninuri, propolis etc.) şi din produse chimice, minerale (acid sulfuric, zinc, cupru etc.) şi/sau organice (din diferite glande, ţesuturi etc.).
Modul de preparare al acestora este urmǎtorul:

(1) Suşele de origine vegetalǎ: tincturile-mamǎ (TM) de origine vegetalǎ sunt obţinute prin macerarea în alcool etilic a plantelor (ori a unor pǎrţi din plante) proaspete sau, mai rar, uscate. Macerarea are loc în recipiente din sticlǎ timp de cel puţin trei sǎptǎmâni. Dupǎ macerare, TM sunt decantate, filtrate, pǎstrate în condiţii deosebite (temperaturǎ, luminozitate redusǎ, aerisire) şi controlate în mod riguros.
Masa de TM astfel obţinutǎ este egalǎ cu de zece ori cea a materiei prime tratate (calculatǎ în raport cu masa materiei prime deshidratate).

(2) Suşele de origine animalǎ sunt constituite printr-o macerare în etanol în proporţie de 1/20:

- a animalelor întregi, vii:

® Formica rufa = furnica roşie;

® Apis mellifica = albina întreagǎ;

- a anumitor pǎrţi ori organe ale animalelor sau a anumitor secreţii ale acestora:
® Sepia = secreţie a sepiei;

® Lachesis = veninul de Crotalus mutus;

® Naja Tripudians = veninul de cobrǎ (şarpele cu ochelari).

(3) Suşele de origine chimicǎ, de origine mineralǎ sau organicǎ se obţin din:

- corpuri simple sau compuse: metale, metaloizi, hormoni, vitamine;

- complecşi chimici de origine naturalǎ ori sinteticǎ (Natrum muriaticum, Calcarea carbonica, Causticum etc).

(4) Bioterapeuticele reprezintă remedii obţinute din produse nedefinite chimic (seruri, vaccinuri, toxine, anatoxine, virusuri etc.):

® Tuberculinum este obţinut din culturi de Mycobacterium tuberculosis; secreţii sau excreţii patologice;
® Psorinum, obţinut din lizatele serozităţilor leziunilor de scabie;
® Colibacillium, obţinut din culturile microbiene pure de Escherichia coli.

(5) Izoterapeuticele sunt preparate extemporanee: prima diluţie trebuie sǎ fie sterilizatǎ., când se disting douǎ categorii de izoterapeutice:

- autoizoterapeuticele, obţinute din prelevatele biologice ale bolnavului şi destinate folosirii lui exclusive (urinǎ, puroi, expectoranţi etc.), condiţie ca aceste prelevǎri sǎ nu conţinǎ sânge - din motive de securitate (hepatitǎ cronică de tip B, C, HIV/SIDA etc.), sângele a fost exclus dintre preparatele izoterapeutice - cu toate cǎ o reevaluare a atitudinii în acest sens nu este de neluat în seamǎ astăzi, tocmai când urmǎrim tratamentul homeopatic al afecţiunilor menţionate mai sus (desigur în condiţii de maximă securitate epidemiologică);

- heteroizoterapeuticele, obţinute din alergene: polen, pǎr de pisicǎ, praful de casǎ, ascarizi, tutun etc.

Toate izoterapeuticele se elibereazǎ obligatoriu pe bazǎ de prescripţie medicalǎ [Chirilǎ, 1983].

Diluţia remediilor homeopatice

sus sus
Substanţa de la care se porneşte şi a cǎrei naturǎ (origine) - am amintit-o în paragraful anterior - este supusǎ unei serii de diluţii şi agitǎri (dinamizǎri) succesive ale cǎror numǎr este indicat pe eticheta remediului homeopatic. Felul diluţiei efective (zecimalǎ, centezimalǎ etc.) este de asemenea identificat prin eticheta remediului prin literele CH (diluţiile adoptate în homeopatia modernǎ sunt cele hahnemanniene notate de obicei CH3→200). De exemplu, CH15 identificǎ un remediu ce a fost diluat de 15 ori la sutime, pornind de la tinctura mamǎ (TM) ori suşa chimicǎ (SCh) ori animalǎ, iar în acest mod se preparǎ diluţiile.
Pentru prepararea diluţiilor până la a 30-a centezimală se oferă frecvent - spre exemplificare - metoda Hahnemann cu flacoane separate (vezi figura de mai jos). Această metodă presupune să se pună la dispoziţie tot atâtea flacoane goale pregătite câte diluţii se proiectează a fi efectuate, respectiv câte trepte sunt prevăzute în funcţie de diluţie propusă:

Metoda cu flacoane separate

Pentru a detalia efectiv acest moment esenţial al preparării remediului homeopatic va trebui să menţionăm că în homeopatie se folosesc mai multe tipuri de diluţii hahnemanniene:
a) Diluţii centezimale (CH). Cele mai frecvent folosite (la 1/100), aceste diluţii sunt preparate adăugând o parte din substanţa de bază în 99 părţi de solvent. Amestecul este agitat puternic - se spune că este dinamizat - de un aparat vibrator. Se obţine astfel prima centezimală hahnemanniană: 1 CH (CH1). În continuare, o parte din această diluţie 1 CH, amestecată într-un flacon cu 99 părţi de solvent şi dinamizată constituie diluţia 2 CH, şi aşa mai departe până la CH30. Este nevoie, deci, de treizeci de flacoane pentru o asemenea preparare. Diluţiile centezimale cel mai des prescrise sunt 4, 5, 7, 12, 15 şi 30 CH.
b) Diluţii decimale (DH). Sunt diluţii succesive la 1/10, preparate exact după aceeaşi metodologie ca şi centezimalele hahnemanniene. Diluţiile decimale cel mai des prescrise sunt DH1 (DH1), DH3, DH6.
Pe lângă strategia diluării, homeopatia utilizează şi pe aceea a triturării remediului.

Triturarea remediului

sus sus
Pentru suşele insolubile în apǎ şi/sau alcool, substanţa se disperseazǎ în lactozǎ: aceasta este triturarea.
Într-un mojar se tritureazǎ îndelung 1 parte de substanţǎ cu 99 pǎrţi de lactozǎ. Se obţine astfel trituraţia 1 CH. Pornind de la aceasta, se repetǎ operaţiunea într-un al doilea mojar, obţinându-se trituraţia CH2, apoi CH3, sub formǎ de pudrǎ lactozatǎ. Din aceastǎ trituraţie, CH3 este posibil sǎ se obţinǎ o diluţie lichidǎ dizolvând o parte din trituraţie în 99 pǎrţi de solvent (apǎ purificată ori alcool etilic de diferite titruri). Se obţine în acest mod diluţia lichidǎ de CH4. Aceastǎ soluţie poate apoi sǎ fie supusǎ unui şir de alte diluţii.
Solubilizarea începând de la CH3, cea mai mare admisǎ de Hahnemann, este astǎzi recunoscutǎ ca fiind exactǎ din punct de vedere ştiinţific (verificabilă).

Granulele şi globulele

Cu aceste diluţii se impregneazǎ apoi granulele neutre ce reprezintǎ forma cea mai întâlnitǎ a remediilor homeopatice. Acestea sunt mici sfere constituite dintr-un amestec zaharozǎ - lactozǎ. Învelişul este realizat în turbine special concepute pentru a funcţiona continuu.
Fabricarea globulelor (200/tub de 1g) necesitǎ pentru procesare în jur de douǎ sǎptǎmâni, dar este nevoie de doar câteva zile pentru a prepara granulele (80-90/tub de 4g). Aceste granule şi globule neutre sunt apoi transformate în remedii prin impregnarea cu o diluţie anume (ferite de lumină, umiditate şi mirosuri puternice, 15-25o C).
Altǎdatǎ, impregnarea propriu-zisă a granulelor şi a globulelor se fǎcea exclusiv într-o singurǎ etapǎ şi din acest motiv rǎmânea superficialǎ, ceea ce explicǎ astăzi faptul cǎ se recomanda a nu se utiliza granulele cu ajutorul degetelor (situaţie ce se menţine şi acum pentru securitatea administrǎrii). Ulterior a fost pus la punct un procedeu de triplǎ impregnare, ceea ce permite o penetrare profundǎ şi o repartizare mai omogenǎ a diluţiei centezimale. Aceste douǎ forme farmaceutice, granulele şi globulele sunt specifice homeopatiei:
- granulele, condiţionate în tuburi de 4 g, conţinând 80-90 granule, se preparǎ la toate gradele de diluţie.
- globulele sunt mai mici decât granulele. Un tub dozǎ de 1 g conţine aproximativ 200 globule. Acesta trebuie sǎ fie absorbit dintr-o datǎ, lǎsând globulele sǎ se dizolve încet sub limbǎ.
În afarǎ de granule şi globule, mai existǎ însǎ şi alte forme de remedii homeopatice, dar mai puţin uzitate: picǎturile, comprimatele, unguentele, fiolele, supozitoarele, ovulele etc. Ca şi pentru medicamente, fabricarea remediilor homeopatice este supusǎ unor controale stricte. Respectarea acestor tehnici permite laboratoarelor autorizate sǎ ofere tuturor clienţilor (pacienţilor) remedii la cel mai înalt standard de calitate:

- aceste substanţe acţioneazǎ în dozǎ infinitezimalǎ ca urmare a faptului de a fi suferit scǎderi ale concentraţiei şi dinamizǎri succesive;
- datoritǎ stǎrii specifice a diluţiilor, remediile homeopatice pot fi alterate de anumite substanţe volatile: camforul, parfumurile, ceaiurile (inclusiv de plante – mentǎ, muşeţel etc.)

De asemenea, trebuie evitatǎ expunerea la cǎldurǎ prea mare (> 40°C) a tuburilor ce conţin granule având în vedere cǎ aceasta modifică acţiunea terapeuticǎ.
În funcţie de modalitatea administrǎrii s-au evidenţiat trei puncte de vedere relativ distincte decelând tot atâtea tipuri de remedii şi anume: unitare (-iste), pluraliste, complexe. Cu privire la strategia de administrare a acestor tipuri de remedii, o serie de precizǎri se impun în continuare.

Metode de administrare a remediilor:
unitare, pluraliste, complexe

Însuşi Hahnemann, care a intervenit curent cu tratamente homeopatice în timpul unor epidemii contemporane lui (holera), a admis că în bolile infecţioase bine individualizate, unde tablourile clinice morbide evoluează stereotipic, se poate recomanda mereu acelaşi remediu, o dată diagnosticul pozitiv fiind cel corespunzător. Ulterior şi alţi homeopaţi au izolat sindroame în care se recomandă un acelaşi remediu sau aceeaşi combinaţie de remedii; pentru colonul iritabil prescrierea automată de Asa foetida asigură o eficacitate terapeutică cu o probabilitate de 60% - 70%. În aceste cazuri, se spune că alegerea remediului rezultă dintr-o indicaţie verificată (şi nu din confruntarea strictă a simptomelor individuale şi cele particulare ale bolnavului ori ale remediului). Este cu certitudine un procedeu mult mai comod, rezultat între altele şi din necesitatea unei operativităţi crescute în caz de epidemii. Deoarece acest mod de a proceda implică riscul de a nu reuşi în 30 - 40% din cazuri, s-a adoptat şi soluţia prescrierii de combinaţii ale câtorva remedii, corespunzând simptomatologic unor sindroame în care se recomandă cu acuitate, situaţie curentă în administrarea remediilor homeopatice la alcoolici, când cel suferind poate asocia o tară ce eventual nu are la început nici o legătură directă ori derivată cu etilismul cronic. Experienţa clinică a arătat că se pot obţine astfel rezultate mai bune. Din acest mod de gândire a rezultat ceea ce s-a numit pluralism, o atitudine opusǎ celei homeopatice uniciste, constând din administrarea unui singur remediu, iniţial ales să fie şi simillimum.

(1) Metoda unicistǎ: Trebuie recunoscut faptul cǎ printre unicişti sunt unii foarte riguroşi care nu admit nici un fel de completare la remediul unic - atât de bine ales! - încât să acopere totalitatea simptomelor prezentate de bolnav. Deoarece, în aceste cazuri, similitudinea este consideratǎ perfectă (din păcate, uneori, nu şi pacientul), iar remediul poate fi administrat într-o priză unică, în diluţie înaltă ori foarte înaltă. Trebuie recunoscut totodatǎ că se obţin cu această metodă rezultatele cele mai spectaculoase şi dau satisfacţiile maxime medicului homeopatician, constituie demonstraţia peremptorie a justeţei raţionamentului clinic.
Unicismul reprezintă incontestabil metoda cea mai corectă [Chappell, 1997], ce permite să se verifice fǎrǎ dubii dacă remediul a fost bine ales şi/sau nu, tocmai pentru că se administrează doar unul singur. Dar este normal să se mai şi greşească în stabilirea remediului (uneori chiar din vina bolnavului ori a omiterii unei întrebări-cheie). Este nevoie în acest context de reconsiderarea cazului şi de prescrierea altui remediu, fapt ce se poate repeta şi care poate să ducă uneori la prelungirea neconvenţională a intervalului până la obţinerea unui rezultat pozitiv. De aceea, în practică, metoda nu poate fi aplicată decât când medicul are aproape certitudinea clinică, atunci a recunoscut remediul ca simillimum.
Metoda prezintă de asemenea dezavantajul riscului major a unor agravări impresionante la bolnavii foarte sensibili faţă de un remediu. De aceea, majoritatea autorilor moderni consideră că în faţa unui bolnav slăbit, la care există îndoieli cu privire la resursele necesare să facă faţă unei eventuale agravări (decompensări fizice sau psihice), cu atât mai mult în clinica tumorală a bolilor consumptive, ce impune curent afectarea psiho-fizică a individului, se impune chiar prudenţă faţă de metoda unicistă.

(2) Metoda pluralistă (pluricistă). După cum o arată denumirea, aceasta face apel adesea la mai multe remedii prescrise bolnavului de la început, într-o anumită suită şi ţine seama simultan de mai mulţi factori: etiologie, simptome prezente, simptome trecute şi constituţie.
Un exemplu ilustrativ, într-un sindrom paraneoplazic s-a indicat de la început Causticum. Deşi corect ales pe baza simptomatologiei, aproape niciodată nu a dat rezultat, dacă nu i se asociază o doză de Carcinosinum (nosod, apoi Causticum duce să dispară fenomenele de cele mai multe ori în 48 de ore (la bolnavii vârstnici în general). Este nevoie să se asocieze un remediu indicat - de etiologie - la cel indicat de simptomatologie. Alteori, acţiunea Sepiei, incompletă la unii bolnavi (femei), este dintr-o dată potenţată, dacă se administrează simultan şi Nux vomica (bărbaţi). Astfel s-a ajuns evident să se stabilească uneori adevărate sinergii pentru remediile homeopatice.
Pluralismul [Chappell, 1997] reprezintă o soluţie de necesitate pentru bolnavii incapabili de a furniza răspunsuri precise privind simptomele ce ar putea duce eventual la alegerea remediului ori care furnizează răspunsuri contradictorii la două interogatorii diferite. În acest caz, medicul homeopatician se află confruntat cu o dilemă, fie de a nu mai prescrie nici un remediu, fie de a prescrie mai multe remedii cu acţiune destul de apropiată şi între care nu s-a putut face un diagnostic diferenţial (se începe cu cel constituţional). Se poate sconta în aceste situaţii că cel puţin unul din cele două ori mai multe remedii va fi activ. Este clar, de ce metoda este menită să dea rezultate mult mai rapide decât dacă s-ar administra succesiv câte un remediu – unic! - până la găsirea celui activ.
În comparaţie cu unicismul, pluralismul este o metodă mai adaptabilă şi/sau mai cuprinzătoare, deoarece îşi propune să influenţeze terapeutic cazul clinic pe mai multe planuri (atenţie la complementarităţi şi antidotări) , chiar administrându-se un remediu pentru simptomatologia actuală (remediul principal), susţinut ori nu de unul complementar şi de unul de fond (adesea indicat de diateză şi/sau de constituţie); pluralismul corespunde astfel mai bine noţiunii de medicină a omului integral.
Hahnemann semnalase că la unele afecţiuni considerate banale efectul tratamentului cu remedii alese pe baza principiului homeopatic este parţial ori temporar, dacă nu se intervine cu un remediu antidiatezic. El recomanda Sulfur contra psorei, Thuya contra sicozei şi Mercurius contra sifilisului. Mai ales pentru Sulfur, practica a demonstrat în repetate rânduri şi de regulă, de ce intercalarea în cursul tratamentului a unor prize din acest remediu facilitează vindecarea sau stimulează reactivitatea faţă de alte remedii homeopatice bine indicate [Chappell, 1997]. Unul dintre marile avantaje ale pluralismului este acela că previne ori combate agravarea bolii prin asigurarea drenajului toxinic - în momentul crizei de eliminare - declanşat de administrarea remediului considerat similar. Agravarea reală prin administrarea consecutivă a remediilor homeopatice constituie dovada evidentă a acţiunii acestora asupra organismului uman (animal), a unor biciuiri ale modalităţilor reacţionale proprii organismului (SRE), a provocării bolii artificiale, menită să elimine din organism boala naturală. Din punct de vedere doctrinar, agravarea iniţială (obligatorie la un remediu bine ales, dar nu simillium) este privită cu satisfacţie, fiind expresia alegerii corecte a remediului, contrar teoriei homeopatice (în care până în prezent rămăsese ca o ipoteză încă nedemonstrată, dar era total satisfăcătoare pentru practician). Stimularea obţinută clinic provoacă eliberarea de toxine (de fapt rezultat dintr-o stare de sevraj), ce solicită emonctoriile (etiologia) la o (re)activitate suplimentară şi uneori chiar depăşeşte (info)energetic mult capacitatea acestora de a (re)acţiona (le include în perimetrul lor prea puternic de pulsaţie).
Unii homeopaţi sunt promotorii ideii că remediului de fond trebuie să i se asigure un drenaj corespunzător, ceea ce se poate obţine administrând remediul unic într-o suită de 3-4 prize zilnice, în cadrul căreia se administrează anterior câteva diluţii joase şi apoi una înaltă - este o metodă recomandată şi de Hahnemann. Se admite că diluţiile joase temperează agravarea clinică pe care ar provoca-o diluţia înaltă, având rolul de drenor faţă de aceasta. Dar mai adesea este nevoie să se susţină emonctoriile cu remedii administrate special în acest scop, ce acţionează electiv pe anumite ţesuturi, organe ori regiuni anatomice şi care se administrează în diluţii joase sau foarte joase. Desigur, acţiunea acestora va fi marcată dacă există o corespondenţă între unele simptome prezentate de bolnav şi cele existente în patogenezie. Totuşi, se poate admite că în cazul diluţiilor foarte joase, acţiunea asupra organului ori a regiunii anatomice este cu mult mai puţin dependentă de patogenezie. Prin examenul clinic pe aparate şi sisteme al bolnavului pot rezulta indicii evidente pentru rinichi, ficat, tubul digestiv, piele, mucoase şi/sau SNC şi se crează suspiciunea majoră că n-ar putea face faţă solicitării imperioase provocate de remediul principal. Atunci medicul homeopatician va alege drenorul din remediile cunoscute ca fiind drenoare urinare, hepatice, digestive etc. În cadrul acestor clase, stabilirea se va face tot după similitudine, cel mai bun drenaj fiind asigurat de cel stabilit pe baza simptomelor asemănătoare între remediu şi pacient.
Se mai poate apela şi la organohomeopatie pentru drenaj, administrându-se extractul din organul care se doreşte a fi susţinut. Drenajul se impune mai ales când se administrează remedii cu acţiune foarte profundă asupra unor organe. De asemenea, administrarea tuberculinelor şi/sau a remediului Bacillinum trebuie făcută numai după ce organismul a fost pregătit (prin administrarea unui remediu pentru simptomele prezente şi a unuia drenor, eventual şi a unui remediu constituţional, de preferat a se administra încă de la început).
În concluzie, putem aprecia că metoda pluralistă se bucură de adepţii cei mai numeroşi. Practica arată, cum mai repede se vindecă un bolnav care este tratat astfel, decât cu un remediu folosit exclusiv (unic). Metoda pluralistă [Botez, 2004] corespunde mai bine realităţii complexe a bolilor. Spre exemplu, un bolnav cronic de Sulfur prezintă un tablou clinic alcătuit din: eczemă, hemoroizi, manifestări reumatice, abdomen meteorizat de pletora portală şi periodic episoade de diaree cu defecări imperioase, urgente, imediat după ingestia de alimente şi/sau agravate dacă se află în ortostatism, cu alte cuvinte un tablou de Aloe. Este logic, atunci bolnavul să primească atât Aloe (pentru fenomenele acute), cât şi Sulfur (pentru starea lui cronică), deoarece cele două remedii sunt complementare.
Constatǎm din cele de mai sus cǎ, având în vedere avantajele specifice fiecǎrui remediu bine indicat, trebuie să acceptăm imediat şi principiul general ca medicul să fie liber a alege atitudinea ce oferă bolnavului cele mai mari şanse de vindecare. Tocmai o atare opinie a favorizat configurarea unei alte strategii terapeutice şi anume: metoda complexitǎţii.

(3) Metoda complexitǎţii (complexism). Prin complexism se înţelege utilizarea de amestecuri gata (uneori şi concentraţii diferite ale aceluiaşi remediu) făcute din mai multe remedii ce se prescriu în raport cu diagnosticul de boală. În afară de câteva asemenea preparate, acceptate de foarte mulţi homeopaţi (cum ar fi amestecuri de remedii ce au în patogenezie simptome asemănătoare cu cele din gripă), celelalte sunt criticabile pentru că împing spre o soluţie de efort minimum de gândire şi/sau prescrierea nu se mai face individualizat, cu toate că alţi homeopaticieni susţin avantajul utilizării simultane a mai multor remedii cu puncte de impact diferite pentru organismul uman (animal). Spre deosebire de pluralism, complexismul înseamnă administrarea în acelaşi timp a unui amestec gata preparat de remedii (atenţie la antidotare şi complementaritate).
În prezent nu se poate afirma că se cunosc foarte bine interrelaţiile posibile dintre mai multe remedii absorbite simultan. De aceea, trebuie adoptată o atitudine rezervată faţă de un complexismul exagerat, cum îl practică unii medici, ce utilizează adevărate cocteiluri de remedii, uneori chiar fără a se ţine seama de incompatibilităţi şi antidotare, când nici diluţia remediilor nu poate fi individualizată, aceasta fiind de cele mai multe ori determinată de producător după consideraţii strict comerciale; în general considerăm necesar - pentru ca medicul homeopatician să obţină cele mai mari satisfacţii în practicarea homeopatiei - trebuie să se menţină constant cât mai mult posibil spre limita prescrierii conform principiului similitudinii:
“Când se administrează un tratament cu mai multe remedii, acestea trebuie să aibă totdeauna o justificare conform celor impuse de principiul similitudinii.” [Pîrvulescu, 2005].
Perioada de după stabilirea remediului (remediilor) ce urmează a fi administrate este reprezentată de: stabilirea dozelor (ori a diluţiilor) şi a ritmului în care se face administrarea.

Acţiunea ţintită - punctiformă - a remediului homeopatic

sus sus
Homeopatia acţioneazǎ prin intermediul remediului specific ce participă la stimularea (info)energetică proprie mecanismelor naturale ale organismului şi are o acţiune rapidǎ în cazul maladiilor acute (toate tipurile de gripǎ, rinofaringite etc.), iar în câteva zile, uneori în câteva ore (24-48 ore), afecţiunea cunoaşte regresul şi simptomele bolii dispar integral. În egalǎ mǎsurǎ influenţează şi maladiile cronice (alergii, eczeme, tumori benigne etc.). Se observǎ în aceste situaţii cum „crizele inflamatorii” se atenueazǎ, se rǎresc de cele mai multe ori [Chappell, 1997] ca apoi constant sǎ lase locul stării aparente de sănătate (cenestezie).
Existǎ douǎ tipuri de remedii homeopatice:

- unitarele: se numesc astfel deoarece nu conţin decât o singurǎ substanţǎ activǎ al cǎrui nume latinesc îl poartǎ, cum ar fi Thuya;

- specialitǎţile, ce poartǎ nume inventate, ale cǎror formule complexe au fost concepute în manierǎ specificǎ de cǎtre medici pentru tratarea unei maladii date (cum ar fi Causticum, primul remediu de acest tip fiind inventat de însuşi Hahnemann).

Acelaşi remediu homeopatic unitar poate fi utilizat constant în tratamentul unor boli diferite, iar indicaţiile terapeutice pot fi variate; este motivul pentru care nu existǎ de obicei un prospect ce sǎ însoţeascǎ remediul, nici indicaţii specifice pe etichetǎ. Iatǎ unul din atributele neconvenţionale ale medicinii intuitive (har clinic, fler), dar de „inspiraţie divinǎ”, ale „medicinii - artǎ” cum este numită homeopatia.
Alegerea diluţiei este importantǎ. Medicul homeopatician o determinǎ cu multǎ grijǎ, având în vedere [Ducot, 1999] cǎ un remediu are efecte sensibil diferite în funcţie de utilizarea acestuia în diluţii joase (CH3) ori înalte (CH200). Tratarea prin homeopatie este la fel de simplu de urmat ca şi prin orice alt tratament.
Trebuie numai sǎ se respecte anumite reguli:

- evitarea cafelei, a ceaiurilor aromate (indian, de plante, de mentă în special etc.);
- neutilizarea preparatelor cortizonice (diminuează excesiv imunitatea organismului, reacţia efectivă la boală) ;
- renunţarea la consumul apei minerale (carbogazoase – pe tot parcursul tratamentului homeopatic, pentru conţinutul de CO2 responsabil de hipoxia secundară creată la nivel tisular prin evaporare);
- evitarea oricǎrui contact cu mirosuri puternice (camfor, oţet, gumǎ de mestecat etc. – concentraţii ce depăşesc constant pe cele homeopatice benefice şi le anulează efectul clinic).

Eficacitatea clinicǎ a homeopatiei este demonstratǎ zilnic nu numai de cei peste 200.000 de medici care o practicǎ în întreaga lume, ci şi de numeroasele experimente ştiinţifice realizate în ultimii 50 de ani, atunci exact dupǎ criteriile cele mai riguroase ale cercetǎrii contemporane autorilor. Studii clinice, cercetǎri biologice şi fizice, fac obiectul a numeroase publicaţii în presa medicalǎ internaţionalǎ şi revistele ştiinţifice prestigioase.
Remediile homeopatice moderne pot fi (re)gǎsite în farmaciile specializate sau împreunǎ cu medicaţia alopatică (eroare de principiu). Remediile unitare se prezintǎ în general sub formǎ de granule ori de globule, care se lasǎ sǎ se topeascǎ sub limbǎ, fǎrǎ a le mesteca, nici a le înghiţi. Doza recomandatǎ cel mai frecvent este de 4-6 granule luate o datǎ (din tubul de 4g) sau întregul conţinut al dozei (tubul = doză de 1g).
Specialitǎţile homeopatice se prezintǎ în general sub forme de tip alopatic: comprimate, drajeuri ori siropuri. Este recomandat sǎ se administreze ca remedii homeopatice la intervale de 30-40\' înainte ori dupǎ mese, preferabil fiind ca în momentul administrǎrii sǎ nu existe în cavitatea bucalǎ nici o substanţǎ tare (mentǎ, cafea, tutun etc). Din aceastǎ cauzǎ, este recomandabil a se spǎla pe dinţi cu o pastǎ de dinţi homeopaticǎ (pentru ca efectul sǎ fie maxim şi într-un timp scurt sau dupa igiena cu aţa stomatologică, spălatul pe dinţi cu ser fiziologic etc.).

Etapele tratamentului homeopatic

sus sus
O datǎ cunoscute aspectele vizând natura bolii şi corelarea acesteia cu remediile homeopate, strategia terapeuticǎ poate fi efectiv declanşatǎ. Prescripţia remediului homeopatic constǎ în alǎturarea şi compararea a douǎ observaţii:

- tabloul clinic, prezentat de bolnav;
- tabloul patogenic, rezultat din experimentarea unei substanţe la omul sǎnǎtos.

Am menţionat deja cǎ substanţa care provoacǎ simptomele asemǎnǎtoare este numitǎ simillimum, iar aceea care o face doar parţial este numitǎ simile. Cu cât cele douǎ tablouri coincid mai mult cu atât alegerea remediului se impune şi cu atât mai mult poate fi prescris în diluţii mai înalte. Este indispensabil pentru medic sǎ cunoascǎ bine patogeneziile, spre a le racorda etapelor strategice pe care terapia homeopatică le vizeazǎ:

(1) Tabloul clinic - regrupeazǎ ansamblul simptomelor curente observate la bolnav. În viziunea semiologiei homeopatice, aceste simptome sunt ierarhizate astfel:

- semne locale: semne obiective înregistrate prin observaţie (hematoame, veruci, eczeme, tumori etc.);
- semne generale: sunt expresia unui mod reacţional general (febrǎ, tuse, diaree etc.);
- semne psihice: singurele ce marcheazǎ modificǎrile comportamentului obişnuit al individului, provocate de boală (tip psiho-somatic);
- semne anatomo-patologice: sunt reprezentate de modificările histo-patologice (modificările produse de boalǎ în ţesuturi şi organe, mai ales de tip tumoral).

Toate aceste simptome realizează clinic expresia reală a reacţiei specifice a bolnavului la boalǎ, chiar sunt precizate de circumstanţele apariţiei lor. Este vorba de ceea ce numim în homeopatie modalitǎţi reacţionale: agravare, ameliorare, lateralitate etc.

(2) Farmacologia remediului - vizeazǎ cel de-al doilea principiu fundamental al homeopatiei, recomandând folosirea remediului în concentraţii înalt-diluate. Acest fundament, ce ar rezuma adesea întreaga homeopatie clinică, nu constituie în realitate decât esenţa principiului similitudinii. Într-adevǎr, dacǎ s-ar folosi pentru un bolnav remediul corespunzǎtor, dar în dozǎ foarte mare (ponderală), s-ar agrava simptomatologia prezentatǎ încă de la început (se intoxică organismul prin lipsa, incertitudinea preexistenţei unei linii de metabolizare specializate, de eliminare a remediului administrat în cantităţi ponderale, voluntar eventual creată doar pe baza principiului Rasputin).
Experimentele lui Samuel Hahnemann au relevat cǎ diminuarea progresivǎ a concentraţiei substanţelor folosite ca remedii duce la doze infinitezimale, ce nu devin cu adevǎrat eficiente decât dupǎ sucusiune (agitare prelungitǎ, între diluţii) şi al cǎrei obiectiv este dinamizarea principiului activ (>10-6 s); doza infinitezimalǎ îşi gǎseşte astfel justificarea concretă în analiza rezultatelor pozitive, confirmate clinic; ca o observaţie de excepţie dinamizarea se poate efectua (definitiv) şi prin HILT [Botez, 2002].

(3) Posologia remediului. Este de preferat (se impune) ca remediile homeopatice sǎ fie luate la un interval de timp faţǎ de prânzuri (30-40 minute înainte sau dupǎ). Alegerea posologiei ţine cont de modul de utilizare: repetarea în timpul zilei ori prizǎ unicǎ (zilnicǎ, sǎptǎmânalǎ ori lunarǎ), sau uşurinţa în folosire.

Tubul - dozǎ este indicat în mod deosebit pentru o prizǎ unicǎ sau patru prize rǎrite. Tubul - granule, uşor de purtat de cǎtre pacient, se recomandǎ, când priza de remediu trebuie repetatǎ în cursul zilei (afecţiuni acute de obicei). Este admis, în mod obişnuit, faptul cǎ frecvenţa administrǎrii remediilor depinde în acelaşi timp de gradul de diluţie (invers proporţional).

Principii de stabilire a diluţiei remediului

Cu privire la treapta diluţiei există deosebiri foarte mari între homeopaticieni. Unii (în special nemedicii) administrează cu prudenţă diluţii foarte joase, alţii prescriu de la început diluţii foarte înalte. Această mare deosebire de preferinţe în privinţa diluţiilor a făcut pe unii să creadă că doza este un element secundar, cu obligaţia ca legea similitudinii să fie satisfăcută; adesea, într-adevăr, mulţi practicieni homeopaticieni declară că au avut rezultate deosebite, indiferent de diluţia utilizată, cu o condiţie: ca remediul să se acorde perfect la caz (clinic).
Dincolo de aceste deosebiri, câteva principii de determinare pot fi formulate cu privire la alegerea unui tip de diluţie ori a altuia:
- diluţiile joase (de la CH3/CH4 până la CH5/CH6) au o acţiune superficialǎ ori limitatǎ în timp şi corespund unor semne locale sau generale. Având o acţiune superficialǎ, aceste diluţii sunt indicate mai ales în situaţiile unde există leziuni organice constituite. Durata lor de acţiune este scurtă fiind administrate în general de douǎ sau de trei ori pe zi (CH3/CH4), pânǎ la dispariţia simptomelor (în special în cazurile acute, subacute – cum ar fi situaţiile când starea generală este gravă – comă (Carbo vegetabilis) şi/sau susţinerea stării generale după tratamente citostatice prelungite; pe lângă faptul că se administrează în diluţii joase, remediile infinitezimale din această categorie au avantajul ce trebuie bine evaluat, că pot fi administrate când similitudinea nu este perfectă;




- diluţiile medii (CH6/CH7 până la CH9/CH15) se administreazǎ la în perioade de 10 (14) zile pânǎ la 21 zile. O diluţie mijlocie este indicatǎ mai ales în faza de tulburări funcţionale /stadiile preclinice.


- diluţiile înalte (de la CH15/CH30 până la CH200) sunt utilizate în general pentru maladiile cronice (tumori cu modificări histopatologice diferenţiate, benigne etc.), fiind indicate când simptomatologia psihică este dominantă, caşexii etc. Acţiunea acestora este extrem de puternică, deseori fiind necesară o singură administrare, atunci similitudinea (constatată corect) este foarte mare. Durata acţiunii lor este prelungă, astfel că repetarea este necesară la intervale foarte mari; în alte condiţii diluţiile menţionate pot fi prescrise de cǎtre medicul homeopatician, o datǎ la cincisprezece zile la 30 zile, la 7 zile (CH200), programul repetându-se adecvat concentraţiei şi altor particularitǎţi ale remediului. Faptul cǎ diluţia soluţiei homeopatice este o premizǎ a vindecǎrii, reprezintǎ concomitent şi unul din paradoxurile (v. legile întâmplării) insuficient explicate până în prezent ale homeopatiei (a se reciti partea teoretică a lucrării).

Strategiile de stabilire a dozei

Dozele generale indicate de cele mai multe ori [Ducot, 1999] vor fi adaptate (ajustate) după caz şi/sau la momentul oportun clinic, potrivit principiului cunoscut (încetăţenit): fiecărui bolnav numai diluţia corespunzătoare. Într-adevăr, pentru stabilirea dozei (diluţiei), trebuie ţinut seama de urmǎtoarele trei categorii de factori:

- bolnavul - este mai mult ori mai puţin sensibil în funcţie de vârstă, de perioada de stare, convalescenţă etc. În aceste cazuri se va apela la diluţiile joase, pentru a fi la adăpost de o agravare. În schimb, un subiect calm, echilibrat, cu rezistenţă bună sau căruia i s-a administrat nosodul şi/sau isodul, beneficiază cu atât mai mult de pe urma diluţiilor înalte;

- boala - în afecţiunile acute sunt mai indicate diluţiile joase ori mijlocii, repetate des (eventual din oră în oră, iar într-o afecţiune febrilă, până la defervescenţă, chiar mai des sau în sindroamele algice, până la încetarea durerii). Dar şi în afecţiuni acute unii medici recomandă diluţii înalte dacă există semne psihice caracteristice pentru un anume remediu. Bolile cronice sunt o indicaţie pentru diluţii înalte (ce au acţiune mai profundă). Totuşi, în caz de leziuni organice constituite este mai prudent să nu se depăşească CH15, cu atât mai mult într-un caz cronic, o stare generală foarte alterată, stadiu ajuns aproape incurabil; trebuie să se ţină seama de faptul că bolnavul nu poate face faţă solicitării diluţiilor înalte. În aceste situaţii, prudenţa cere să se prescrie diluţii joase. Trebuie reţinut şi că în bolile cronice durata de acţiune a remediului variază între limite destul largi (individual);

- remediul - cu cât similitudinea remediului cu tabloul simptomatologic al bolnavului este mai mare, cu atât mai indicate sunt diluţii mai înalte, iar dacă similitudinea este discutabilă, cu atât mai mult trebuie să se rămână la diluţii mijlocii şi/sau chiar joase. Substanţele provenite din minerale şi acizii minerali în mod deosebit, având acţiune în general mult mai profundă, se prescriu de regulă în diluţii joase în cazul substanţelor vegetale; trebuie să se apeleze la diluţii mari, cu cât se utilizează substanţe ce sunt inerte în doze ponderale (Silicea, Lycopodium şi/sau Calcarea carbonica), ori care au un rol fiziologic minim în organismul uman (animal). Numai o potenţare înaltă a acestor substanţe le asigură caracterul homeopatic. S-a menţionat că între diluţiile foarte joase (CH3/4), diluţiile medii echivalente Hahnemann (CH7/CH15) şi diluţiile înalte (CH30/200), ultimele sunt mai potenţabile curent fiindcă au fost supuse de mai multe ori sucusiunii; acest fapt se repercutează şi asupra duratei de acţiune, mai lungă la diluţiile înalte decât la cele joase (astfel se explică şi posologia).
În corelaţie cu remediul homeopatic trebuie să se ţină seama şi de un tropism foarte marcat al unora dintre remedii pentru un anumit organ: Arsenicum album pentru rinichi, Phosphorus pentru ficat şi plămâni, Sepia pentru tiroidă şi ovare, Lycopodium pentru ficat şi tubul digestiv etc. Acest tropism special asigură pe de o parte succesul terapeutic (când alegerea s-a făcut simillium), dar pe de altă parte comportă şi un oarecare risc de agravare (dacă sunt prea des repetate sau dacă diluţia nu a fost cea potrivită).
Pentru orientare prezentăm tabelul cu criterii combinate pentru alegerea propriu-zisă a diluţiilor (simptomatologie şi/sau vechimea tulburărilor) corelate cu forme acute ori cronice de boală.

Diluţiile joase: CH3....CH4 → CH5… CH6

- gradul de organicitate (de la starea de modificare funcţională reversibilă - de la cenestopatie la psihism - până la leziuni morfologice considerate ireversibile în medicina alopatică: ciroză hepatică, adenocarcinom nediferenţiat etc.)
- localizare (de la anxietate, fobii până la melancolie şi rapt suicidar)
- similitudine (de la diluţii joase…)
- psihism (de la cenestezie la cenestopatie)
- vechimea tulburărilor (de la o indispoziţie - cenestopatie - de câteva zile până la obsesii claustrofobe sau agorafobie de luni ori ani)
- tipul de remediu: indiferent (…diluţii medii)
Diluţiile medii: CH5....CH7→CH9…CH15

- pentru leziuni histologizate (depistate paraclinic);
- forme foarte grave cu evoluţie trenantă, ce evoluează prin decompensări majore info-energetice (preexistente) la: cardiaci, obezi, metastaze etc.;
- indivizi slăbiţi (de la hipotroficitate anorexică până la caşexie neoplazică - refuză mâncarea).
- simptome locale şi limitante (clinică psihiatrică limitrofă normalităţii – nevroze şi sociopatii - persistente ori agresive de etiologie diversă ori asociate unei patologii preexistente, onirofilii, sindroame paraneoplazice etc.).
- similitudine limitată (se pot folosi mai multe remedii în acelaşi timp - complexism).
- în absenţa semnelor psihice grave.
- asocieri de boli acute (dar cu excepţiile menţionate la antidotări);
- boli instalate recent - pe fondul de deficit (info)energetic general/exces local);
- factorul etiologic a acţionat recent (asociat), chiar dacă este în continuare necunoscut; se oferă timp suficient pentru anamneză şi o atitudine terapeutică „la rece”.
- se preferă remediile vegetale (mai blânde în acţiune, cu atenţie privind antidotarea sau asocierile din complexism);
- rezervă pentru remediile la care există riscul unei agravări iniţiale (Lycopodium, Phosphorus, Sulfur etc.) – un risc de calculat cu grijă în funcţie de simptomatologia clinică.

Repetarea administrării remediilor

În principiu, se impune ca alternativă problema sugerabilă a repetării administrării remediului iniţial prescris sau al înlocuirii acestuia:

- când prima administrare s-a dovedit fără efect;
- boala continuă să se agraveze.

Tot în principiu nu se administrează nici un remediu:

- dacă boala s-a vindecat;
- atâta vreme cât persistă o ameliorare.

Pentru mulţi homeopatieni începători [Chappell, 1997] trebuie subliniatǎ mai ales această ultimă regulă. Este o greşeală să se repete prea devreme dozele (din dorinţa de a vindeca „mai repede”). Din contra, îndată ce s-a obţinut o acţiune favorabilă, prizele trebuiesc distanţate ori suprimate. De multe ori efectul bun al unui remediu bine ales a fost compromis prin repetarea prematură a administrării.

Hahnemann menţiona în Organon:

“Orice ameliorare ce se conturează în mod evident şi face progrese evidente este o stare care, atâta vreme cât durează, interzice repetarea vreunui alt remediu”.

În ceea ce priveşte înlocuirea unui remediu „bun” cu altul „mai bun”, se recomandă ca operaţiunea să se facă după o temeinică reconsiderare a cazului. Dacă se ajunge la concluzia că remediul este bine ales, mai bine decât să fie abandonat prea repede în favoarea altuia, să fie mai întâi încercat în alte diluţii. Chiar când s-a obţinut un rezultat bun cu o diluţie, unii recomandă repetarea. Kent a enunţat o regulă a seriilor şi gradelor, conform cǎreia aceeaşi diluţie se repetǎ de două ori – rar de trei ori – după care de obicei metoda se abandonează şi se trece la o diluţie superioară. De obicei, parcurgerea scării diluţiilor se face de la diluţiile joase către cele înalte [Chappell, 1997].
Conform exprimării lui Kent:

„…abia după saturarea completă a unui plan de dinamizare, se trece la următorul”.

Deoarece durata de acţiune a unui remediu depinde de diluţia utilizată, o primă regulă generală referitoare la ritmul adaptat al repetării prizelor ţine seama de acesta. Astfel, se acceptă în general că:

- diluţiile CH3/CH4 se administrează zilnic, de 2-3 ori;
- diluţiile CH5, CH6 pot fi administrate de 3 şi de 2 ori pe săptămână;
- diluţiile CH7 pot fi administrate la 7 - 10 zile;
- diluţiile CH9 pot fi administrate la 15 - 30 de zile;
- diluţiile CH30 pot fi administrate la 3 - 4 săptămâni;
- diluţiile CH200 realizate prin flux continuu au o durată de acţiune de 3 luni (după o administrare lunară de o dată la 7 zile).

Adesea, de regulă o diluţie înaltă ori mai ales foarte înaltă este suficientă într-o doză unică, fără a mai fi nevoie de repetare. Trebuie observat însǎ cǎ stabilirea duratelor de administrare se raporteazǎ unor valori foarte generale şi care nu sunt corelate de adesea decât cu ceea ce numim: diluţie. Am amintit că în stabilirea diagnosticului de remediu intervin clinica bolii şi particularităţile psiho-somatice ale individul bolnav (pacient), pe lângǎ proprietăţile remediului. Ori, fără a se lua cu adevărat în seamǎ aceste corelaţii - menţionate - tratamentul poate să se prelungească ori să se scurteze la un interval incontrolabil de acţiune a remediului în funcţie de modul de administrare şi asocieri. De aceea regula cea mai importantă în conducerea tratamentului homeopatic este să se administreze o doză din remediul similar (simillimum) şi să se aştepte mereu rezultatul clinic, observându-se cu interes şi perspicacitate reacţiile bolnavului. Administrările de prize nu se repetă cât timp persistă o ameliorare evidentă. În general durata de acţiune a remediilor homeopatice este superioară celei pe care o presupune neofitul.
În acest mod, când se prescrie ca mai multe remedii, să fie luate în aceeaşi zi, este bine (dacă urgenţa cazului o permite) să se lase între acestea un interval de minimum o oră. Dacă este vorba de două remedii se va prescrie unul dimineaţa (1100) pe nemâncate şi al doilea la ora 16 00, cu excepţia unor împrejurări speciale ce ar impune altă schemă de tratament spre impunere (15 - 20′ - între administrări, excepţional)
Se poate întâmpla ca la o a doua consultaţie a bolnavului, medicul să fie obligat să-şi revizuiască diagnosticul de remediu, pentru că - reconsiderând cazul - a constatat că un alt remediu propus s-ar fi potrivit mai bine. Problema pentru care însă este mai cu seamă confruntat medicul homeopatician o reprezintă evaluarea sensului evoluţiei bolii în intervalul scurs de la prima ori primele administrări de remedii, apoi pentru a hotărî atitudinea terapeutică în continuare. Pasul important, ce condiţionează pe ceilalţi, este de a stabili dacă evoluţia s-a făcut în sensul ameliorării, al agravării ori al lipsei de influenţare a mersului bolii (clinica). Deşi încadrarea într-una din aceste categorii evolutive pare foarte simplă, realitatea ne arată că acest fapt nu este totdeauna uşor de stabilit.
În aprecierea gradului după care remediul administrat influenţează evoluţia bolii, trebuie să se ţină seama de mai mulţi factori şi anume:



1. gravitatea bolii, dacǎ a provocat alterări histo-patologice, dacă este acută ori cronică etc.;


2. evoluţia bolii de până la instituirea tratamentului şi aprecierea prognosticului evoluţiei spontane între două consultaţii;


3. intervalul previzibil în care ar fi fost posibilă o ameliorare după tratamentul prim administrat.


Diluţiile înalte: CH9/CH15… → CH200

- tulburări (asociate) funcţionale (TUB. pentru tendinţa la vagabondaj, ACON. - spaima de a muri sufocat în timpul unei crize de astmă ori paroxism dureros tumoral etc.);
- tulburări (asociate) ale senzorialului (fără psihism - PLAT. care vede persoanele din preajmă mai mici decât sunt în realitate, COLOC. – stresul rezultat din mânie şi suferinţa în tăcere, dureri viscerale etc.);
- indivizi cu stare generală relativ bună – NUX V. (alcoolofilicii – neastâmpăraţi, veşnic nemulţumiţi, agitaţi, insomniaci, IGN. - excitarea emoţională la femei, isterie etc.).
- simptome generale interesând mai multe aparate şi sisteme ( neidentificate clinic, fără alte modificări depistabile paraclinic ori prin laborator - CALC. pentru obezi, AUR. - la ateroscleroticii de vârsta a treia, DULC. – metastaze septice ori tumorale etc.);
- se doreşte eficienţă maximă – se administrează obligatoriu remediile principale sau cheie: CALC., CAUST., NUX V. - pentru cei care se ofensează uşor în condiţiile unui diagnostic pozitiv de acurateţe (de tip, de remediu şi/sau complementaritate asumată);
- semne psihice certe ce determină o alegere mai facilă (sex – femeie: LACH., IGN., SEP. - la femei şi NUX V., LYC., STAPH. - la bărbaţi) a remediului;
- boli cronice asociate ale căror tratament - chiar numai alopatic - este cunoscut (PHOS. – hepatite cr., colecistite cr. etc., CALC. C.– diabetici, renali etc.);
- boli cronice asociate, când s-a acţionat alopatic, atunci de apreciat clinic foarte corect (OP. – bărbaţi indiferenţi, apatici şi SEP. – femei la menopauză, agitate.);
- simptome diverse, persistente ori repetate – TUB., pentru teama generală de animale, ACON. de sufocare, ARN.- să nu fie lovit de oamenii ce vin din faţă etc.
- remedii de origine minerală sau animală şi unele remedii vegetale cu acţiune profundă ori prelungită – utilizarea cu maxim de prudenţă (PHOS., LACH. etc.).

Constatarea unei ameliorări nu întâmpină de obicei dificultăţi şi se reflectă prin mulţumirea de sine a bolnavului. Totuşi, trebuie să se aibă în vedere că există ameliorări adevărate şi false. Uneori, şi acest fapt survine frecvent, o dată cu tratamentele alopatice urmate concomitent, poate fi vorba doar de o suprimare a unei manifestări morbide aparente, în timp ce simptomele persistă, de obicei sub forma altei manifestări, mai profunde. Alteori, dispariţia unei erupţii, a unei dureri, a unei inflamaţii poate să însemne numai metastazarea acesteia, substituirea unor manifestări cu altele camuflate iniţial de cvintetul: rumor – tumor – dolor – calor – functio laesa, astfel regǎsim esenţa doctrinei homeopatice asupra bolilor cronice cu dispariţia unor manifestări superficiale, cum ar fi o dermatoză, dacă nu este însoţită şi de ameliorarea evidentă a stării generale, atunci trebuie suspectată de incompletă, dacă nu reprezintă decât suprimarea simptomatologiei. Dovadă stă faptul că la o anumită administrare ulterioară provocată a remediului potrivit, reapar simptomele aparent vindecate, de fapt în realitate doar suprimate o perioadă.
În faţa unei secvenţe de manifestări desfăşurate în timp, vom aprecia desigur că evoluţia se face spre vindecare, când simptomele evoluează centrifug, de sus în jos, şi în ordinea inversă a desfăşurării episoadelor morbide pe care le-a manifestat bolnavul (inventarul simptomatic al bolii). În schimb, stabilirea lipsei de acţiune a remediului nu este întotdeauna la fel de uşoară; o atare determinare este doar aparentă. De exemplu, dacǎ bolnavul a prezentat până la debutul tratamentului o agravare continuă, chiar şi o stare staţionară între prima şi a doua consultaţie, în situaţia creată reprezintă un început de succes terapeutic; se pot întâlni pe parcursul (în evoluţia) unei boli organice cu alterări grave, ceea ce ne sugerează că remediul a fost bine ales, şi-a manifestat acţiunea, chiar dacǎ nu foarte profundă (datoritǎ unor motive ce pot să ţină de boală ori de bolnav), dar care poate fi reevaluată prin stabilirea ulterioară a unei alte atitudini terapeutice ori a unui (alt) remediu - complementar.
În funcţie de evaluarea posibilităţilor reacţionale ale bolnavului, de gravitatea bolii şi de ceea ce se poate sconta de pe urma primei administrări terapeutice, atunci se poate adopta una din urmǎtoarele atitudini:

- repetarea primului remediu în aceeaşi diluţie;

- repetarea primului remediu în altă diluţie (scontându-se
astfel determinarea unei reacţii mai puternice);

- a ne abţine de la orice administrare, dacă examenul
clinic ne permite să apreciem că rezultatul înregistrat, deşi modest, este totuşi echivalent cu o ameliorare chiar subiectivă şi permite prezumţia că starea generală mai bună (clinic) va progresa.


Se mai poate întâmpla, în momentul reexaminării bolnavului, să se găsească aceeaşi situaţie ingrată ca la prima consultaţie, dar în realitate să fi avut loc între timp o ameliorare de foarte scurtă durată, urmată de revenirea la starea iniţială (anamneza). Dacă este vorba de o boală acută, în care acţiunea remediului se epuizează repede, se va decide repetarea acestuia. În clinica unei boli cronice, cauza unei asemenea evoluţii trebuie judecată cu mai multă responsabilitate, hotǎrându-se oprirea/schimbarea tratamentului în cadrul unei evoluţii cu adevărat defavorabile pentru o ameliorare de scurtă durată.
În unele cazuri, etilismul cronic şi alcoolofiliile, tabagismul şi cafeinismul (sociopaţilor) mai prezintă o particularitate importantă (de interes general), pot evolua dinspre caracterul social (de adaptare fizică şi psihică) spre cel fizic (de decompensare psiho-socială şi organică), iar remediul indicat iniţial se consideră [Ducot,1999] direct răspunzător de noul tablou clinic simptomatologic, situaţie de evitat pentru raţionamentul clinic, atât timp cât nu cunoaştem cauzele reale ale decompensării (cele psihice fiind situate de regulă în frunte). În anumite situaţii se poate întâmpla să existe un factor ce opreşte pe parcurs acţiunea remediului, alte tratamente intempestive, cafeaua, ceaiurile medicinale (menta, muşeţelul etc.) şi/sau substanţe ce antidotează ţintit etc. În asemenea condiţii, acest factor frenator trebuie desigur depistat şi eliminat din alimentaţie; se anunţă reapariţia frecventă a unora din simptomele suprimate în prima fază prin remediul administrat anterior, se reevaluează. În acest caz, se poate discuta, dacă nu cumva diluţia aleasă a fost prea joasă (scăzută) şi astfel să se explice acţiunea superficială, iar concluzia ar fi repetarea remediului în diluţie mai ridicată (medie/înaltă).
Dacă se constată însă apariţia, după faza primară de ameliorare, a unor simptome noi pe care bolnavul nu le-a prezentat niciodată şi mai ales simptome pe care remediul nu le are în patogenezie, atunci desigur prognosticul este nefavorabil. În aceste împrejurǎri există douǎ alternative ce trebuie luate în consideraţie:


- fie remediul ales acoperă numai simptomele superficiale şi nu are acţiune profundă în „acest caz”, încât efectul nu este decât simptomatic, dar „nu” şi curativ;


- fie remediul este indicat, dar bolnavul este aparent nevindecabil, boala fiind prea avansată şi presupune investigaţii clinice, paraclinice şi anamnestice suplimentare;

- propunerea unui remediu nou - de regulă.

Pentru a aprecia despre care dintre eventualităţi este cazul se va face o atentă (re)considerare a stării generale, examenul general pe aparate şi sisteme, urmărindu-se tenace în primul rând verificarea similarităţii dintre simptomele bolnavului şi/sau ale remediului administrat; s-ar putea ca aprecierea aceasta să ducă la prescrierea altui remediu decât primul. Oricum, împrejurările noi ţin mai degrabă de paragraful referitor la agravări, iar lipsa reală de acţiune a remediului poate să implice mai multe cauze:

→ remediul n-a fost bine ales (nu este potrivit pentru cazul clinic);
→ remediul a fost bine ales, dar n-a fost luat de bolnav ori a fost absorbit simultan cu substanţe aromatice ce îi antidotează acţiunea (cafea, mentă, ceai indian etc.), ori a fost conservat în comun cu asemenea substanţe (camfor, oţet, opiu etc.);

→ (pre)există o cauză mecanică ce explică simptomele, iar acestea persistă pentru că şi cauza persistă (disfagia determinată de o guşă plonjantă, tumori compresive etc.);
→ a apărut între timp o altă afecţiune (secundar) ce a schimbat total tabloul simptomatologic al bolnavului.
→ există o diateză cronică ce se opune ca un baraj în calea acţiunii remediului indicat pe baza similitudinii simptomatice, situaţie în care trebuie intervenit cu un remediu constituţional;
→ remediul a fost preparat şi/sau conservat în mod necorespunzător din punct de vedere farmaceutic;
→ bolnavul nu vrea să recunoască rezultatul (nevroze), există bolnavi care nu doresc să „se facă bine” imediat. Când se bănuieşte o asemenea atitudine, bolnavul trebuie întrebat despre fiecare simptom în parte, din cele constatate la prima consultaţie şi se poate afla astfel, că multe din simptome au dispărut ori s-au atenuat;
→ starea bolnavului este prea alterată pentru a mai putea reacţiona la stimulul remediului corect ales [Chappell, 1997]; în asemenea situaţii trebuie căutate mijloacele de ridicare a rezistenţei organismului, fie din arsenalul terapeutic homeopatic, fie din cel fitoterapeutic (fitoiatric)de preferat, uneori chiar alopatic. Se va avea totdeauna în vedere numai interesul bolnavului, când va fi cazul şi se va apela la antibiotice, spre exemplu ca tratament de urgenţă într-o stare de (supra)infecţie gravă ori pentru a face faţă în primul moment unei prăbuşiri psihosomatice, se vor administra câteva doze de Opium în diluţii homeopatice (bineînţeles dacă şi simptomele prezentate au similitudine cu ale opiului - ceea ce se întâmplă practic de regulă).

Stadiile posibile ale evoluţiei bolii între două consultaţii (după Bungetzianu, 1983)
În sfârşit, ultima eventualitate posibilă este constatarea – cu ocazia consultaţiei următoare ca alternativă – că evoluţia s-a făcut spre agravare. Dar agravarea poate să fie de diferite grade şi să aibă semnificaţii diferite. Încă de pe timpul lui Samuel Hahnemann s-a observat că administrarea remediului bine ales determină uneori o agravare. Faptul a justificat concepţia potrivit căreia remediul creează o stare de „boală artificială” ce dislocă „boala naturală”, doar când este vorba de o manifestare acută ce nu durează decât de câteva ore şi/sau dispare rapid sub influenţa tratamentului homeopatic, fără să aibă loc nici o agravare. Dacă boala este cronică, atunci s-a depăşit stadiul pur funcţional, când se asistă adesea la o agravare deosebită a simptomelor, proporţional de obicei cu severitatea leziunilor organice; această agravare trebuie corect interpretată şi bine diferenţiată de altele posibile:
- dacă este o exacerbare de simptome deja consemnate la prima consultaţie şi urmează foarte curând după administrarea remediului, va fi interpretată ca o agravare iniţială, reprezentând dovada că organismul reacţionează la tratament (bineînţeles, dacă agravarea rămâne în cadrul unor limite acceptabile) - în aceste cazuri, atitudinea terapeutică este adesea de expectativă.
- agravarea şi ameliorarea evoluează uneori disociat pe plan general şi local, când este util să se ia în consideraţie următoarele situaţii posibile:


- agravare locală
(severă) cu ameliorare generală


↓ - remediu corect ales, dar probabil că diluţia a fost nepotrivită; se impune expectativă şi/sau corectarea cu remediul de tip;
- ameliorare locală şi ameliorare
generală


↔ - leziuni organice ireversibile de obicei (cancer pulmonar, ciroză hepatică sau psihoză Korsacov), iar şansele ţin de administrarea unor remedii simptomatice ce pot ameliora suferinţele bolnavului (Carcinozinum, Phosphorus, Chelidonium, Lycopodium etc.);
- agravare locală şi/sau
agravare generală
↓ - leziuni organice avansate, când
de cele mai multe ori trebuie
decisă antidotarea, apoi o reevaluare rapidă, iar pentru a nu pierde timpul se administrează remediul de tip constituţional şi unul etiologic în măsura în care este posibil (Carbolicum acidum, Ledum palustre, Carcinozinum etc.).


Ultima eventualitate [Ducot, 1999] poate să rezulte uneori din administrarea unui remediu cu acţiune foarte profundă, cum sunt tuberculinele şi/sau Phosphorus ori din administrarea unei diluţii neadecvate (de regulă prea înaltă).
În orice caz, ori de câte ori agravarea iniţială – importantă - nu retrocedează de la sine, situaţia trebuie re/considerată cu multă atenţie, frecvent intră în discuţie un caz grav. Este posibil ca bolnavul să fie hipersensibil la remediu ori ca leziunile histologice să fie atât de avansate încât sǎ nu mai poatǎ retroceda la tratamentele standardizate (ne referim la remediile cunoscute ca fiind cu potenţial nu numai pentru tratamentul individualizat, dar şi al altor boli derivate, ca nişte complicaţii redutabile ulterioare posibile), iar orice alt stimul adaugă simptomatic o nouă agravare, putând să ducă în final la o adevărată catastrofă clinică. Asemenea agravare are un prognostic foarte sever - în astfel de cazuri trebuie să se folosească antidotul general şi/sau al remediului ce a provocat-o.

Antidotismul homeopatic

sus sus
Pentru stabilirea strategiei de administrare a remediilor o evaluare corectă a agravării şi interpretarea prognostică a bolii este foarte important de stabilit. În acest scop urmeazǎ a fi susţinut sensul evoluţiei simptomelor, alături de durată şi intensitate. Clinica trebuie interpretatǎ în aceste condiţii ca o agravare cu prognostic infaust [Chappell, 1997] a situaţiei în care simptomele au tendinţa evidentă să se deplaseze dinspre exterior spre interior ori de jos în sus. Asemenea evoluţie trebuie privită totdeauna ca nefavorabilă, când are loc în cadrul bolii naturale (în vreme ce evoluţia dinspre interior în afară şi de sus în jos are un prognostic bun); dacă prima eventualitate este consecinţa administrării unui remediu homeopatic, atunci se impune efectiv indicată antidotarea. În vederea acestui obiectiv, terapeutul homeopatician trebuie să cunoască antidotul remediilor pe care le administrează sau, cel puţin, să dispună de tabele ori programe pe compiuter, special editate în acest context.
S-a amintit că la a doua consultaţie se poate înregistra apariţia unor simptome pe care bolnavul nu le-a mai avut şi care nu sunt provocate de un episod acut intercurent (gripă, diaree etc.). S-ar putea ca acestea să reprezinte efortul făcut de organism pentru evacuarea debuşeului toxic pe fondul scăderii imunităţii, dar de cele mai multe ori traduc faptul că remediul nu este bine ales sau nu mai corespunde stării (etapei de tratament). Într-adevăr, se admite că remediile homeopatice influenţează numai organele bolnave şi funcţiile profund tulburate. Spre deosebire de medicamentele alopatice, acestea sunt lipsite de efectele secundare asupra organelor neafectate de procesele patologice. De asemenea, trebuie acceptat cum un remediu nu poate să determine apariţia de simptome pe care nu le prezintă în patogenezie. Dacă în perioada în care acţionează remediul administrat bolnavul prezintă şi simptome pe care nu le-a mai avut anterior, respectiv simptome pe care remediul nu le prezintă în patogenezie, înseamnă că boala se agravează. Totuşi, în condiţiile unui remediu bine ales, se mai poate spera că o reconsiderare a simptomatologiei şi o nouă repertorizare va duce la recomandarea complementarităţii ori a unui alt remediu, fără legătură cu primul, ori la administrarea unui remediu de diateză (de cele mai multe ori un nosod sau isod pentru cazurile nechirurgicale).
De toate elementele enumerate se va ţine seama riguros pentru conducerea tratamentului în continuare, apoi se va aprecia dacă este cazul să fie administrat tot remediul precedent (indicat iniţial) ori altul. În prima ipoteză trebuie precizat dacă repetarea se va face cu aceeaşi diluţie (când rezultatul obţinut a fost satisfăcător) ori în altă diluţie (când rezultatul a fost nul ori chiar nesatisfăcător şi/sau se reconsideră de ce remediul a fost bine ales).
În general, o diluţie eficace iniţial, sigur nu mai dă rezultate satisfăcătoare după câteva repetări (dacă între timp cazul nu s-a vindecat), atunci se va trece la o diluţie superioară, spre exemplu: ↓CH7 → CH9 → CH15 → CH30↑. De obicei, scara diluţiilor se parcurge ascendent. La începutul tratamentului este mai prudent să se înceapă cu o diluţie joasă pentru a se menaja posibilitatea trecerii ulterioare la diluţii mai înalte, deoarece parcurgerea în sens descendent a scării diluţiilor este contraindicată de mulţi autori şi riscantă (alergizantă). Totuşi, în anumite situaţii - foarte rare - când acelaşi remediu unic a continuat să rămână indicat [Ducot, 1999], iar parcurgerea ascendentă a scării diluţiilor a epuizat relativ toate posibilităţile până la diluţia considerată cea mai înaltă, frecvent unii autori recomandă întoarcerea la o diluţie joasă şi reluarea aceleiaşi manevre (probabil a fost eficientă una din diluţiile anterioare unei etape pe care am depăşit-o cu prea multă uşurinţă).
O altă variantă valabilă o constituie tehnica folosită a unor homeopaticieni mai nonconformişti care administrează la intervale scurte/medii – CH9/15 remediului în diluţie joasă (exemplu: CH5/6 la 2-3 zile), intercalând la intervale destul de mari câte o priză dintr-o diluţie mai înaltă (spre exemplu CH30 la 30 zile, sau CH200 la 7 zile).
Astfel se prezintă atitudinea terapeutică în cazurile fruste ca cele menţionate mai sus:

- antidotul precedentului în caz de agravare importantă ori prea lungă;
- complementarul remediului precedent, dar fără nici o legătură cu precedentul, când se constată că nu s-a făcut o alegere prea bună şi/sau apar simptome ce nu existau la examenele anterioare;
- un remediu de diateză, indicat de lipsa de reacţie faţă de remediul ales pe baza simptomatologiei;
- un nosod ori isod, mai ales în cazul unor cazuri patologice asociate cu evoluţie lentă şi înainte de citostatice şi iradieri conform indicaţiei etiologice, deoarece este cunoscută frecvenţa crescută a cancerului (≥ 30%) la alcoolofilici, din tabagism şi cafeinism mai ales (dar şi pe baza simptomelor depistate le examenul clinic obligatoriu).

În ceea ce priveşte ritmul repetării prizelor, acesta se stabileşte individual, deoarece depinde de boală (acută ori cronică), de remediu (unele cu acţiune mai lungă, altele mai scurtă) şi de diluţie. Ca regulă generală se aşteaptă epuizarea efectului înainte de a se repeta administrarea.
În mod curent, ritmul de administrare în bolile acute este foarte rapid: de mai multe ori pe zi. În cele cronice, mult mai rar, iar în bolile cu manifestări paroxistice (diaree, vărsături, de tuse persistentă, de epilepsie, simptomatic etc.) se poate recomanda administrarea după fiecare acces (sau evacuare - în cazul diareei, bronhoreei etc.). În felul acesta, pe măsură ce se răresc manifestările [Chappell, 1997], se răresc de regulă şi prizele de administrare: în momentul când au încetat scaunele, vărsăturile, vertijul etc., încetează automat şi administrarea remediului (se mizează pe o evacuare rapidă a remediului şi se utilizează diluţiile joase). Tot ca regulă generală se poate enunţa astfel că frecvenţa prizelor este cu atât mai rară cu cât diluţia este mai înaltă; destul de des din diluţiile înalte este suficientă o doză unică, fără să fie nevoie de repetarea acesteia.
Am precizat atitudinea terapeutică de adoptat când se prescriu mai multe remedii, ori numai două, ce trebuie luate în aceeaşi zi. Repetăm totuşi că, deşi - în principiu - administrările remediului se opresc în momentul instalării unei ameliorări durabile, dar situaţia descrisă clinic nu se referă şi la utilizarea în scop profilactic (atenţie la recidive). Spre deosebire de cazurile patologice considerate frecvent vindecabile ori vindecate, agravǎrile drastice generate de un anumit remediu impun adesea administrarea unui antidot.
În medicina alopatică (anti-patică), anti-dotismul este o acţiune chimică de neutralizare a unei substanţe toxice, printr-o altă substanţă denumită antidot (de obicei la fel de toxică dar de sens opus şi/sau după sistemul de neutralizare pe nivelul bază/acid). Această neutralizare chimică are drept scop suprimarea de la început a efectelor toxice pe care prima substanţă le-ar fi putut dezvolta în organism sau, eventual, a şi început să le dezvolte. Pentru ca două substanţe să se antidoteze alopatic - în sensul indicat al codexului - este neapărat necesară existenţa unui contact fizic (direct) ce să mijlocească astfel direct reacţia chimică neutralizantă. Antidotismul alopatic este deci determinat tot după principiul contrariilor. În caz de intoxicaţie acută cu un acid, codexul recomandă neutralizarea lui chimică printr-o substanţă alcalină (bază). La fel, în caz de intoxicaţie cu un compus mercurial, desigur formulările scriptice preconizează neutralizarea acestuia chimică printr-o apă albuminoasă, ce să fixeze compusul de mercur sub formă biochimică de albuminat de mercur insolubil. Antidotismul alopatic corespunde aşadar unor practici curente ale medicinii de urgenţă pe care orice medic trebuie să le cunoască şi să le aplice uniform tuturor bolnavilor din aceeaşi categorie de boli toxice.
În homeopatie, antidotismul are frecvent un înţeles cu totul diferit de cel al codexului alopatic: explică o acţiune biologică ori farmacodinamică a unui remediu numit antidot ce neutralizează nu numai o anumită substanţă toxică - precum în alopatie - ci doar unele din efectele toxico-patogenezice, prea violente ori nocive ale acesteia.
În caz de intoxicaţie gravă mercurială, de exemplu, antidoturile homeopatice cele mai obişnuite ale efectelor acesteia asupra organismului (nu şi ale substanţei chimice însǎşi) sunt remediile: Hepar sulfur şi/sau Nitricum acidum, prescrise de obicei în potenţiale înalte. La fel, în caz de intoxicaţie cu nitrat de argint, antidotul homeopatic cel mai obişnuit, deşi nu singurul, este Natrum muriaticum prescris în general într-o diluţie înaltă ori foarte înaltă.
De asemenea, în caz de intoxicaţie prin abuz de sare de bucătărie, antidotul cel mai frecvent, dar nu unic al efectelor biologice ale acesteia este Phosphorus în diluţie înaltă ori foarte înaltă, iar o datǎ definit modul principial de acţiune a antidotului homeopatic, consideraţiile mai nuanţate i se cuvin doar asociate noţiunii de simpatie pentru medicina homeopatică.

Tratamentul homeopatic - beneficiu şi limite

Homeopatia nu (re)acţionează asemenea alopatiei, iar din cuplul informaţie ↔ energie, un rol fundamental se consideră că îl are informaţia pentru doza indicată şi administrată (v. legile întâmplării). Aşa se explică de ce nu este necesară utilizarea calitativă a remediilor, ci doar cea cantitativă în diluţii infinitezimale. Dacă ne gândim la zecile şi sutele de grame, chiar kilogramele, cum ne propune frecvent medicina alopatică în tratamentul pentru bolile cronice de-a lungul vieţii, atunci tabletele, capsulele, soluţiile injectabile etc. se transformă astfel în adevărate droguri [Ducot, 1999] necesar aparent a fi administrate indefinit, dar este foarte dificil pentru organism a le metaboliza concomitent, iar toxinele rezultate din degradare devin mai periculoase câteodată decât însăşi boala pentru care au fost indicate (şoc anestezic, alergii, citostatice etc.)
Deoarece durata de acţiune a unui remediu depinde de diluţia utilizata, o primă regulă generală referitoare la ritmul repetării prizelor ţine seama de acest factor:

- diluţiile CH3/4 pot fi administrate zilnic (de două sau trei ori);
- diluţiile CH5/CH6 pot fi administrate de 3 şi de 2 ori pe săptămână;
- diluţiile CH7 pot fi administrate la 10 zile;
- diluţiile CH9/15 pot fi administrate la 14/21 zile ;
- diluţiile CH30 pot fi administrate la 3-4 săptămâni;
- diluţiile CH200 - la 7 zile
(cronic dar nu mai mult de trei
săptămâni consecutiv, se repetă la trei
luni, cu o supraveghere atentă a
bolnavului).

Adesea o diluţie înaltă ori mai ales foarte înaltă este suficientă într-o doză unică, fără a mai fi necesară repetarea.
În ceea ce priveşte ritmul repetării prizelor, acesta se stabileşte individual, pentru că - aşa cum s-a mai arătat - depinde de afecţiune (acută ori cronică), de remediu (unele cu acţiune mai lungă, altele mai scurtă) şi de diluţie. Ca regulă generală se aşteaptă epuizarea efectului clinic înainte de a se repeta administrarea, regulă cu atât mai valabilă cu cât se tratează bolnavi gravi ori cu potenţial de evoluţie rapidă spre exitus (boli consumptive grave precum cele neoplazice).
De obicei ritmul de administrare în bolile acute este foarte rapid: de mai multe ori pe zi. Doar în cele cronice mult mai rar. În bolile cu manifestări paroxistice (fie că este vorba de diaree, bronhoree, vărsături, hemoptizii, crize epileptice etc.) se poate recomanda administrarea de regulă a remediului după fiecare acces (sau evacuare, în cazul diareei). În felul acesta, pe măsură ce se răresc manifestările, se răresc şi prizele sublinguale alr remediului, iar în momentul când au încetat scaunele, vărsăturile, crizele comiţiale etc., încetează automat şi administrarea.
Tot ca o regulă generală pentru homeopatie se poate enunţa că menţinerea frecvenţei prizelor este cu atât mai rară, cu cât diluţia este mai înaltă (de subliniat). Destul de des, din diluţiile înalte şi foarte înalte, este suficientă o doză unică fără să fie necesar repetarea acesteia. S-a precizat atitudinea care trebuie adoptată când se prescriu mai multe remedii - chiar numai două - ce trebuie luate în aceeaşi zi, dar menţionăm că în principiu administrările se opresc în momentul instalării unei ameliorări durabile, ceea ce nu se referă desigur şi la administrările în scop profilactic.
Dacă o ştiinţă medicală se apropie într-adevăr de artă, această trebuie să fie homeopatia, deoarece este singura care cel puţin declarativ are omul ca subiect şi nu obiect de studiu, medicul homeopatician faţă în faţă cu pacientul; presupune un contact direct dar nu brutal cu omul suferind, iar efectul terapeutic este subtil, manifest şi definitiv, când aduce în cazurile corect tratate la vindecarea rapidă şi/sau fără sechele fizice ori psihice, reacţii adverse, alergii ori alte suferinţe colaterale (asociate), nu se înlocuieşte un rău prin altul (eventual mai mare) ca în medicina alopatică.



Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2022 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor
Homeopatia in tratamentul cancerului
Medicamente homeopate anti cancer




  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai