mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Enciclopedie a sanatatii
Index » Sanatatea familiei » Enciclopedie a sanatatii
» Fiziologia imbatrinirii

Fiziologia imbatrinirii


Share





imbatrinirea - sau senescenta - poate fi definita ca o diminuare a rezervei fiziologice a organelor si sistemelor ce alcatuiesc organismul nostru. Un organism adult poseda rezerve functionale care ii permit depasirea unor situatii dificile (efort, boala). Organismul care imbatrineste nu mai are la dispozitie aceste rezerve, deci nu mai poate face fata cu succes anumitor situatii fiziologice (efort, adaptare climaterica) sau patologice (boli, accidente). La aceste neajunsuri fiziologice se mai adauga sechelele bolilor sau accidentelor care au intervenit in ata pacientului (boli cardiovasculare, pneumologice sau neurologice). Aceasta reducere progresiva duce orice organism u, dupa o perioada de timp, la moarte.

Cuprins:

I. - īmbătrīnirea diferenţiată

Ii. - īmbătrīnirea normală şi mortalitatea

Iii. - īmbătrīnirea celulară

Iv. - transformările macroanatomice

V. - imbătrīnirea sistemelor fiziologice ale organismului


I. - īmbătrīnirea diferenţiată

sus sus
Intre procesele de īmbătrīnire ale indivizilor există diferenţe care pot fi considerabile. Felul īn care īmbătrīnim nu este identic de la un individ la altul, aceasta fiind una dintre cele mai mari disproporţii existente pe planeta noastră. Vīrsta cronologică nu este decīt reflectarea aproximativă a vīrstei fiziologice, aşa cum vom vedea īn capitolul privind vīrsta fiziologică. īmbătrīnirea diferitelor sisteme biologice nu este omogenă. Involuţia anumitor sisteme īncepe cu mult īnaintea altora, uneori chiar de la naştere. Această involuţie are loc cu viteze uneori extrem de diferite. īn sfīrşit, ele nu ating acelaşi grad de degenerescentă. Cauzele acestei īmbătrīniri diferenţiate sīnt numeroase, putīnd fi totuşi grupate īn patru mari categorii.



1. Cauzele genetice. - īn rīndul populaţiilor europene şi americane, diferenţa ritmurilor de īmbătrīnire la gemenii monozigoţi, la dizigoţi şi ia fraţii obişnuiţi este cea mai bună ilustrare a importanţei factorilor ereditari.
2. Nefolosirea sau proasta folosire a unei funcţii sau a unei aptitudini īn timpul creşterii şi a vīrstei adulte. -īmbătrīnirea forţei musculare va fi, de exemplu, cu atīt mai rapidă cu cīt activitatea fizică a subiecţilor va fi fost mai restrīnsă īn timpul copilăriei sau al vieţii profesionale. Dimpotrivă, cu cīt antrenamentul lor va fi fost mai bun īn primii douăzeci de ani de viaţă, cu atīt mai ridicate vor fi performanţele īn anii următori. Chiar şi la adult, absenţa activităţilor fizice, mai ales dacă este prelungita, nu face decīt să accentueze īmbătrīnirea aparatului locomotor.

3. Factorii de risc. - īn stilul de viaţă al oamenilor există mulţi factori capabili să producă o īmbătrīnire prematură.
Cei mai studiaţi pīnă acum au fost factorii alimentari. Nu mai este nevoie să insistăm asupra accelerării īmbătrīnirii sistemului cardiovascular la subiecţii puţin activi şi supraalimentaţi, cu un regim prea bogat īn lipide şi glucide. O insuficienţă īn proteine animale a raţiei alimentare obişnuite va avea, mai ales după 70 de ani, un efect defavorabil asupra īmbătrīnirii organismului īn ansamblu, accelerīnd scăderea masei musculare. Printre celelalte circumstanţe agravante ale senescenţei mai putem cita toxicomaniile de masă (alcool, tutun) şi toate situaţiile generatoare de anxietate ale vieţii cotidiene.
4. Bolile. - Toate bolile grave şi/sau traumatismele fizice sau afective serioase pot antrena o accelerare a īmbătrīnirii mai ales după 60 de ani. Este criza de bătrīneţe bine cunoscută de medici şi de familii. Acest fenomen este deosebit de grav cīnd este īnsoţit de un dezinteres pentru viaţa şi de o capitulare psihologică totală a individului.

Ii. - īmbătrīnirea normală şi mortalitatea

sus sus
īmbătrīnirea normală sau senescenţa sau īmbătrīnirea primară afectează toţi indivizii. Ea duce inevitabil la decesul individului. Or, rezultatele a numeroase studii necropsice arată că puţini indivizi mor din cauza bătrīneţii. Aceste studii ne arată că decesul se datorează de cele mai multe ori bolilor, uneori multiple sau necunoscute. Deci bolile sīnt cele care ne limitează īncă prea adesea speranţa de viaţă şi ne compromit autonomia.

Iii. - īmbătrīnirea celulară

sus sus
Unitatea elementară a oricărui organism este celula. Lui Alexis Carrel īi revine meritul de a fi dovedit, la īnceputul secolului nostru, că pot fi cultivate celule īn afara organismului viu. īnsă principalele informaţii privind īmbătrīnirea celulară le datorăm lui Leonard Hayflick şi Paul Moorhead, īn anii \'60. Ei au demonstrat că celulele provenind dintr-un embrion uman aveau capacitatea de a se diviza de aproximativ cincizeci de ori\' (īn funcţie de tipul de celulă). Organismul se compune din celule foarte diferite: celule de origine primitive (celule sanguine primitive), celule de origine diferenţiate (eritroblaşti, epiteliul corneean), celule intermitotice diferenţiate (hepatocite, celule endoteliale) şi celule postmitotice (neuroni, eritrocite, celule musculare). Capacitatea lor de divizare este variabilă. Celulele de origine şi celulele intermitotice īşi păstrează capacitatea de a se diviza, dacă este necesar (cicatrizare, regenerare). īn schimb, celulele postmitotice şi-au pierdut această capacitate. Ne naştem cu un anumit număr de celule care dispar de-a lungul existenţei noastre, fără a fi īnlocuite.

Celulele care supravieţuiesc acumulează semne de senescenţă (depozite de lipofuscină, reticul endoplasmatic mai puţin dens etc). Paralel, capacitatea de regenerare a celulelor de origine şi a celor intermitotice va descreşte pe parcursul procesului de īmbătrīnire (alterarea ciclului celular). Alterările moleculare afectează mai ales metabolismele protidice şi lipidice. Una din consecinţe este modificarea permeabilităţii membranare a celulei. Mecanismele oxidative (radicali liberi) contribuie la alterarea funcţionării celulare.
1. După ce au fost prelevate, celulele sīnt puse īntr-o cutie de cultură, īn prezenţa unui mediu nutritiv ce conţine toate substanţele indispensabile supravieţuirii lor. Aceste celule se vor multiplica şi vor acoperi uniform īntreaga suprafaţă a cutiei de cultură. Este fenomenul de confluenţă (reprezentīnd o dublare celulară). īn acest stadiu, se vor preleva celule şi se va īnsămīnţa o altă cutie de cultură (o nouă tranşă). Şi tot aşa, pīnă cīnd celulele īncetează să se mai divizeze şi mor. Fiecare "generaţie" celulară se divizează de un număr de ori īnainte de a muri. Această speranţă de viaţă este una din caracteristicile respectivei "generaţii" celulare şi ale speciei din care provine.

Iv. - transformările macroanatomice

sus sus
īmbătrīnirea normală a unui individ antrenează un anumit număr de modificări - mai mult sau mai puţin evidente - ale organismului. Se ştie de mai mult timp de variaţia compoziţiei corpului uman īn funcţie de vīrstă. Un corp tīnăr are aproximativ 66% apă, proporţie care se va diminua pe măsura īmbătrīnirii, ajungīnd la 50%. Această involuţie īncepe chiar de la sfirşitul creşterii (osificarea cartilajelor epifizare). Reducerea hidratării afectează mai ales masa musculară a organismului, provocīnd diminuarea acesteia, a masei calcice osoase şi involuţia majorităţii organelor. īn paralel, masa adipoasă creşte. Ceea ce īnseamnă creştere īn greutate - de obicei pīnă la 50 de ani la bărbaţi şi pīnă la 60-65 de ani la femei - şi apariţia unor modificări morfologice. īncepīnd cu 50 de ani īnălţimea scade - este o reducere īnjur de 3 cm la bărbaţi şi 4-5 cm la femei. Ea se datorează unei subţieri a discurilor interverte-brale şi unei creşteri a curburilor fiziologice dorsală şi lombară (cifoză şi lordoză).

Acest fenomen poate fi accentuat de tasări vertebrale osteoporotice. Grosimea abdomenului, a cutiei toracice, lărgimea nasului şi lungimea pavilionului urechii cresc liniar o dată cu vīrsta. Elasticitatea pielii se diminuează īntr-un ritm mai lent la bărbat decīt la femeie. Grizonarea părului este legată de o activitate enzimatică mai redusă īn sinteza melaninei. Rarefierea firelor de păr survine atīt la bărbaţi, cīt şi la femei, căderea părului fiind legată de obicei de o insuficienţă īn secretarea testosteronului.

V. - imbătrīnirea sistemelor fiziologice ale organismului

sus sus
1. Imbătrīnirea ţesutului conjunctiv. - Ţesutul conjunctiv este omniprezent īn organismul uman. El se compune din celule (fibroblaşti), fibre (colagen, elastină, reticulină) şi dintr-o substanţă fundamentală (apă,proteoglicani, glicoproteide). Proprietăţile funcţionale ale ţesutului conjunctiv sīnt esenţiale pentru organism: rol de structurare, de schimburi metabolice şi de informaţii. īmbă-trīnirea matricei extracelulare (fibre şi substanţă fundamentală) duce la o alterare a moleculelor (colagen, elastină, proteoglicani, glicoproteide). Colagenul, care este principala componentă fibrilară a ţesuturilor şi care reprezintă 25-30% din conţinutul proteic al organismului, creşte cantitativ şi se deteriorează calitativ (punţi sau cross-link īntre lanţuri). Sinteza elastinei se diminuează cu vīrsta, īn timp ce concentraţiile de elastaze (enzime care degradează elastină) cresc, ajungīnd la o alterare cantitativă şi calitativă a fibrelor elastice. Ansamblul acestor fenomene este variabil, īn funcţie de organ. Diabetul este un model interesant de īmbătrīnire, el producīnd o īmbătrīnire prematură a ţesutului conjunctiv.



2. īmbătrīnirea sistemului nervos. - Sistemul nervos este esenţial, deoarece controlează funcţiile noastre superioare cele mai nobile, precum şi locomoţia, la fel de indispensabilă autonomiei noastre. Este format din celule postmitotice (care nu au capacitatea de a se diviza). Pierderea zilnică de neuroni, īncă de la 20 de ani, ajunge la aproximativ 100.000; procesul afectează mai ales ariile frontale şi temporale ale creierului, precum şi hipocampul şi creierul mic. Se estimează că, īntre 20 şi 85 de ani, creierul pierde īnjur de 8% din masa proprie şi īntre 10 şi 15 % din volumul său. Aceste date sīnt confirmate de tomodensitometria cerebrală, care arată o atrofiere cerebrală şi o dilatare a ventriculelor. Neuronii senescenţi se caracterizează prin depozite granulare de lipofuscină īn citoplasmă, printr-o diminuare a numărului de corpi Nissl şi a ADN-ului ribozomal, printr-o degenerescentă neurofibrilară şi granulovacuolară şi chiar prin plăci senile. Modificările din urmă, dacă sīnt asociate cu demenţa, pot trăda maladia Alzheimer. După 80 de ani, debitul sanguin cerebral scade de la 100 la aproximativ 50 ml/min la 100 g de ţesut. Consumul de oxigen al creierului nu variază, īnsă extracţia de glucoza se diminuează. Neurotransmiţătorii sīnt şi ei afectaţi de īmbă-trīnire. Catecolaminele, acetilcolina şi serotonina se diminuează. Demielinizarea fibrelor nervoase este responsabilă de īncetinirea influxului nervos.

3. īmbătrīnirea sistemului locomotor. - Sistemul locomotor este compus īn mare parte din celule postmitotice. Masa musculară scade o dată cu vīrsta, ceea ce īnseamnă o reducere a numărului şi a masei fibrelor musculare. Fibrele musculare care dispar sīnt īnlocuite cu incluziile fibroase. Paralel, fibrele musculare rămase cunosc un proces de hipertrofiere. Joncţiunea neuromusculară se va reduce, avīnd drept consecinţă o reducere a performanţelor musculare. īn schimb, rezistenţa musculară (cu excepţia exerciţiilor violente sau care solicită intens sistemul cardio-respirator) este, īn mare parte, păstrată. Capacitatea de īntindere musculară este mai redusă, antrenīnd astfel o reducere a amplitudinii mişcărilor.
Prelungirea timpului de contracţie, a perioadei de latenţă şi de răspuns va afecta coordonarea musculară generală.
4. īmbătrīnirea sistemului cardiovascular. - īmbătrīnirea acestui sistem se caracterizează printr-o pierdere a elasticităţii şi contractilităţii cardiace (alterarea colagenului şi a infiltraţiilor amiloide). La nivel celular, acumularea de lipofuscină este constantă. Numărul mitocondriilor se diminuează. Volumul telediastolic se măreşte, iar debitul cardiac scade (de la 30% la 40%). Ritmul cardiac variază puţin. Toleranţa la efort scade. Numărul de celule din sistemul de conducţie se diminuează, acesta fiind infiltrat de ţesuturi fibroase ce duc la tulburări de conducţie. Inelele valvulare se calcifiază şi pot fi la originea unui suflu nepatogen.

5. īmbătrīnirea sistemului respirator. - Suprafaţa pulmonară descreşte īn mod regulat cu aproximativ 0,25 nr/an. Suprafaţa sa iniţială este īnjur de 70-80 m2. Raportul colagen/ elastină descreşte de la 4 la 2. Există o creştere a complianţei pulmonare (dV/dP), asociată reducerii capacităţii elastice a parenchimului pulmonar. Există şi o reducere a complianţei toracice datorită diminuării spaţiilor intervertebrale, accentuării cifozei dorsale, slăbirii muşchilor respiratori şi calci-fierii cartilajelor costale. īn schimb, capacitatea pulmonară totală rămīne neschimbată. Volumul rezidual (volumul pulmonar după o expiraţie forţată) creşte, antrenīnd o scădere a capacităţii vitale (volumul pulmonar total este egal cu volumul rezidual plus capacitatea vitală). Debitele respiratorii (VEMS) se reduc pe măsura īnaintării īn vīrstă. Presiunea parţială a oxigenului va scădea, īntre 20 şi 70 de ani, de la 95 la 75 kPa.
6. īmbătrīnirea sistemului gastrointestinal. - Involuţia celulară şi tisulară duce la o reducere a secreţiilor salivare, gastrice şi pancreatice. Această reducere este agravată de o diminuare a suprafeţei vilozităţilor intestinale. Absorbţia de calciu şi fier scade după 50 de ani. Alterarea ţesutului conjunctiv al tubului digestiv favorizează dilatarea sa şi fragilitatea mucoasei sale. Această īntindere mai accentuată favorizează constipaţia.

Degenerescenta sistemului nervos autonom enteric alterează regularitatea şi puterea contracţiilor peristaltice1, accentuīnd tulburările digestiei şi constipaţia. Disfuncţiile anorectale devin frecvente, datorită creşterii pragurilor de percepţie a stimulilor defecării (alterarea sistemului neuronal).
1. Tubul digestiv este animat de contracţii ritmice ordonate permiţīnd bolului alimentar, apoi materiilor fecale, să avanseze īn mod regulat.
7. īmbătrīnirea sistemului imunitar. - Funcţia imunitară ţine de o cooperare complexă īntre mai multe tipuri celulare (limfocite), cooperare aflată sub influenţa a numeroşi factori ce vor fi alteraţi pe parcursul procesului de īmbătrīnire şi care vor fi responsabili de o anume imunodeficienţă. Cele trei clase principale de celule imunitare sīnt macrofagele,limfocitele T şi limfocitele B. Există mai multe subpopulaţii de limfocite T: limfocitele "ucigaşe" sīnt citotoxice şi distrug prin contact celulele devenite străine (prin infecţie sau transformare) ; aceasta este imunitatea celulară. Limfocitele auxiliare şi limfocitele supresoare regularizează propria activitate şi a celorlalte limfocite T şi intervin īn activarea limfocitelor B.

Limfocitele B se află sub controlul macrofagelor, al limfocitelor T şi al produselor secreţiilor lor (anticorpii); aceasta este imunitatea umorală. Toate aceste celule comunică īntre ele şi cu organele limfoide ale corpului. Informaţia care provine din semnale de origine membranară sau secretoare este detectată prin receptori membranari şi ajunge, prin intermediul celei de-a doua categorii de mesageri intracelulari (AMPC1 sau GMPC2), pīnă la genele de structură sau la genele regulatoare conţinute īn nucleul celulei. īn general, activitatea imunitară este foarte intensă īncă de la naştere, pīnă la maturizarea sexuală. După acest stadiu, anumite capacităţi imunitare descresc liniar pīnă la vīrsta de aproximativ 85 de ani. Totuşi, fiecare tip de răspuns imunitar īmbătrīneşte īn mod diferit. Atrofierea masei limfatice corticale a timusului īncepe după maturizarea sexuală şi poate atinge 85-90% din masa iniţială.

Timusul senescent eliberează mai puţină timozină şi un număr mai mare de limfocite T imature. īn timp ce cantităţile de limfocite T sau B variază puţin o dată cu vīrsta, subpopulaţiiie de limfocite T fluctuează (creşterea activităţii lor de supresiune1). Studiile de proliferare in vitro arată o reducere de la 20 la 50% din capacitatea lor mitogenă2 după expunerea la un antigen3. Limfocitele B sīnt mai puţin alterate de īmbătrīnire. Cantitatea totală de imunoglobuline are tendinţa de a creşte o dată cu vīrsta. Totuşi, interacţiunile dintre limfocitele B şi anumite antigene nu stimulează decīt foarte puţin sinteza de imunoglobuline. O dată cu vīrsta, macrofagele par să devină mai puţin eficiente īn inducţia imunitară şi īn fagocitoză. Mai mult, o hiporeactivitate considerabilă la antigenele slabe contribuie la reducerea controlului imunitar. īmbătrīnirea imunitară este marcată şi de o diminuare a toleranţei Ia sine, ceea ce duce la apariţia auto-anticorpilor4, ai căror purtători sīnt mult mai expuşi la cancer şi boli cardiovasculare decīt nepurtătorii. Organismul bătrin devine deci mai sensibil la agresiunile microbiene şi la agenţii intrinseci (cancere) sau extrinseci, distruşi īn mod normal de limfocite.

1. AMPC: Adenozină monofosfat ciclică.
2. GMPC : Guanină monofosfat ciclică.
1. Supresiune, suprimare - īn genetică, tip de schimbare īn procesul mutaţiei a secvenţei bazelor conţinute īn molecula de ADN, īn care o bază purinicā sau pirimidinică este scoasă din secvenţa nucleotidică (n.t.).
2. Mitogenă - care stimulează diviziunea celulară (n.t.).
3. Antigen - substanţă care posedă capacitatea de a provoca īn organism formarea de anticorpi cu care reacţionează specific in vivo sau in vitro (n.t.).
4. Autoanticorpii sīnt anticorpi dirijau\' īmpotriva propriilor celule sau proteine ale organismului. Ei se află la originea bolilor numite autoimune.
8. īmbătrīnirea organelor de simţ. - Ochiul īncepe să-şi piardă capacitatea de acomodare īn jurul vīrstei de 20 de ani, pentru a ajunge la o pierdere completă a acesteia către 55 de ani (prezbitism). īmbătrīnirea atinge cristalinul şi, progresiv, īl opacizează (cataractă). Degenerescenta maculară şi glauco-mul sīnt alte boli oftalmologice frecvente la persoanele īn vīrsta. Urechea este şi ea afectată şi cunoaşte īndeosebi o pierdere progresivă a gradului de audiţie (prezbiacuzie).


Tipareste Trimite prin email















Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2019 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor
Antidoturi la imbatranire
Cele mai bune plante de leac
Cind plecati in calatorie
Conduita in afectiunile frecvente
Conduita in afectiunile grave
Eliminarea stresului
Energizante
Exercitii fizice pentru sanatate
Hrana pentru sanatate
Imbunatatirea dispozitiei
Lupta cu infectiile
Sanatatea emotionala
Sanatatea barbatilor
Sanatatea copiilor
Sanatatea femeilor
Sanatatea sexuala
Sanatatea intregului organism
Sanatatea mentala
Stimulatori ai imunitatii
Tratamentul leziunilor frecvente


  Sectiuni Sanatatea familiei:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai