Electrocardiograful (ECG) este un monitor indispensabil supravegherii oricarui bolnav critic. Supravegherea actitatii electrice a inimii este una din conditiile obligatorii ale unei monitorizari intraanes-tezice corecte. Este o metoda neinvaziva si informativa asupra ritmului cardiac si al conditiilor de irigatie miocardica. Recent, pe langa monitorizarea continua a ECG in sistem Holter, adaptarea unui microprocesor la monitorul ECG permite diagnosticul automat al aritmiilor si al tulburarilor in irigatia miocardului prin analiza segmentului ST.
Lucrarile publicate in ultimii 10 ani, releva o frecventa a tulburarilor de ritm intraanestezice cuprinsa intre 16 si 62%.
Aceste limite largi, depind de mai multi factori intre care: corectitudinea cercetarii, sensibilitatea aparaturii, starea bolnavului si
drogurile anestezice folosite.
Derivatii ECG. Toate sistemele de monitorizare intraoperatorie ECG, folosesc 3,4 sau 5 electrozi. Sistemul cu 3 electrozi este cel mai simplu si consta in cate un electrod pe fiecare brat si un al treilea pe piciorul stang. Sistemul cu 4 electrozi adauga un electrod pe piciorul drept, ca in cel cu 5 sa se adauge un eiectrod precordial. Ultimele sisteme ofera posibilitatea de a culege si urmari toate cele 12 derivatii ale unei ECG clasice (Dl-DIII, aVR, aVL, aVF, V1-V6), iar la nevoie, pre-cordiale inalte.
Urmarirea unei ECG cu 12 canale este dificil de realizat intraoperator, cu toate ca aceasta reuseste sa culeaga cea mai completa imagine a actitatii electrice a miocardului. Acest lucru a dus la realizarea monitoarelor cu un canal, folosite timp indelungat, iar mai nou la monitoare complexe care ofera posibilitatea de a selecta intraanestezic oricare derivatie, electrocardioscopul continuand sa zualizeze numai un canal. Din acest motiv exista si astazi discutii cu prire la derivatiile clasice care ofera cea mai performanta imagine asupra actitatii cordului (21).
Derivatia V1. Este derivatia cunoscuta din ECG clasic: primii 4 electrozi sunt montati pe membre, iar al 5-lea (precordial), in spatiul IV intercostal la dreapta sternului.
Aceasta derivatie culege cu acuratete semnele actitatii electrice a atriilor si ventriculului drept.
Este considerata ca fiind derivatia optima pentru diagnosticul tulburarilor de ritm.
Derivatia MCL 1. Este derivatia cea mai des folosita in unitatile coronariene, pentru detectia tulburarilor de ritm sau de conducere. Derivatia MCL 1 este o derivatie bipolara, in care electrodul pozitiv este plasat in spatiul IV intercostal drept, iar electrodul negativ este pozitionat pe umarul stang sau mai bine la jumatatea claculei stangi. La un monitor obisnuit aceasta derivatie poate fi obtinuta prin plasarea electrodului de pe bratul stang (galben) - la jumatatea claculei stangi, iar electrodul de pe piciorul stang (verde) - in pozitia V1, cu selectorul monitorului pozitionat pe D III.
Derivatia D II. Derivatia D II este cea mai folosita derivatie in monitorizarea ECG intraanestezica. Aceasta derivatie reda foarte bine actitatea electrica a atriului, dar nu acelasi lucru se poate spune pentru complexul QRS. Este foarte utila in detectia aritmiilor si ischemiei peretelui inferior miocardic.
Derivatia CB5 A fost descrisa pentru prima data de Bazaral si Norfleet in 1981. Ea permite detectia tulburarilor de ritm si aparitia ischemiei antero-la-terale. in aceasta derivatie electrodul negativ este plasat pe scapula dreapta, iar electrodul pozitiv in pozitia V5.
Derivatia CB5 culege o unda P larga, optima in detectia tulburarilor de ritm, complexul QRS si segmentul ST fiind similare derivatiei V2.
ECG transesofagiana. Derivatia uni- sau bipolara transesofagiana este folosita pentru inregistrarea complexelor electrice atriale si in diagnosticul aritmiilor (22). Electrozii acti sunt parte integranta a unui stetoscop esofagian, inregistrandu-se actitatea electrica a peretelui posterior al ventriculului stang si a jonctiunii atrio-ventriculare (. 5). Cu ajutorul acestui tip de ECG undele P sunt distinse cu usurinta.
Analiza ativa a exactitatii informatiilor culese cu ajutorul acestei derivatii fata de derivatiile D III si V5 a demonstrat neta valoare a acestui gen de ECG.
ECG intracardiaca. A fost obisnuita initial cu ajutorul unui cateter pentru masurarea presiunii ve-noase centrale. Cateterul a fost umplut cu solutie salina hipertona si legat la derivatia V a unui electrocardiograf. Aspectul traseului electric difera in functie de pozitia cateterului.
La nivelul venei cave superioare, traseul este similar cu cel obtinut in AVR cu unda P, complexul QRS si unda T inversate. La intrarea in atriul drept, unda P este larga si dene bifazica, pentru ca i regiunea inferioara sa se normalizeze. La intrarea cateterului in ventriculul drept, complexul QRS dene foarte larg.
Au fost puse in practica sonde Swan-Ganz prevazute cu electrozi atat pentru atriul drept, cat si pentru ventriculul drept. Acest tip de cateter permite monitorizarea bipolara a ECG si/sau ventricular cu o buna posibilitate de diagnosticare a tulburarilor de ritm aparute.
Folosirea cateterului intracardiac a facut posibila inregistrarea actitatii electrice a fasciculului His si a ramurilor sale (23). Aceasta formatiune anatomica are o actitate electrica atat de rapida incat nu poate fi inregistrata pe o ECG standard. Aceasta tehnica este utilizata in localizarea blocurilor sistemului de conducere si diagnosticarea mecanismului aritmiilor complexe (. 6).
