CLASIFICAREA MEDICAMENTELOR
Cuprins:
Forme farmaceutice |
sus  |
Prin prelucrarea lor în forme farmaceutice, substanţele medicamentoase pot fi mai uşor administrate, într-o formă mai plăcută şi cu eficacitate maximă.
Obţinerea formelor farmaceutice ca urmare a prelucrării substanţelor active şi auxiliare se poate realiza fie "în mic", în farmacii, fie "în mare", în industria de medicamente şi poartă numele de condiţionare sau formulare farmaceutică a substanţelor medicamentoase.
Formularea farmaceutică poate fi definită ca “procesul de selecţionare cantitativă şi calitativă a substanţelor active şi excipienţilor în funcţie de forma farmaceutică şi de operaţiile pe care obţinerea acesteia le implică” sau ca “procesul de selecţionare a formei farmaceutice, pentru o substanţă activă dată, în funcţie de calea de administrare”.
În mod curent, în practica farmaceutică, termenul de formulare are şi un sens mai restrâns şi el se foloseşte pentru a desemna compoziţia calitativă şi cantitativă a unei forme farmaceutice.
Pentru stabilirea compoziţiei şi formei unui medicament, adică pentru obţinerea unei forme farmaceutice, se au în vedere o serie de factori şi de considerente legate de proprietăţile fizico-chimice ale substanţei active, de aspectele biofarmaceutice sau de biodisponibilitate şi de cele terapeutice.
Cunoaşterea completă a proprietăţilor fizico-chimice, farmacocinetice, farmacodinamice şi de biodisponibilitate a unei substanţe active este cazul ideal, spre care se tinde, dar care este greu de atins pentru cele mai multe din substanţele medicamentoase uzuale.
Dacă substanţa activă există în mai multe forme cristaline sau ca diferite entităţi (sare, ester, hidrat), alegerea celei mai adecvate forme se va face în funcţie de modul de administrare şi de considerentele de stabilitate, solubilitate şi biodisponibilitate.
Fiecare tip de formă farmaceutică cere un studiu amănunţit privind proprietăţile substanţei active: proprietăţile organoleptice, dimensiunea particulelor şi suprafaţa specifică, solubilitatea, viteza de dizolvare, coeficientul de partaj, constanta de disociere, proprietăţile cristalelor, starea de hidratare, stabilitatea, proprietăţile reologice şi compresibilitatea pulberii de substanţă activă.
Formele farmaceutice pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
a) starea de agregare, în funcţie de care formele farmaceutice se împart în:
- forme farmaceutice lichide (soluţii injectabile, soluţii buvabile, soluţii uz extern, soluţii oftalmice, unele emulsii sau suspensii injectabile, buvabile sau pentru uz extern);
- forme farmaceutice solide (pulberi, granule, comprimate, drajeuri, supozitoare, ovule);
- forme farmaceutice semisolide sau "moi" (unguente, creme, extracte).
b) sistemul de dispersie
Întrucăt orice formă farmaceutică reprezintă un sistem dispers, acest criteriu de clasificare este considerat ca cel mai adecvat pentru studiul formelor farmaceutice.
În funcţie de particularităţile structurale, respectiv de afinitatea reciprocă a componentelor şi de gradul de dispersie (adică de raportul dintre mărimea particulelor fazelor care compun sistemul dispers), formele farmaceutice se împart în categoriile ce vor fi menţionate în continuare.
Forme farmaceutice omogene sunt sisteme disperse omogene, respectiv dispersii moleculare sau ultramicromoleculare, în care faza dispersată şI mediul de dispersie, adică faza dispersantă au afinitate reciprocă, în sensul că sunt miscibile sau solubile una cu, respectiv în alta. Aceste sisteme sunt formate dintr-o singură fază cu una sau mai multe specii de molecule. Dimensiunile acestor molecule sunt comparabile, fiind de 10-7 cm. Un exemplu de astfel de dispersii sunt soluţiile. După modul de obţinere, formele farmaceutice din categoria soluţiilor se împart în: soluţii obţinute prin dizolvare (soluţii uz extern, soluţii injectabile şi perfuzabile, soluţii oftalmice) şi soluţii obţinute prin extracţie (soluţii extractive apoase şi soluţii extractive hidroalcoolice (tincturi, extracte fluide).
Medicamentele din această categorie difuzează rapid în organism, se absorb uşor, dializează şI de regulă nu pot fi separate prin membrane filtrante sau ultrafiltrante
Forme farmaceutice neomogene (sau heterogene) sunt sisteme disperse heterogene. Ele sunt formate două sau mai multe faze, ca urmare a lipsei de afinitate reciprocă între componente şi/sau a diferenţei dintre dimensiunile particulelor fazei disperse (substanţa medicamentoasă) şi a celor ce formează mediul de dispersie (substanţele auxiliare). Formele farmaceutice din această categorie se caracterizează prin prezenţa suprafeţelor de separaţie între faze, cu consecinţa apariţiei unor fenomene specifice de interfaţă.
Mărimea particulelor fazei disperse determină clasificarea dispersiilor heterogene în trei mari grupe:
- dispersii ultramicroheterogene (coloidale) cu diametrul particulelor fazei interne (disperse) între 1-100 nm (φ = 10-7 – 10-5 cm), categorie din care fac parte gelurile specifice sistemelor micelare, microemulsiile, unii lipozomi, nanoparticule şi nanosfere.
- dispersii microheterogene cu diametrul particulelor fazei interne (disperse) între 100 nm - 10μm (φ = 10-5 – 10-3 cm), cum sunt unele microcapsule, microsfere, aerosoli, emulsii, suspensii, supozitoarele şi pulberile micronizate.
- dispersii macroheterogene (grosiere) cu diametrul particulelor fazei interne (disperse) între 10 μm – 1000 μm (φ = 10-3 – 10-1 cm), cum sunt emulsiile grosiere, unele suspensii, unguente, supozitoare, majoritatea pulberilor, comprimatele, granulele.
c) repartizarea dozelor de substanţă activă
În funcţie de acest criteriu, formele farmaceutice pot fi:
- unitare sau unidoze, care conţin cantitatea de substanţă activă corespunzătoare unei singure doze, respectiv administrări; aceste forme farmaceutice oferă o mai mare precizie la dozare şi sunt mai uşor de administrat (comprimatele);
- multidoze sau doze multiple, care conţin o cantitate de substanţă activă corespunzătoare mai multor doze, din care bolnavul trebuie să-şi măsoare singur doza prescrisă de medic pentru administrare; avantajul acestor forme farmaceutice constă în posibilitatea de adaptare a posologiei în funcţie de bolnav (siropurile).
Între forma farmaceutică, calea de administrare şI acţiunea farmacologică a medicamentului există o legătură strânsă. Forma farmaceutică este un factor determinant al intensităţii şI vitezei de adsorbţie a medicamentului; bineînţeles că acţiunea farmacodinamică (adică interacţiunea substanţei active cu organismul) depinde în primul rând de structura chimică a acesteia. Efectul biologic al medicamentului apare numai după interacţiunea substanţei medicamentoase cu farmacoreceptorii. În consecinţă, acţiunea substanţei active depinde de concentraţia şi durata staţionării în compartimentul receptorilor. Tocmai această durată este influenţată de forma farmaceutică: în funcţie de asocierea anumitor substanţe auxiliare, medicamentul acţionează mai rapid sau mai lent. În acest sens, deosebit de utile sunt cunoştinţele de farmacocinetică, domeniu ce se ocupă cu modificările pe care le suferă substanţele medicamentoase în procesele de absorbţie, distribuţie, metabolism şi eliminare. Informaţiile furnizate de farmacocinetică sunt de cea mai mare importanţă pentru optimizarea formulării farmaceutice şI a preparării formelor farmaceutice. Pentru asigurarea biodisponibilităţii este necesar ca substanţa medicamentoasă să fie eliberată într-o formă termodinamic activă şi să fie cedată cantitativ din forma dozată; din acest motiv ea nu trebuie să fie legată fizic sau chimic de alte molecule ale unei alte substanţe, eventual asociate în medicamentul respectiv şi nici de substanţele auxiliare folosite la formularea farmaceutică. Forma farmaceutică trebuie să asigure o concentraţie sanguină eficientă, în condiţii de securitate clinică, spre a determina, la nivelul receptorilor, răspunsul biologic dorit şI deci efectul terapeutic optim. Alegerea substanţelor auxiliare influenţează pozitiv sau negativ cedarea substanţei medicamentoase.
Disponibilitatea unei substanţe medicamentoase pentru absorbţie descreşte în următoarea ordine a gradului de dispersie a formei farmaceutice: soluţii apoase, suspensii apoase, pulberi, capsule, comprimate, drajeuri.
Ca urmare a progreselor înregistrate atât în domeniul tehnologiei farmaceutice cât şI în domeniul biologiei celulare şI moleculare, formularea farmeceutică sau condiţionarea substanţelor medicamentoase a evoluat în ultimele decade în direcţia obţinerii de forme farmeceutice cu cedare controlată a substanţei active, caracterizate prin eficacitate terapeutică maximă.
Doza terapeutică |
sus |
Acţiunea medicamentelor în organism este condiţionată de o serie de factori, între care se numără: doza terapeutică, proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor medicamentoase, forma farmaceutică, biodisponibilitatea, reactivitatea individuală. Dintre aceşti factori, doza terapeutică, deţine un rol primordial în terapie.
Cantitatea de medicament care se administrează bolnavului pentru obţinerea efectului terapeutic urmărit, constituie doza terapeutică. Aceasta variază de la substanţă la substanţă, fiind determinată pe cale experimentală, in vitro, asupra unor organe izolate şi apoi in vivo, asupra animalelor de laborator.
Formele farmaceutice au apărut şi din necesitatea utilizării unor doze determinate cu exactitate, care să permită folosirea substanţei medicamentoase în măsura în care este necesară pentru obţinerea efectului urmărit.
Orice substanţă medicamentoasă folosită în cantitate mai mare decât doza terapeutică prescrisă poate deveni toxică. Toxicitatea unei substanţe nu este absolută, ci relativă, ea fiind strâns legată de condiţiile particulare de acţiune, care depind atât de substanţa însăşi, cât şi de organismul asupra căruia acţionează. Aproape întotdeauna, o substanţă care este vătămătoare pentru un microorganism, agent patogen, este mai mult sau mai puţin toxică şi pentru celulele organismului gazdă. Un medicament este cu atât mai eficient, cu cât are o toxicitate mai mare faţă de agentul patogen şi mai mică faţă de organismul gazdă.
Cantitatea minimă dintr-un medicament care produce dispariţia din organism a agentului patogen sau a simptomelor unei anumite boli poartă numele de doză minimă curativă, iar cantitatea maximă de medicament pe care o poate suporta organismul fără a apărea fenomene toxice poartă numele de doză maximă tolerată.
Toxicitatea medicamentelor se determină pe animale şi se exprimă prin doza ce provoacă moartea a 50% dintr-un număr mare de animale testate ( DL50).
Clasificarea medicamentelor |
sus |
În general, clasificarea medicamentelor se face din necesităţi practice, după mai multe criterii. Printre cele mai des folosite criterii de clasificare a medicamentelor se numără: modul de formulare, concepţia terapeutică, calea de administrare, locul de acţiune şi modul de eliberare
a) Modul de formulare
În funcţie de acest criteriu, se disting trei categorii de medicamente:
- medicamente oficinale;
- medicamente magistrale;
- medicamente industriale.
Medicamentele oficinale sunt cele care sunt formulate farmaceutic după formule fixe, prevăzute în farmacopeele actuale. Formulele oficinale sunt introduse în farmacopee după o folosire îndelungată care a confirmat valoare lor şi reprezintă preparate de largă utilitate. Aceste medicamente se găsesc de obicei gata preparate în farmacie (ex. soluţia de Rivanol), ele putând fi păstrate o durată corespunzoare perioadei lor de valabilitate.
Medicamente megistrale sunt preparatele a cor formulare este stabilită de medic sub formă de reţetă (prescripţie).
Formulele magistrale se prepară în farmacie la cerere, numai pe baza prescripţiei medicale. Modul de preparare a acestora şi condiţiile de calitate respectîn principiu normele indicate în farmacopee pentru grupa de preparate din care fac parte (soluţii, unguente, supozitoare,etc). De obicei aceste medicamente au o perioad valabilitate restrânsă şi se elibereazîn cantităţi mici, pentru folodire imediată.
Medivcamentele industriale (specialităţi farmaceutice) sunt medicamentele preparate în industrie sau în laboratoare farmaceutice după formule aprobate de M.S.F sau care provin din import. Aceste medicamente au o compoziţie fixă şi acţiune bine determinată, fiind introduse în terapeutică sub denumirea generică (D.C.I.); ele pot avea şi o denumire convenţională, înregistrată şi folosită în exclusivitate de producător (nume depus). Aceste medicamente sunt stabile, putând fi păstrate şi folosite mult timp după fabricare.
Medicamentele industriale trebuie să corespundă exigenţelor impuse de Framacopee, de normele interne sau de standarde (fişe tehnice) şi sunt verificate după normele elaborate sau aprobate de Agenţia Naţională a Medicamentului.
b) Concepţia terapeutică
Pe baza acestui criteriu tmedicamentele se împart în alopate şI homeopate.
Alopatia (Contraria contrariis curantur), este o concepţie terapeutică bazată pe cunoaşterea proprietăţilor substanţelor medicamentoase, a modului lor de acţiune, chiar la nivel celular sau molecular. Medicamentele alopate acţionează ca un antidot, fie combătând agentul patogen, fie neutralizând tulburările din organism cauzate de acesta. Alopatia foloseşte medicamentele atât în scop profilactic, cât şI curativ. Medicamentele alopate sunt administrate în doze începând de la fracţiuni de miligram, până la zeci de grame, în funcţie de toxicitatea medicamentului; în acelaşi timp, dozele variază după bolnav, nefiind fixe, ca în homeopatie, ci în conformitate cu principiul că "nu există boli, ci bolnavi" şI cu reactivitatea organismului.
Medicamentele homeopate au la bază principiul "similitudinii", Similia similibus curantur conform căruia, un medicament este folosit în combaterea unei boli, dacă el provoacă omului sănătos aceleaşi simptome ca maladia respectivă. Cu alte cuvinte, conform acestui principiu, o maladie va fi vindecată de acele medicamente care ar da reacţii fiziologice similare cu cele ale maladiei respectice, în cazul în care ar fi administrate unui organism sănătos; de exemplu, în tratarea unei stări febrile se administrează un medicament capabil să provoace o stare febrilă la un om sănătos, însă în doze extrem de mici. În cazul acestor medicamente este deci necesar să se cunoască perfect acţiunea lor asupra omului sănătos. Alegerea medicamentelor se face în funcţie de simptomele prezentate de bolnav, iart tratamentul este individualizat, un rol important avându-l tipul constituţional, temperamentul şi alte caracteristici particulare ale bolnavului.
Specific pentru medicamentele homeopate este faptul că ele se folosesc în doze extrem de mici, aceasta deoarece prin administrarea unei doze corespunzoare medicaţiei alopate, substanţele respective ar avea efecte inverse. De exemplu, chinina: în doze mici este antifebrilă, în doze mari provoacă creşterea temperaturiisau opiumul: în doze mici este excitant, în doze mari este narcotic, etc.
Medicamentele homeopate se prepartă după metode şi reguli speciale. Se folosesc anumite materii prime de bază: substanţe anorganice naturale sau substanţe organice naturale de origină vegetală sau animală. Pentru substanţele de origină vegetală se recoltează, în condiţii determinate, produse vegetale de preferinţă proaspete, din flora spontană. Din regnul animal se folosesc insecte, organe de animale sau secreţii biologice, în special veninuri.
Materiile prime se prelucrează după tehnici speciale, sub formă de soluţii, uz extern, tincturi, ganule, comprimate, soluţii buvabile, pulberi, utilizând apă, alcool sau lactoză ca solvent sau diluant.
Este necesar un loc de preparare special amenajat, iar materiile prime trebuie să fie de o puritate avansată (conform unor criterii specifice). Este foarte important modul în care se face diluarea, considerându-se că agitarea prelungită favorizează acţiunea homeopată prin transfer de energie şi că principiul dinamizării are o importanţă deosebită în realizarea medicamentelor homeopate. Una din limitele medicamentului homeopat constă în dificultăţile legate de controlul de calitate.
În realitate, legea sau principiul similitudinii nu poate fi generalizat. El este valabil pentru vaccinuri, antimetaboliţi, antihistaminice, dar nu poate fi valabil pentru toate medicamentele. Unul din aspectele pozitive ale homeopatiei, care a evoluat şI ea de-a lungul timpului, constă în faptul că, datorită dozelor de medicamente extrem de mici, este permisă experimentarea lor direct pe oameni sănătoşi, fapt absolut interzis în alopatie. Folosită raţional, pe baza unor cercetări ştiinţifice, homeopatia nu exclude alopatia, ci o poate completa, în unele cazuri şI în anumite domenii.
După modul de administrare, medicamentele se împart în medicamente pentru uz intern şi medicamente pentru uz extern.
Medicamentele pentru uz intern sunt socotite acele medicamente care se introduc în organism pe cale orală (bucală, enterală sau digestivă) şI care sunt preluate în circuitul fluidelor biologice din tubul digestiv, mai ales din intestin (absorbţie enterală).
Medicamente pentru uz extern sunt toate cele care nu se administrează pe cale orală, adică acelea care administrează:
-pe căi parenterale (medicamente injectabile)
- pe cale cutanată (se aplică pe tegumente);
- pe căi transmucozale;
Acest criteriu de clasificare este foarte des utilizat, deşi nu este cel mai logic. De fapt, ar trebui considerat medicament intern acel medicament care se resoarbe rapid şI ajunge integral în circuitul sanguin; după acst criteriu, medicamentele injectabile se situează pe primul loc, urmate fiind de medicamentele administrate pe cale orală şI apoi de cele administrate pe calea mucoaselor, iar ca medicamente externe ar trebui socotite numai acelea care se aplică pe tegumente.
c) Locul de acţiune şi modul de eliberare a substanţei active
Acest criteriu conduce la clasificarea medicamentelor în:
- medicamente cu acţiune locală (topică), care sunt acele medicamente de uz extern ce se aplică pe piele sau mucoase şi sunt utilizate pentru acţiunea lor locală; aceste medicamente nu au în general o posologie strictă.
- medicamente cu acţiune generală sau sistemică (sistematică), în care sunt incluse medicamentele administrate pe cale enterală (orală), şi cele administrate parenteral, precum şi unele supozitoare sau alte sisteme terapeutice care, indiferent de locul de aplicare, permit prunderea substanţei active în circuitul sangvin.
Medicamentele cu acţiune generală se pot împărţi la rândul lor în funcţie de modul şi viteza de eliberare a substanţei active în următoarele două categorii:
- medicamente convenţionale (clasice sau cu eliberare imediată), din care substanţa activă se eliberează de obicei după o cinetic ordinul I, care depinde mai ales de proprietăţile fizico-chimice ale substanţei active;
- medicamente cu eliberare modificată, din care substanţa activă se eliberează cu o viteză modificată voit, în funcţie de modul de formulare; în cadrul acestei categorii se disting mai multe tipuri:
- forme farmaceutice cu eliberare accelerată;
- forme farmaceutice cu eliberare încetinită (care la rândul lor pot fi: cu cedare repetată, cu cedare prelungită, cu cedare controlată, respectiv programată)
- medicamente cu eliberare la ţintă (sisteme medicamentoase de transport şi cedare la ţintă denumite şi sisteme vectorizate, care sunt forme farmaceutice cu un grad de dispersie foarte avansat, realizate prin asocierea substanţei active cu substanţe de natură variabilă, care au capacitatea de a transporta în organism substanţele active, modulându-le absorbţia.
În prezent, se consideră că, din punct de vedere farmaco-terapeutic, cea mai utilă clasificare a medicamentelor este clasificarea "ATC" (anatomică, terapeutică şI în funcţie de structura chimică). În cadrul acestei clasificări, medicamentele se grupează în funcţie de următoarele criterii: aparatul sau sistemul anatomo-fiziologic asupra căruia acţionează, acţiunea terapeutică şI structura chimică.
Agenţia Naţională a Medicamentului şi Direcţia Farmaceutică din M.S.F redactează Nomenclatorul de medicamente autorizate în România folosind clasificarea ATC.
În sistemul ATC, medicamentul este definit printr-un cod care arată în acelaşi timp locul de acţiune, grupa terapeutică şi grupa chimică.
Clasificarea ATC cuprinde 5 nivele.
1. Primul nivel este nivelul anatomic, se referă la locul de acţiune al medicamentului şi se notează cu o literă mare, de exemplu litera A pentru tractul alimentar.
2. Al doilea nivel se referă la grupa terapeutică principală, de exemplu antiulceroase, antiacide, antiflatulente şi se notează cu o cifră.
3. Al treilea nivel se referă la subgrupa terapeutică, de exemplu antiacide gastrice şi se notează cu o literă mare.
4. al patrulea nivel se referă la subgrupa chimico-terapeutică – de exemplu compuşi de magneziu şi se notează cu o literă mare.
5. Al cincilea nivel se referă la o anumită substanţă chinică, respectiv la un medicament sub denumirea generică şi se notează cu o cifră.
Nomenclatura medicamentelor |
sus |
Există mai multe posibilităţi de a denumi un medicament. Acestea sunt:
Denumirea chimică sistemică care redă structura chimică a substanţei medicamentoase şi este de obicei prea complicată pentru a fi utilizată practic; în mod uzual, denumirile chimice se folosesc numai pentru unele medicamente cu structură simplă sau relativ simplă.
Denumirea generică sau comună, de regulă o prescurtare a denumirii chimice, este recomandată pentru evitarea confuziilor şI are caracter oficial. Denumirea generică poate fi internaţională sau oficinală.
Denumirea internaţională (DCI – denominatio communis internationalis) este propusă sau recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (Naţiunile Unite), are drept scop internaţionalizarea numelor substanţelor medicamentoase şI se foloseşte în literatura ştiinţifică. Astfel, s-a propus ca pentru medicamentele din aceeaşi grupă terapeutică să fie folosite, în componenţa denumirii, aceleaşi silabe sau grupe de silabe, care se găsesc de cele mai multe ori la sfârşitul cuvântului. În tabelul 2.1 sunt prezentate o serie de silabe propuse spre a intra în componenţa denumirii unor medicamente.
Tabelul 2.1 Principalele silabe sau grupe de silabe recomandate de OMS pentru denumiri comune internaţionale ale medicamentelor
Silabe sau grupe de silabe Grupa de medicamente Exemple
- bamat Tranchilizante minore Meprobamat
- barb Barbiturice Fenobarbital
- caină Anestezice locale Procaină. Lidocaină
- cef Antibiotice cefalosporanice Cefalotină, Cefalexină
- chină Derivaţi chinolinici Clorochină
- ciclină Antibiotice tetraciclinice Tetraciclină, Metaciclină
- cilină Peniciline Ampicilină, Amoxicilină
- cort Hormoni corticosteroizi Hidrocortizonă
- formin Hipoglicemice biguanidinice Metformin, Buformin
- micină Antibiotice produse de Streptomyces Streptomicină, Kanamicină
- stigmină Anticolinesterazice Piridostigmină, Neostigmină
- sulfa Sulfamide antimicrobiene Sulfadiazină
- toină Anticonvulsivanţi hidantoinici Fenitoină
Denumirea oficinală este cea prevăzută în farmacopee, în cazul ţării noastre, în Farmacopeea Română (ultima ediţie, a X-a) şI reprezintă denumirea oficială în ţara respectivă, fiind folosită în farmacii şI pentru prescripţia magistrală. În Farmacopeea Romănă multe denumiri corespund celor internaţionale.
Denumirea comercială sau înregistrată (se notează cu indicativul ®) este stabilită de firma sau fabrica ce a produs medicamentul şI este considerată ca o garanţie a calităţii acestuia. Ea se referă la medicament în forma lui finală, care cuprinde substanţa sau substanţele active, prezentate într-o anumită formă farmaceutică. Denumirile comerciale sunt larg răspândite şI se întrebuinţează curent în prescripîia medicamentelor. Ele sunt de regulă simple şI uşor de memorat, dar nu întotdeauna adecvate, putând crea confuzii şI chiar greşeli terapeutice.
Denumirea comercială sau înregistrată (se notează cu indicativul ®) este stabilită de firma sau fabrica ce a produs medicamentul şI este considerată ca o garanţie a calităţii acestuia. Ea se referă la medicament în forma lui finală, care cuprinde substanţa sau substanţele active, prezentate într-o anumită formă farmaceutică. Denumirile comerciale sunt larg răspândite şI se întrbuinţează curent în prescripîia medicamentelor. Ele sunt de regulă simple şI uşor de memorat, dar nu întotdeauna adecvate, putând crea confuzii şI chiar greşeli terapeutice.
Forme farmaceutice
