mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  
termeni medicali


Sanatatea copiilor
Index » Sanatatea familiei » Enciclopedie a sanatatii » Sanatatea copiilor
» Igiena mintala a copilului de la nastere pana la 3 ani

Igiena mintala a copilului de la nastere pana la 3 ani







Nou-nascutul isi arc insusirile lui specifice, propriile sale caracteristici si necesitati. Acestea trebuie cunoscute de mama, in primul rand, dar si de tatal_ copilului si de intreaga familie. Numai in acest .mod se va putea asigura de la incepui o dezvoltare armonioasa fizica si mintala a copilului; numai asa se va surprinde la timp inceputul unei tulburari, deci se va putea interveni cu folos, inainte ca orice deficienta usoara sa se agraveze.
Mai mult. cunoscand functiile tale ale nou-nascu-lului si in primul rand cerintele adaptative ale unui organism fraged, plapand, care nu se mai gaseste adapostit in pantecele mamei, parintii vor putea sa inteleaga mai bine de ce, in acest prim stadiu de ata, se impune o ingrijire speciala, deosebit de atenta si de competenta.

Cuprins:

Copilul nu este o păpuşă, nici miniatura adultului

Nevoia de tandreţe este resimţită din primele momente

Ignoranţa poartă cu sine tot felul de primejdii

Simţurile şi mintea copilului în plină dezvoltare

Căldura căminului părintesc

Copilul meu nu vrea să mănânce, e nervos!

O perioada nodală

Necesităţile afective ale copilului pot fi satisfăcute în creşă?



Copilul nu este o păpuşă, nici miniatura adultului

sus sus
La naştere, un copil normal, născut la termen cântăreşte aproximativ 3 kilograme şi arc lungimea în jur de 50 de centimetri, cu observaţia că la băieţi greutatea şi înălţimea sunt ceva mai mari decât la fetiţe. Este cunoscut de asemenea că foarte mulţi copii se nasc cu o greutate şi o lungime mai mari decât cele considerate obişnuite. Pe lângă acest, aspect pozitiv, trebuie ştiut că nou-născuţii cu greutatea sub 2500 de grame şi lungimea sub 47 de centimetri sunt copii imaturi, insuficient dezvoltaţi. Ei au nevoie de o atenţie specială, mecanismele lor de creştere şi de adaptare fiind mai sensibile şi organismul în general având un echilibru destul de şubred.


Această problemă a adaptării nou-născutului în primele zile şi săptămâni merită să fie cunoscută mai bine. Imediat după naştere, copilul pătrunde într-o lume cu totul nouă. în care condiţiile lui de viaţă sunt în întregime schimbate. în aşa măsură încât chiar se vorbeşte de un adevărat şoc fizic şi nervos pe care îl suportă micul şi fragilul organism în momentul contactului său cu universul înconjurător. S-ar putea spune că noua ambianţă nici nu este chiar atât de primitoare: temperatura exterioară este mai scăzută, nu se mai potriveşte cu cea din culcuşul cald din pântecele mamei. El începe să respire, apoi să se hrănească, deplasările sale în spaţiu sunt mai ample. Lumina şi zgomotul sunt. de asemenea, factori care se adaugă traumatismului puternic reprezentat de tăierea cordonului ombilical.

Este evident că proaspăta mlădiţă se va obişnui abia treptat şi chiar cu greutate la aceste noi condiţii de viaţă. Numai dacă îi va fi asigurată satisfacerea deplină a trebuinţelor sale. şi înainte de toate hrănirea cu lapte matern, o curăţenie exemplară. îmbrăcăminte potrivită şi foarte curată şi treptat o cameră sau un colţ cald şi bine aerisit, copilul se va angaja cu bine în prima etapă a drumului său prin viată.

Nevoia de tandreţe este resimţită din primele momente

sus sus
Da, copilul are nevoie, din prima clipă a vieţii, nu numai de satisfacerea trebuinţelor sale materiale amintite, ci şi de tandreţe, de afecţiune. La fel cum nou-născutul este imediat spălat şi înfăşat în scutece curate, tot aşa el trebuie de la început să fie învăluit de căldura şi dragostea maternă. Este vorba aici de o condiţie esenţială, fundamentală în acelaşi grad ca - de pildă - alimentaţia cu lapte matern.
în toate maternităţile din lume şi, în mod empiric pretutindeni, când se naşte un copil, primul lucru care se face după ce pruncul a fost spălat şi înfăşat este de a fi predat mamei sale, cu recomandarea de a-1 lua in braţe, a-i vorbi, a-i surâde, a-1 alinta. Nu se află la mijloc doar satisfacerea unei tradiţii sau a unei curiozităţi atunci când medicul sau asistenta prezintă imediat mamei copilului său şi o îndeamnă să-1 dezmierde, să se bucure de venirea lui pe lume. Acest gest are o semnificaţie mult mai adânci El reprezintă un răspuns la necesitatea ca mama să ofere copilul dragostea ei încă din primele momente de viaţă, să înceapă cu mica ei odraslă un "dialog" plin de căldură, de duioşie.

Copilul arc de pe acum, de la naştere, unele din simţurile sale vii, vederea şi auzul. El distinge între cald şi rece şi poate că arc şi necesităţi afective numai bănuite. încă neidentificate din punct de vedere ştiinţific. De aceea, comportarea mamei în primele zile, apoi ui primele săptămâni şi luni de viaţă lasă urme adânci în sufletul copilului, al adultului de mai târziu. Adevărul celor spuse a fost în felurile chipuri verificat pe cale ştiinţifică. Una dintre cercetările întreprinse în acest scop şi-a propus să urmărească timp de mulţi ani copii nedoriţi.de mamele lor şi care fuseseră "respinşi" chiar din clipa naşterii. Cu acest prilej s-a putut constata că tulburările mintale şi chiar fizice erau cu mult mai frecvente la copiii nedoriţi, în comparaţie cu ceea ce se petrecea la acei copii a căror venire pe lume, aşteptată cu nerăbdare, a fost înconjurată cu afecţiune, cu căldură. Nenumăraţi copii născuţi în condiţiile vitrege la care ne referim manifestă treptat întârzieri în creştere, în exprimare, sunt indispuşi, recalcitranţi, spre deosebire de cei întâmpinaţi cu drag, încălziţi de la început de vocea blândă, de vibraţiile afective ale mamei, de surâsul şi de legănatul ei. Aceştia din urmă se dezvoltă, fizic şi mintal, incomparabil mai bine.

O experienţă interesantă, făcută pe maimuţe, vine la rândul ei să confirme ce însemnătate are până şi la animale necesitatea de afecţiune maternă şi ce consecinţe negative decurg, pe de altă parte, din frustrarea tinerei fiinţe de afecţiunea la care are dreptul.
O maimuţă este luată de la mama ci imediat după naştere (1-2 zile) şi i se asigură două "mame arficiale". Prima dintre mame este reprezentată de o structură simplă, confecţionată din sârmă, şi este prevăzută cu un biberon cu lapte. A doua mamă esle confecţionată tot din sârmă, dar aranjată şi îmbrăcată în aşa fel încât i se conferă o înfăţişare aproape umană. Aceasta din urmă, deşi nu oferă nici un biberon cu lapte, sugerează în schimb imaginea unei mame afectuoase, prin însăşi înfăţişarea ei.
La un moment dat. în aceeaşi cuşcă este introdusă o păpuşă urâtă, zgomotoasă. înfricoşătoare: o adevărată sperietoare pentru micul pui de maimuţă.

Ce va face maimuţica în faţă acestui duşman fioros, ivit pe neaşteptate? Speriată, ea priveşte repede în jur şi. ocolind-o pe mămica cu biberon, se aruncă de gâtul mamei cu chip de om, de la care aşteaptă nu numai afecţiune, ci şi protecţie.
Aşadar, maimuţica a preferat afecţiunea, ceea ce desigur nu înseamnă că a renunţat la hrană. Cu timpul, însă, nesimţind această căldură şi neavând la rândul ci faţă de cine să-şi manifeste dragostea, maimuţa devine ursuză, chiar sălbatică.
Ce se întâmplă dacă un pui de maimuţă este crescut de la începutul vieţii fără nici un fel de mamă? Mica făptură, speriată, adesea în panică, se agită, se mişcă fără nici o direcţie sau orientare spre un punct de reper, spre un sprijin. Aducerea tardivă a mamelor artificiale, nu are nici un efect. Acestea nu mai au vreo semnificaţie afectivă pentru maimuţă. Ea continuă să se mişte stingheri zăpăcit! într-un mediu neprietenos, ostil, manifestând aceeaşi ostilitate faţade ambianţa în care îşi duce viaţă.

Ignoranţa poartă cu sine tot felul de primejdii

sus sus
Ignorarea evoluţiei fireşti a copilului şi a unor aspecte speciale, dar normale, chiar din primele zile după naştere, poate stârni o îngrijorare, o stare de nelinişte din partea mamei, care se răsfrânge negativ şi asupra copilului. Astfel, mama nu trebuie să se alarmeze de faptul că în primele zile de după naştere copilul pierde cam a 10-a parte din greutatea avută iniţial. La fel se întâmplă cu toţi copiii. Scăderea greutăţii este absolut fiziologică, ca datorându-sc golirii intestinului, pierderii de apă din organism, precum şi faptului că mama încă nu dispune de lapte suficient. începând. însă, din ziua a 4-a sau a 5-a, copilul începe să-şi revină, ajungând din nou la greutatea de la naştere. în ziua a 10-a sau a 11-a
La unele fetiţe se pot ivi scurgeri albicioase sau chiar sanguinolentc, cu aspect de sânge menstrual, care însă dispar în câteva zile. De asemenea, poate să apară o inflamaţie trecătoare a sânilor. La băieţaşi se poate la fel constata o inflamare a testiculelor, trecătoare şi ca. dar care poate totuşi să dureze 5 zile şi chiar 7 săptămâni.

La peste trei sferturi dintre copiii nou-nâscuţi, pielea capătă în primele două-trei săptămâni după naştere o culoare gălbuie. Este vorba de aşa-numitul icter fiziologic al nou-născuţilor. care se datorează distrugerii excesului de globule roşii de la naştere. Nemaifiind necesar copilului în noile sale condiţii de viaţă, acest surplus dispare, iar pigmentul pus în libertate determină o colorare vremelnică în galben a pielii şi a mucoaselor, fară ca aceasta să reprezinte o abatere de la normal.
Unele mame, în special cele tinere, care în imaginaţia lor şi-a făurit, pe timpul gravidităţii, chipul unui copil cu însuşirile cele mai frumoase, încearcă uneori un sentiment de profundă dezamăgire văzându-şi progenitura cu culoare gălbuie, cu pântecele foarte dezvoltat, cu capul disproporţionat de mare şi prezentând uneori mici inflamaţii sau echimoze.

Numai informată şi pregătită în prealabil, atât asupra modului de a-şi îngriji corect copilul, cât şi asupra acestor fenomene mama se va manifesta cu un tonus psihic pozitiv, ceea ce va feri de alterare acel microclimat de dragoste şi de căldură care trebuie să-1 învăluie pe
copil încă din momentul în care primul său ţipăt - prima respiraţie - a anunţat venirea lui pe lume.
După o lună. nou-născutul intră în perioada de sugar. Copilul se dezvoltă repede, în special în primele luni. După 4 luni - 4 luni şi jumătate el îşi dublează greutatea, iar la un an o triplează. Şi sub raportul lungimii corpului, creşterea în primul an de viaţă este foarte rapidă. De la 50 cm, cât măsurase la naştere, copilul ajunge la aproximativ 75 cm la sfârşitul primului an. O dată cu creşterea în lungime are loc şi o modificare a proporţiilor dintre diferitele părţi componente ale corpului.

La vârsta de 6-9 luni mama constată, cu emoţie şi cu satisfacţie, că pruncului ei încep să-i apară dinţii. Este un moment important, pe care mama e bine să-1 cunoască şi să-1 aprecieze în mod judicios. Şi iată de ce la unii copii. în perioada apariţiei dinţilor, se pot observa manifestări de nervozitate: ei sunt mai neliniştiţi, au somnul agitat, plâng mai des ca de obicei. îşi sug degetele. Toate aceste mici tulburări nu constituie, desigur, simplomcle vreunei boli sau ale unei "constituţii nervoase", cum sunt adesea tentate să le considere unele mame, ci stări fără nici o gravitate, care dispar o dată cu apariţia dintelui. Situaţia aceasta este bine cunoscută de mamele cu mai mulţi copii, deci cu... un stagiu mai îndelungat în ale maternităţii.

Simţurile şi mintea copilului în plină dezvoltare

sus sus
în primele zile după ce s-a născut, copilul suge. cască, strănută, tuşeşte... Sunt acte reflexe, pe care el le execută firesc, fără să-şi dea scama. Dar." treptat, el prezintă semne care denotă dezvoltarea creierului, a simţurilor. Mama este datoare să cunoască acest "crescendo" al evoluţiei copilului. Şi nu numai atât: să intervină la nevoie, deoarece ea constituie pentru sugar o sursă de stimuli senzoriali, prin vorbă, prin joacă, prin îndemnuri şi orientări ale privirii, ale auzului...
Astfel, la o lună copilul îşi fixează privirea pe obiectele luminoase din jurul lui. tresare când aude sunete sau un zgomot puternic. începe să zâmbească.
Pe la trei luni. sugarul face unele mişcări voluntare, întoarce capul în direcţia de unde vine un sunet, urmăreşte persoanele din jur. El îşi recunoaşte mereu mai bine mama. ca şi obiectele cu care vine în contact mai des. Treptat, apucă voluntar obiectele şi le duce la gură.

& la începutul vieţii sale. în primele săptămâni, copilul ţipă, plânge, exprimându-şi în felul acesta o cerinţă fiziologică, cum ar fi foamea, sau "semnalizând" câ este ud, murdar, rău înfăşat, să nu uităm câ aceste ţipete pot fi şi semnul unei dureri. Trebuie eliminată însă mai întâi orice altă cauză, de felul celor amintite mai sus, care ar putea favoriza neliniştea şi suferinţa sugarului.
La două luni copilul emite sunete plăcute, dulci, în chip de manifestare a mulţumirii, a satisfacţiei. Apoi, rând pe rând, începe rostirea vocalelor. La 6-7 luni copilul pronunţă "ma-ma" şi "ta-ta", pentru ca la un an să rostească chiar câteva zeci de cuvinte.
In jurul vârstei de un an, când copiluj începe să meargă singur, simţul tactil îl ajută, de asemenea, să cunoască mediul înconjurător şi să stabilească relaţii cu acesta.
Buna dezvoltare psihică, mintală, a vorbirii, a mişcărilor, se află în strânsă relaţie cu micul univers în care trăieşte copilul şi depinde în cea mai mare măsură de modul în care cei ce-1 înconjură se ocupă de el, de felul în care-i sunt îndrumaţi paşii, de bunăvoinţa, calmul şi seriozitatea cu care este ajutat.

Fireşte că există şi deosebiri de creştere de la copil la copil, dar părinţii, cunoscând în linii mari procesul acestei dezvoltări, etapele ei, o vor putea urmări, spre a interveni cu folos ori de câte ori s-ar ivi cazul.
întâlnim însă la unele persoane părerea eronată că totul ar depinde de constituţia copilului, de ..bagajul" ereditar, deci că manifestările sale, circuitul evoluţiei lui sunt determinate încă dinaintea naşterii, factorul mediu şi educaţia neavând decât o importanţă minoră. Fără să negăm factorii genetici şi constituţionali, care îşi au importanţa lor şi determină în mare măsură şi în mod evident reactivitatea copilului, suntem totuşi de acord cu majoritatea autorilor care resping teoria conform căreia din momentul naşterii au fost - definitv - "aruncate zarurile". Anumite manifestări de suferinţă nervoasă, încă din primul an de viaţă şi mai târziu, la copil şi la adult, nu constituie în mod necesar semnalele unui patrimoniu patologic ereditar, ale unui teren morbid, bolnăvicios. De cele mai multe ori explicaţia poate fi găsită în anumite deficienţe educative, expresie a unor relaţii nenorocite între copil şi lumea carc-1 înconjură.

Merită să cităm câteva cazuri desprinse din practica vieţii, ale unor copii prezentaţi la o clinică din Bucureşti, cazuri în care se pot vedea consecinţele absenţei afecţiunii materne şi paterne, efectele mediului familial nesănătos.
O tânără mamă, capabilă, inteligentă, are o fetiţă căreia îi acordă o deosebită grijă pentru satisfacerea trebuinţelor sale materiale, dar nu manifest! nici un fel de tandreţe şi nu se bucură când se află în tovărăşia micuţului ci copil. Cu toate că din punct de vedere fizic este tot timpul prezentă în familie, în cursul primului an de existenţă a fetiţei mama o lasă să se joace singură ore de-a rândul. Ea se retrage în preocupările şi frămânţările ei. în lectură şi în diferite alte activităţi, intere-sându-se prea puţin de copil. Ncjucându-se cu el, nevor-bindu-i decât rar, ncarătându-i una sau alta. şi chiar neaflându-se decât foarte rar în câmpul vizual al copilului, acesta devine trist, nepăsător şi manevrează toată ziua. automat, aceleaşi jucării. Către sfârşitul celui de al doilea an de viaţă, tatăl se nelinişteşte de lipsa de reactivitate a fetiţei, de interesul ci foarte scăzut faţă de persoanele şi de întreg mediul din jur. Medicii pun diagnosticul unui început de "psihoză autistică", respectiv de retranşare a copilului în propriul său eu datorită lipsei climatului afectiv corespunzător şi absenţei izvorului de stimuli senzoriali şi sociali care ar fi trebuie să fie reprezentat în primul rând de mamă. Descoperită din timp, această situaţie a putut fi remediată, părinţii fiind temeinic sfătuiţi asupra celor ce le reveneau pentru a asigura în mod real şi complet prezenţa afectivă de care avea nevoie fetiţa lor.

Un alt caz: într-o familie, tatăl este un fotbalist renumit, care îşi consacră tot timpul liber sportului său preferat. Preocupat doar de viaţa sa sportivă, el nu se interesează deloc de educaţia băieţaşului său de trei ani şi jumătate, toate grijile educative revenind mamei. Aceasta este însă o femeie slabă şi inhibată, puţin dezorientată şi chiar speriată de dinamismul sănătos, de vioiciunea exagerată a copilului de sex\'masculin. Ea se ocupă doar de îngrijirea lui fizică, neintervenind deloc în manifestările mereu mai agresive şi mai anarhice ale copilului. Cu timpul, copilul devine tot mai impulsiv, cu atitudini antisociale, incapabil de a se integra în mod sănătos, disciplinat, în grupul de copii cu care se joacă, şi nici măcar în propria familie.
încă un caz, poate mai dificil: o tânără mamă aduce pe lume un băieţaş, în timp ce viaţa ci familială.

începută în condiţii de insuficientă pregătire şi înţelegere, devine din ce în ce mai agitată. Copilul nu se bucură de atenţia şi de căldura nici unuia dintre părinţi, care manifestă chiar o oarecare ostilitate faţă de această "complicaţie" nedorită ivită în viaţa lor. în această situaţie, copilul se simte respins, "rejectat". şi se manifestă, între altele, printr-un refuz al hranei. Când el nu acceptă să mănânce, mama îi răspunde prin violenţă şi astfel se naşte un adevărat cerc vicios, care duce la o stare de subalimcntaţic a copilului. Din momentul în care cei doi soţi. îndrumaţi de medici, reuşesc să-şi îmbunătăţească relaţiile, situaţia se reechilibrează treptat, iar copilul începe să se alimenteze mai bine, creşte în greutate şi se dezvoltă normal. Iată încă o ilustrare a unui mare adevăr, pe care nici un părinte n-are voie să-1 uite: dragostea părinţilor săi este pentru copil le fel de necesară ca hrana. îmbrăcămintea şi oricare dintre celelalte trebuinţe unanim recunoscute ca primordiale.

Căldura căminului părintesc

sus sus
în dragostea mamei sale, în îndrumarea sistematică, exigentă dar tandră, primită din partea celor din jur, îşi găseşte copilul ambianţa necesară dezvoltării normale şi formării personalităţii la adăpost de traume şi de constrângeri.
S-ar putea pune întrebarea: oare mai e necesar să pledăm pentru asigurarea climatului afectiv necesar copilului în familie? Nu este înţeleasă de la sine. ca o normă elementară de viaţă, dragostea părinţilor pentru copilul lor?
într-adevăr, aşa ar trebui să fie. Dar realitatea nu corespunde totdeauna acestei nobile tradiţii umane. Uneori insuficienta acoperire a necesităţilor afective ale copilului are origini subiective, porneşte de la ignoranţa sau stângăcia părinţilor privind modul în care să se poarte cu un copil mic. Alteori intervin anumite cauze obiective, de care se lasă mai mult sau mai puţin copleşiţi unii părinţi. Este vorba de o seamă de situaţii generate de caracteristicile şi de unele greutăţi ale vieţii modeme: mama, în producţie, foarte ocupată; aglomerarea spaţiului locuit; neînţelegeri şi diferite greutăţi familiale care în ultimă instanţă duc Ia o "carenţă afectivă", la frustrarea copilului de dragoste, de bucuria de a trăi.

Treptat i se creează în felul acesta copilului o stare de spirit favorabilă nervozismului, tulburării sănătăţii mintale, rămânerii în urmă în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică, creşterea în greutate.
Nesesizând aceste cerinţe afective vitale, unii părinţi socotesc că prin prezenţa lor fizică şi acoperirea necesităţilor materiale ale copilului ("să nu cunoască lipsurile prin care am trecut noi") s-au achita de toate obligaţiile. Dar nu este aşa. Copilul are nevoie, înainte de toate, de prezenţa afectivă a părinţilor săi.
Desigur că mama, de care depinde direct nou-născutul, deţine rolul primordial în dezvoltarea afectivităţii copilului. Acest rol se exercită pe căi multiple de comunicare, iar căile se stabilesc cu mult înainte de apariţia vorbirii la copil; contactul prilejuit de alăptare şi îngrijiri, ţipetele şi mişcările multiple ale copilului, cuvintele de alintare rostite de mamă. între cele două fiinţe se constituie astfel un limbaj, un dialog viu, iar relaţiile stabilite contribuie puternic la formarea acelei lumi psihice interioare a sugarului din care mai târziu i se va contura personalitatea.
Influenţa mamă-sugar este reciprocă. Numeroase cercetări ştiinţifice atrag atenţia asupra însemnătăţii pe care o prezintă pentru mamă capacitatea sugarului de a reacţiona cu plăcere la îngrijirile primite.

Dar nu toţi sugarii reacţionează la fel. iar unele mame se adaptează mai greu la faptul că micuţul nu le surâde când este îngrijit şi refuză sânul sau biberonul. Această contra-reacţie a mamei stămeşte, la rândul ei, un ecou în copil, ceea ce poate duce la constituirea unui cerc vicios al frustrării reciproce de afectivitate între mamă şi copilul ei. Acest fenomen profund negativ poate fi curmal dacă mama este capabilă să observe la timp sau este ajutată să aprecieze exact situaţia dăunătoare creată şi să rupă ea cea dintâi - fireşte - cercul vicios amintit.
Cu toate dificultăţile inerent legate de solicitările complexe impuse omului de civilizaţia actuală şi care duc adesea la perturbaţii în viaţa familială, este absolut necesar ca părinţii să-şi găsească răgazul şi calmul necesar pentru a nu-1 lipsi pe copilul adus de ei pe lume de afecţiunea necesară.

Până şi animalele, aşa cum s-a amintii, suferă de pe urma carenţei de afectivitate. S-a efectuat o experienţă de laborator, pe pui de şobolan de aceeaşi provenienţă. Puii au fost împărţiţi în două loturi egale. Cei din primul lot au fost mângâiaţi timp de zece minute pe zi. iar ceilalţi au fost crescuţi într-o izolare completă. S-a constatai - după un interval de câteva luni - că şobolanii tineri.din lotul al doilea s-au dezvoltat mai puţin bine, au rămas cu o greutate mai redusă, deşi mâncau mai mult decât cei din primul lot. La sacrificarea animalelor s-a constatat că rezistenţa lor la aceeaşi doză letală (capabilă să provoace moartea) de thiouracil era de 2-3 ori mai mică la şobolanii izolaţi, în comparaţie cu cea a şobolanilor mângâiaţi zilnic. Glanda suprarenală la şobolanii izolaţi era sensibil mărită, modificare atribuită de experimentatori "unei anxietăţi profunde".
Desigur, se pol face tot felul de discuţii în jurul interpretării rezultatelor unor astfel de experienţe. Rămâne. însă, semnificativă preocuparea crescândă a oamenilor de ştiinţă în direcţia cunoaşterii cât mai profunde a urmărilor carenţelor de afectivitate asupra dezvoltării copilului. Dacă această dezvoltare îşi găseşte cei mai buni stimuli în dragostea maternă, aşa cum s-a accentuat anterior, mai este nevoie, însă, şi de dragostea şi de atenţia tatălui. Acea "diviziune a muncii" în care mamei îi revine în exclusivitate creşterea copilului, pe când tatăl trebuie să se achite de alte obligaţii, este fundamental eronată şi violent retrogradă. Copilul are nevoie să simtă că este înconjurat de dragostea şi atenţia ambilor săi părinţi. O familie echilibrată, sănătoasă, în care domnesc relaţii normale, armonioase între toţi membrii ei oferă copilului cadrul potrivit unei creşteri la rândul ei normale şi armonioase. Căci este vorba nu numai de relaţiile tatălui şi ale mamei cu copilul lor, ci şi de relaţiile dintre cei doi părinţi, ca şi dintre toţi membrii comunităţii familiale.

Copilul meu nu vrea să mănânce, e nervos!

sus sus
Multe mame se adresează medicului: "Sunt foarte necăjită, nu ştiu de ce copilul meu refuză mâncarea, e nervos, adoarme greu. Pare bolnav".


Trebuie arătat de la început că nu totdeauna refuzul copilului de a mânca sau de a dormi este cauzat de boală. De cele mai multe ori este vorba de greşeli educative, şi aceste greşeli încep, din păcate, prea de timpuriu, din primele săptămâni de viaţă ale copilului.
Educaţia copilului este necesară din primele zile de viaţă. Iar prima direcţie de exercitare a educării copilului nuc constă din a-1 obişnui cu un anumit program de desfăşurare a principalelor momente ale zilei, respectat cu regularitate: orc fixe pentru alimentaţie, somn, baie. veghe, joacă. In acest mod i se formează copilului deprinderi de viaţă ritmică frică de la vârsta cea mai fragedă, ceea ce va da roade nebănuit de bogate pentru anii de mai târziu. Copilul se dezvoltă bine, mănâncă şi adoarme uşor, iar mama nu mai trebuie să recurgă la o gamă variată de mijloace, pe cât de originale pe atât de nesănătoase pentru sănătatea mintală a copilului: legănatul, purtatul prin casă, veghea lângă pătuc până la adormire şi atâtea alte "patente" ale fiecărei mame. Părinţii, la rândul lor, îşi procură astfel orele de odihnă atât de necesare sănătăţii lor şi atmosferei din casă. căci copilul, obişnuit de la naştere cu ore fixe de masă şi de somn, este totdeauna liniştit, nu cere de mâncare prin ţipete şi nu face zgomot.

Când copilul ţipă mult, trebuie verificat dacă e curat, sătul şi odihnit. Dacă totul pare în regulă şi totuşi copilul ţipă şi e agitat, poate fi vorba de o îmbolnăvire şi trebuie solicitată asistenţa medicală.
Mai trebuie arătat aici că unele mame se prevalează de faptul că. dacă îl iau in braţe când ţipă copilul se linişteşte... Luatul in braţe şi legănatul în astfel de situaţii este un mijloc sigur de a cultiva copilului deprinderi greşite. Luat fri braţe de câte ori plânge, copilul se obişnuieşte să ceară tot prin plâns să lie luat în braţe cât mai des, fiindcă îi place să fie legănat în acest fel. Dar el poate fi educat: dacă va fi lăsat să plângă (dar pentru aceasta c nevoie de răbdare, stăpânire şi "nervi de oţel", chiar pentru una sau două zile), copilul va fi obligat să constate că nu i se mai satisfac capriciile şi va renunţa la plâns. Altminteri, el va deveni, treptat, un mic răsfăţat, un "tiran".
Aceeaşi recomandare este valabilă şi în ceea ce priveşte orele, ca şi maniera de alimentaţie a copilului. Metoda unor părinţi de "a-1 distra" pe copil în timp ce se hrăneşte, de a-1 juca etc. este puţin indicată. în momentul alimentării este necesar să-i creăm copilului condiţii ca el să mănânce liniştit şi să se concentreze asupra actului alimentării. La 10-11 luni, să încurajăm tendinţa copilului de a mânca singur. Aceasta îi dezvoltă independenţa şi în acelaşi timp îl împiedică să fie distrat de diferite senzaţii din afară.

O perioadă importantă. în care i se cerc maniei mult calm şi perseverenţă, este cea în care începe diversificarea alimentaţiei copilului. Cu răbdare şi stăruinţă, acesta va fi obişnuit treptat cu alimentele noi, necesare dezvoltării lui. In nici un caz nu va fi forţat!
Pentru buna dezvoltare a sănătăţii mintale şi fizice. somnul copilului are o însemnătate primordială. Copilul mic arc mare nevoie de somn, organismul său fiind în plină creştere. Trebuie asigurată copilului o ambianţă de somn liniştită, o cameră bine aerisită. Mare atenţie la evitarea zgomotului! Chiar când copilul continuă să doarmă şi în aparenţă nu reacţionează cu nimic la zgomotele din jur, somnul nu-1 va reface, sănătatea sa se va resimţi şi el va deveni nervos, agitat.
Se poate spune, în concluzie, că pentru sănătatea fizică şi mintală a copilului, pentru dezvoltarea lui normală, armonioasă, respectarea programului zilnic reprezintă o regulă absolut esenţială.
Dacă la sugarul mic, de numai câteva luni, programul zilnic este relativ simplu, el reducându-se la succesiunea precisă a orelor de masă şi de somn, la sugarul mai mare programul se îmbogăţeşte cu elemente noi. iată un exemplu de program pentru sugarul de 7-10 luni:
. 6,30-7,30: trezirea, aşezarea pe oliţă, toaleta, alimentaţia;
. 7,30-10.30: somn (de preferinţă în aer liber);
. 10,30-11,30: trezirea, aşezarea pe oliţă, alimentaţia, joc (de preferinţă în ţarc);
. 11,30-13.30: somn (de preferinţă în aer liber);
. 13.30-15,30: trezire, oliţă, alimentaţie, joc (de preferinţă în ţarc);
. 15,30-17,30: somn (de preferinţă în aer liber);
. 17.30-20: trezire, oliţă, alimentaţie, joc;
. 20-21.30: baie. alimentaţie, oliţă;
. - 21,30-6,30: somn.

După cum se vede chiar din programul înfăţişat mai sus. aerul liber ocupă un loc foarte important, justificat prin atenţia care se cuvine acordată întăririi de timpuriu a rezistenţei copilului la frig, umezeală, vânt şi oboseală. Deci este obligatoriu ca. începând chiar de la vârsta de sugar, să fie cunoscute şi aplicate cu marc regularitate, fără întrerupere, procedurile de călire a organismului cu ajutorul apei, soarelui, aerului şi al gimnasticii, toate efectuate într-un climat de dragoste şi de căldură maternă şi familială.
Să precizăm din nou, cu riscul de a ne repeta, că mama este "centrul afectiv" al întregii familii. Ea este cea care stimulează multilateral dezvoltarea armonioasă a copilului, în scasul edificării unei solide sănătăţi nu numai fizice, ci şi mintale, ca substrat esenţial al viitoarei capacităţi de adaptare fără "accidente" la condiţiile noi şi schimbătoare ale mediului său de viaţă.

O perioada nodală

sus sus
O dată cu înţărcatul şi mai cu seamă când copilul începe "să circule" şi să vorbească, se poate spune că sugarul devine treptat om, fiinţă socială.
Dacă în primul am de viaţă predominau funcţiile vitale clcmentare.(alimentaţia. somnul) şi copilul era strict dependent de mamă, acum încep să i se dezvolte funcţii de relaţie cu cei din jur, cu ambianţa sa de viaţă.
Vorbirea, mersul îi permit să vină în contact cu fiinţe şi obiecte noi. el devine mereu mai curios să cunoască, să ştie ce se găseşte şi ce se întâmplă în jurul său.
în organismul copilului se petrece o serie de schimbări. Creşterea continuă puternic, deşi într-un ritm mai puţin viu comparativ cu primul an de viaţă. Funcţiile sale se modifică de asemenea în mod evident, o dată şi cu diversificarea mereu mai largă a alimentaţiei. Dar caracteristica esenţială a organismului. în perioada situată între 1 şi 3 ani, constă într-o necontenită desăvârşire a digestiei, respiraţiei, mişcării, precum şi a activităţii ncuropsihice.

în acest răstimp, dezvoltarea psihomotorie -şi psihologică, sănătatea mintală a copilului în întregul ei depind în marc măsură de mediul familial. Crescând şi stabilind relaţii mereu noi cu mediul său, copilul se dezvoltă pe toate planurile, funcţiile sale psihice se amplifică, . se diferenţiază. Activitatea sa de cunoaştere, de integrare, devine mereu mai importantă. Se poate afirma că in aceste împrejurări, zi de zi, dacă nu chiar oră de oră. se făuresc caracterul şi personalitatea copilului.
Tocmai din această cauză, procesul de integrare socială şi de adaptare trebuie să stea în atenţia părinţilor.
Se pune, desigur, întrebarea: cum pot contribui mai bine părinţii la o cât mai favorabilă desfăşurare a acestor funcţii vitale, de care depinde sănătatea mintală şi fizică a copilului lor?
Este necesar în primul rând ca funcţiile neuropsihice, trebuinţele de cunoaştere, curiozitatea copilului nu numai . să nu fie frânate, dar să fie direct stimulate. Obiectele, persoanele, diverse fenomene bombardează cu stimuli variaţi, complecşi, psihicul copilului.

El vrea să le desluşească structura, tâlcul, doreşte chiar să le modifice uneori. Şi nu numai atât. Pe când în primul an copilul reacţiona doar la stimulii primiţi întâmplător, acum el adopta mereu mai mult o atitudine activă, de diferenţiere, de solicitare din proprie iniţiativă. Oare mai e necesar să stăruim asupra faptului că mamele, părinţii sunt uneori aproape turmentaţi de asaltul de întrebări, de explicaţii, de cerinţe ale copilului în această perioadă de vârstă? Iar părinţii trebuie să răspundă; ci nu au dreptul să invoce nici lipsa de timp. nici imposibilitatea de a avea atâta răbdare şi nici ignoranţa. Educarea copilului cere pricepere; este o adevărată ştiinţă care trebuie însuşită. Fiecărei întrebări trebuie să i se dea un răspuns la nivelul de înţelegere al copilului, şi acest lucru este necesar că fie făcut cu calm. cu bunăvoinţă, cu căldură. Nelămurit sau chiar respins, cum din păcate riscă uneori să fie tratai de părinţii săi. copilul poate deveni inhibat, retras, ursuz. Treptat, el se retranşează într-un mutism, într-o lume numai a lui, iar relaţiile cu părinţii şi cu ceilalţi din jur se degradează.

în perioada dintre 1 şi 3 ani copilul începe să-şi formeze deprinderi. încă din al doilea an de viaţă el poate fi deprins să mănânce independent, să se spele, să se îmbrace, să se încalţe şi în general să se servească singur. în acelaşi timp el poate fi deprins treptat - pe la aproximativ 16-18 luni - "să ajute" la treburile gospodăreşti, să participe la unele "acţiuni" ale familiei.
Este deosebit de util ca interesul crescând pe care îl manifestă copilul pentru fenomenele din jurul său, dorinţa să de comunicare cu alţii să fie îndrumate şi canalizate spre activităţi utile şi în acelaşi timp atrăgătoare, în acest mod copilului i se cultivă de la o vârstă fragedă sentimente de sociabilitate, de colaborare şi întrajutorare, de respect faţă de munca altora şi de satisfacţie pentru cele realizate prin efort propriu în folosul tuturor.

Totodată copilul va fi stimulat să fie politicos, darnic, respectuos faţă de cerinţele şi nevoile celorlalţi. înrădăcinând astfel de obişnuinţe, vom avea mulţumirea de a recolta mai târziu la copil şi adult manifestări şi practici civilizate, de convieţuire socială armonioasă, de adaptare promptă şi coastructivă la multiplele solicitări ale vieţii. Cei "şapte ani de acasă", a căror primă etapă până la 3-4 ani este hotărâtoare, au intrat nu întâmplător în patrimoniul înţelepciunii populare pentru a desemna vârsta maximei plasticităţi educative.
Copilul care a trăit într-un climat familial echilibrat, cald. civilizat. în care părinţii manifestă politeţe, sentimente altruiste şi bunăvoinţă reciprocă, într-o familie în care "cei mari" constituie modele de vrednicie, de corectitudine şi de demnitate umană, poate fi considerat cu adevărat pregătit pentru viaţă. Oricât ar acţiona unii factori negativi ai ambianţei, viaţa sa va urma un curs pozitiv sub raportul comportamentului social.

Toate aceste aspecte ale vieţii copilului trebuie privite - deopotrivă cu ce s-a arătat pentru copilul nou-născut - în lumina cerinţelor unui regim de viaţă ordonat. Perioada dintre 1 şi 3 ani are o importanţă majoră în această direcţie. Dacă reuşim să-1 deprindem pe copil, la această vârstă, cu un program zilnic de alimentaţie, de odihnă, de joacă, de activităţi gospodăreşti, care să respecte un anumit orar (4 mese pe zi la aproximativ 4 ore, 10-11 ore de somn noaptea, 1-2 ore de somn după masa de prânz), toate aceste obişnuite se vor fixa puternic şi vor constitui o bază trainică pentru o viaţă igienică şi pentru altoirea viitorului comportament igienic la vârsta adultă. După cum se întâmplă câteodată, tulburările mintale ale unor şcolari şi adolescenţi se datorează tocmai unei vieţi anarhice, care nu respectă cerinţele bioritmului, ale "ceasornicului biologic" al fiinţei umane. Prin urmare, organizarea programului zilnic al copilului trebuie să răspundă acestor cerinţe strict fiziologice. Este ştiut că funcţiile organismului se supun unor ritmuri definite. Foamea, somnul, nevoia de odihnă - de exemplu - apar la copil după anumite perioade, în anumite momente, fiind însoţite de o scrie de modificări ritmice în sistemul cardiovascular, în aparatul digestiv, în funcţiile sistemului nervos central şi periferic.

Sunt destul de frecvente, cazurile de boli funcţionale şi organice (boli ale tubului digestiv, ale sistemului osos, ale sângelui etc.) ca rezultat al încălcării normelor elementare privind regimul adecvat de viaţă. Suferinţele cele mai evidente îşi au sediul la nivelul sistemului nervos: copilul devine irascibil, acuză dureri, nevralgii, doarme agitat, mănâncă pe apucate, este dezordonat, nu respectă o disciplină elementară, în casă sau în mijlocul altor copii.
în perioada de veghe a copilului, este necesar ca părinţii să acorde o deosebită atenţie organizării de jocuri potrivite şi în special călini organismului. începută chiar din perioada de sugar.
încă din primul an de viaţă mama efectuează mişcări pasive de gimnastică cu pruncul său. Cu acesta se de/voită, mişcările capătă un caracter activ Copilul execută singur, la indicaţia şi la ..comanda\'" părinţilor, diferite mişcări. De pe acum. ci face gimnas-licâ: între I şi 2 ani poate să alerge prin cameră. între 2 şi 4 ani efectuează mişcări ritmice cu trunchiul şi membrele, timp de câteva minute.

După gimnastica de dimineaţă, copilul îşi ia micul dejun, îşi face din nou toaleta mâinilor, la fel cum făcut-o şi înainte de masă. după care va ieşi la plimbare afară, pe vreme favorabilă, sau se va juca în casă. Jocul, aceasta "vitamină psihică\'", deţine un rol covârşitor în dezvoltarea motorie şi intelectuală a copilului, în lăurirca echilibrului său nervos. în cursul jocului, copilul este stimulai nu numai în procesul de cunoaştere. în iniţiativele sale: jocul trebuie să constituie şi un mijloc de formare a disciplinei, a simţului de ordine, de corectitudine, de bună înţelegere - trăsături esenţiale pentru sănătatea sa mintală. pentru activităţile responsabile la care \\ a participa mereu mai mult. pe măsură ce va creşte.
Călirea organismului copilului prin folosirea factorilor naturali - aer. soare, apă - are efecte pozitive atât asupra sănătăţii fizice, cât şi asupra celei mintale. Independent de anotimp, dar îmbrăcat desigur corespunzător, copilul trebuie plimbat cu regularitate. Duşurile, baia. băile de aer şi de soare - lăcule cu grijă, gradat - suni mijloace de creştere a vigorii generale si. în acelaşi timp. de mărire a rezistenţei organismului fată de bolile ce pot afecta organismului copilului la această vârstă.

împletind astfel un program nimic şi igienic de viaţă cu măsuriie de cultură fizică, organismul copilului se va dezvolta armonios şi va reuşi să se adapteze fără dificultăţi deosebite şi cu un consum minim de energie, la necontenitele mutaţii şi la stimulu pe care i-i rezervă viaţa, mai ales cea atât de suprasoli-citantă a zilelor noastre.

Necesităţile afective ale copilului pot fi satisfăcute în creşă?

sus sus
Iată o întrebare pe care şi-o pun, pe bună dreptate, nu numai părinţii, ci şi toţi cei care studiază dinamica vieţii moderne. Femeia intră mereu mai mult în angrenajul vieţii sociale, aportul ci în cele mai diverse domenii ale economiei şi culturii cunoaşte o necontenită ascensiune. Au fost depăşite vechile tradiţii, ca şi prejudecăţile care frânau afirmarea femeii ca factor pe deplin egal cu bărbatul. Procesul de integrare efectivă a acesteia în toate compartimentele vieţii productive are un caracter ireversibil, mereu mai dinamic, corespunzător progresului societăţii modeme. Un corolar inerent al acestei situaţii: absenţa mamei din familie, de unde necesitatea de\' a se asigura îngrijirea şi supravegherea copilului de către alte persoane, cu alte mijloace.

Dacă într-adevăr se poate afirma că dragostea maternă, a părinţilor, nu poate fi substituită de nici o altă dragoste, trebuie însă ştiut că plasarea copilului sub supravegherea unor rude apropiate sau la creşă nu trebuie privită în mod negativ, în ansamblul ei. Nu doar fiindcă reprezintă o necesitate pentru părinţii încadraţi în muncă, dat fiind că doar în acest mod îşi pot rezolva o problemă de căpetenie a vieţii lor familiale, ci şi din alte motive.
în primul rând, nu c vorba de substituirea părinţilor, ci doar de îngrijirea copilului pe timpul cât aceştia sunt ocupaţi. Nu printr-o prezenţă permanentă a părinţilor se rezolvă necesitatea de afecţiune a copilului. Esenţialul îl constituie calitatea acestei prezenţe, a relaţiilor care se stabilesc între copil şi părinţi, între acesta şi persoana care-1 îngrijeşte, mediul său. Nu poate fi uitat că. uneori, o mamă incapabilă de afecţiune, permanent nervoasă, bolnavă, o familie nesănătoasă, constituie o ambianţă negativă pentru cerinţele dezvoltării armonioase a copilului şi chiar este necesar ca într-o astfel de situaţie copilul să fie plasat în condiţii favorabile.

Experienţa şi observaţiile ştiinţifice confirmă, de altfel, că sunt frecvente cazurile în care copilul, deşi n-a fost niciodată separat de mama lui, de părinţi, este cu toate acestea mult mai carenţat psihic decât cei îngrijiţi într-o instituţie de copii, pe grupuri mici, sub supravegherea unei educatoare competente, capabile.
Aşadar, în anumite împrejurări, de "carenţă afectivă larvată", după cum o atestă studiile amintite, plasarea copilului mic într-o colectivitate reprezintă cea mai bună soluţie, cu condiţia ca instituţia respectivă să fie bine organizată şi ca atât părinţii, cât şi copilul că fie pregătiţi într-un mod corespunzător.
Dar şi "locţiitoarele mamei" -- bunica, mătuşa, îngrijitoarea - pot îndeplini în condiţii satisfăcătoare funcţiile care li se cer în familie. însă ceea ce se pretinde în mod imperios acestor persoane, este să stabilească relaţii pozitive, afectuoase, cu copilul, să se ocupe efectiv de el, să manifeste calm, statornicie în atitudini, în îndemnurile şi recomandările lor. în mod deosebit este necesar să se asigure o concordanţă între comportamentul şi cerinţele părinţilor şi cele ale "locţiitorilor".

Această concordanţă este de cea mai mare însemnătate, deoarece se cunoaşte prea bine tendinţa de supraprotejarc, de alimentare, manifestată deseori de "bunicuţa", ceea ce duce treptat la promovarea unor manifestări de răsfăţ din partea copilului şi la subminarea autorităţii părinţilor.
Fără îndoială că unii copii vor resimţi despărţirea lor zilnică de mamă, de mediul familial. La început ei pol fi chiar traumatizaţi de noua situaţie şi să manifeste nelinişte, tulburări ale somnului, scăderea poftei de mâncare. De aceea, este mare nevoie să nu se neglijeze ca micuţul să iie prcgălit din timp de părinţii săi iii vederea separării temporare şi a schimbării de mediu. El trebuie introdus cu grijă şi cu mult tact, la adăpost de orice bruscare, în noua ambianţă pe care o reprezintă creşa. Desigur că adaptarea copilului la condiţiile noului său loc de viaţă depinde în marc măsură de felul în care el va li primit, tratai şi ocrotit. Dacă instituţia de copii va avea un caracter impersonal, dacă nu se vor stabili relaţii active, calde, plăcute, intre educatori şi copii, aceştia vor prezenta toarte curând simptomele acelei frustrări afective asupra căreia ne-ani simţii obligaţi să atragem atât de insistent atenţia în aceste pagini.

Problema posibilităţii de a asigura copilului în creşâ condiţii de dezvoltare psihică annonioasă esle larg dezbătută în rândurile specialiştilor din diferite ţări. Concluzia majorităţii autorilor, bazată pe experienţa de până acum, este că o creşă bine înzestrată. încadrată cu educatoare suficiente şi temeinic pregătite, constituie in condiţiile vieţii moderne o instituţie indispensabilă pentru familie, iar absenţa creşelor se face resimţită asupra sănătăţii fizice şi mintale a copiilor, Mai mult. tot experienţa arată că în împrejurările ritmului trepidant al vieţii moderne, ritm care se răsfrânge negativ asupra sănătăţii mintale în mediul familial, plasarea copilului într-o instituţie aptă să asigure celor mici un mediu stabil, echilibrat, ordonai şi în acelaşi timp cald poale juca un rol deosebit în dezvoltarea armonioasă a copilului şi chiar în îndreptarea unor deficienţe, din păcate desiul de frecvent, generate de mediul familial.

Valoarea cresei rezidă şi în climatul propice safisla-cerii unor necesităţi afective pentru care familia - mai ales cea cu copil unic - nu oferă suficiente condiţii. Este vorba de cultivarea dragostei pentru alţi copii, de dezvoltarea timpurie a spiritului de sociabilitate, ceea ce va ajuta la formarea trăsăturilor unei firi agere şi vesele, a unui caracter deschis, comunicativ. Obişnuit de la o vârstă fragedă cu traiul în colectivitate copilul se va adapta uşor la cerinţele vieţii în grădiniţă (dacă va fi cazul) şi oricum la importantul moment reprezentat de păşirea pentru prima oară a pragului şcolii. Colectivitatea de copii mici realizează astfel, din vreme, o pregătire psihică, un "antrenament" care va servi la consolidarea capacităţii de adaptate a copilului la mediul social lărgit în care va intra inerent mai târziu. în felul acesta, se poate alinna că în creşă se obţine nu numai o bună călire fizică a copilului, ca urmare a procedurilor competent aplicate în beneficiul lui, ci şi o călire psihică, de cel mai bun augur pentru sănătatea lui mintală.

La revenirea copilului în familie, părinţii vor trebui să-şi găsească timpul necesar ca să se ocupe îndeaproape de el, să se joace cu el. să-i explice una sau alta. fără însă a exagera în sertsul "compensaţiei", printr-un exces de afectivitate. Cunoscând viaţa copilului în instituţia unde este îngrijit, menţinând sistematic legătura cu educatoarele, părinţii vor reuşi - ceea ce este esenţial pentru echilibrul mintal al copilului - să asigure o concordanţă între îndrumările, jaloanele educative din creşă şi cele din familie.


Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor

  Sectiuni Sanatatea familiei:


 
Fa-te cunoscut! invitatie-1
Invitatie Online - promoveaza produse medicale invitatie-2

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

invitatie-3
vizitatorii nostri pot fi clientii tai
Cauta in site:  
 
Taguri:
buze amare hydrastis canadensis hepar sulfur
Sambata
2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018 2019 2020 2021 2022 2023 2024