Organismul omenesc este im computer extraordinar de complex, cu functii diverse, variate si integrate, destinat sa asigure adaptarea fiintei umane la mediul inconjurator. Printre mecanismele fine si delicate ale sistemului de supraetuire omenesc, rolul cel mai important este cel jucat de sistemul imunitar.
Sistemul imunitar este un complex, raspandit in intregul organism, compus din 2 kg de celule si anticorpi. Din acestea, 250 g trebuie reinnoite zilnic (prin alimentatie).
In afara sistemului general alcatuit din celule care circula prin tot organismul (sange si limfa), mai exista un sistem special, alcatuit din anumite globule albe care ataca unii agenti patogeni, neutralizandu-i. Ceea ce nu reuseste sa faca sistemul general, incearca sa faca sistemul special. Cele doua linii principale de aparare asigura starea de sanatate, in conditii optime de ata. Dar o alimentatie incarcata, stresul sau medicamentele aduc prejudicii sistemului imunitar.
Cuprins:
Generalitati |
sus  |
La baza imunităţii se află anticorpii, compuşi chimici complecşi, fabricaţi de organism la pătrunderea de substanţe străine (microbi, paraziţi, seruri, vaccinuri etc.) numite antigme. După 7-10 zile de la contactul cu antige-nul, organismul poate fabrica suficienţi anticorpi care să lupte contra bolii şi care să poată fi depistaţi prin analize de laborator. Anticorpii sunt specifici fiecărei boli şi persistă în organism după vindecarea bolii, luni şi ani, uneori toată viata.
Principalele componente ale sistemului imunitar sunt: macrofagele, limfocitele şi plasmocitele. Aceste celule provin din organele limfo-reticulare: splina, ganglioni limfatici, timus, amigdale şi vegetaţii adenoidiene, apendice, plăci Peyer (formaţiuni aflate la nivelul intestinului), etc. Toate organele mai sus enumerate constituie aparatul de supraveghere imunologică al organismului.
Macrofagele simt nişte celule mari care au o serie de funcţii în cadrul răspunsului imun. Macrofagele au un rol-cheie în prelucrarea antigenelor (componente ale microbilor de obicei de natură proteică, pe care le reţin în interiorul lor ("le mănâncă"). După ce iau cunoştinţă de natura antigenelor (adică de agresorul cu care are de-a face organismul), macrofagele secretă mai mulţi mediatori biologic activi (substanţe chimice active), capabili să regleze tipul şi amploarea răspunsurilor atât ale limfocitclor T cat şi ale limfocitelor B.
Celulele macrofage determină care celule T (limfocite derivate din timus) vor fi produse după contactul cu diverse antigene.
După ce macrofagele reţin antigenii, limfocitele şi plasmocitele, alte tipuri de celule, produc substanţe neu-tralizante numite anticorpi. Aceşti anticorpi au rolul de a neutraliza antigene le străine existente în organism, deşeu-rile ce rezultă din urma procesului fiind eliminate din organism sub diferite forme (scurgeri, puroi, diaree etc).
Sistemul imunitar este constituit din două părţi: imunitatea celulară şi imunitatea umorală. Limfocitele T răspund de diferite funcţii ale imunităţii celulare, printre care şi imunitatea antiumorală, apărarea împotriva microorganismelor, fungi, bacterii intra-celulare, virus de variola etc. Limfocitele B răspund de funcţii ale imunităţii umorale,
producându-se anticorpi, substanţe neutralizantc sau imunoglobuline (molecule proteice) formate ca răspuns la substanţele străine pătrunse în organism. Imunoglobuli-nele sunt molecule care leagă antigenele.
După prezentarea pe scurt a funcţiilor principale ale sistemului imunitar, vom trece în revistă mai detaliat mecanismele de apărare ale organismului omenesc, între care imunitatea joacă un rol important.
Mecanismele de apărare ale organismului omenesc Organismul omenesc cuprinde în structura sa toate organele şi sistemele necesare pentru supravieţuire. Există mai multe linii de apărare, la diferite nivele şi este bine ca acestea să fie descrise, chiar şi succint, pentru a putea înţelege complexitatea naturii. Şi a faptului că orice om este în stare să se vindece singur, fără prea mare ajutor din afară, doar permiţând organismului său să-şi desfăşoară procesele specifice şi nespecifice de apărare.
Apărarea imunitară anti-infecţioasă a organismului este compusă din componente nespecifice şi specifice, care pot fi grupate astfel:
1) Bariera anatomică (cutanată şi mucoasă)
2) Sistemul fagocitar
3) Sistemul complement
4) Limfokinele (citokinele)
5) Sistemul imun propriu zic, cu imunitatea umorală şi imunitatea celulară
Bariera anatomică |
sus |
Bariera anatomică - cu alte cuvinte integritatea anatomică a pielii, a tegumentelor şi mucoaselor, reprezintă cea mai importantă barieră naturală de apărare a organismului. Pielea şi mucoasele sănătoase nu lasă să treacă agenţii microbieni şi virali din mediul exterior, către mediul intern. Pielea curăţată până la iritare (excesul de produse cosmetice .sau dezinfectate, ori chiar excesul de spălare) devine mai receptivă la microbi. La fel şi mucoasele, dacă nu mai au mucus protector şi sunt traumatizate până la iritare, prin spălaturi abundente cu soluţii antiseptice pot deveni mai vulnerabile. Personal, nu sunt de acord cu excesul de spălaturi nazale cu ser fiziologic sau cu spălaturile vaginale zilnice. Mucoasele organismului au propriile lor mecanisme de echilibrare şi apărare, care îşi îndeplinesc optim funcţiile atunci când sunt lăsate să o facă.
Pielea noastră are şi un mecanism propriu de auto-sterilizarc, datorită unui proces mecanic (căderea stratului celular superficial), cât şi pH-ului acid al pielii (între 3 şi 5), rezultat prin prezenţa unor acizi graşi nesaturaţi (acidul oleic) şi a acizilor lactic şi formic. Această calitate a pielii, şi anume apărarea sa de suprafaţă este complet funcţională după pubertate.
Mucoasele se apără prin integritatea straturilor lor celulare, prin prezenţa mucusului şi prin acţiunea mecanică de mişcare a cililor către orificiile naturale şi de îndepărtare a germenilor, odată cu eliminarea mucusului sau a diferitelor secreţii (tuse, strănut, vărsături, diaree etc).
Conjunctiva oculară se apără prin spălarea rapidă şi continuă cu ajutorul lacrimilor, care conţin lizozim, o en-zimă cu activitate bactericidă. Există lizozim şi în secreţia nazală, în salivă, în serul sanguin, în lichidul peritoneal (din abdomen) etc, această enzimă ajutând mucoasele să se protejeze de numărul mare de germeni cu care vin în contact.
Un alt mijloc de apărare al mucoaselor îl constituie prezenţa imunoglobu linei A în secreţiile mucoaselor, precum şi a altor substanţe precum lactoferina sau alfa-1-antitripsina, cu efect antimicrobian.
Mucoasele se mai apără de unii germeni patogeni şi prin pH-ul acid al secreţiilor (aciditatea sucului gastric, pH-ul secreţiei vaginale, pll-ul acid al urinei etc).
Un alt mijloc de apărare al pielii şi al unor mucoase constă din microflora normală a lor, alcătuită din microorganisme, bacterii prietenoase, care pot opri şi limita, într-o anumită măsură, invadarea şi multiplicarea altor germeni patogeni. Un exemplu de germen saprofit, adică obişnuit al pielii umane este Staphiloccocul alb, a cănii prezenţă protejează pielea de agresiunea Staphiiococcului auriu, mult mai periculos pentru om. Sau microflora intestinală în care predomină Lactobacillus bifidus, important şi pentru digestie şi pentru apărarea mucoasei intestinale. Un al treilea exemplu este reprezentat de prezenţa în flora vaginală a barililor acidofili, care asigură un pH acid, împiedicând dezvoltarea altor germeni patogeni. Tratamentele repetate cu antibiotice duc la dispariţia acestei flore normale de protecţie, astfel explicându-se multiplele infestări cu Candida şi alţi paraziţi, la nivel intestinal sau vaginal.
Sistemul fagocitar - sau fagocitoza |
sus |
Am amintit pe scurt în primele consideraţii despre sistemul irnunitar că organismul omenesc are posibilitatea de a distruge o serie de microorganisme patogene (şi alte particule străine) cu ajutorul unor celule speciale: fagocite-le circulante şi fagocitele fixe (din ţesuturi, ce aparţin sistemului reticuloendotelial). Aceste celule încorporează ("mănâncă") particulele străine şi le distrug. Fagocitoza face parte din răspunsul inflamator, care este o reacţie de apărare a organismului - responsabilă de reacţiile binecunoscute: roşeaţă, durere şi tumefacţie.
Fagocitoza constă din încorporarea şi distrugerea microorganismelor patogene, care pătrund în ţesuturi sau în sânge de către microfage (polimorfonucleare neutrofile) sau de către macrofage (mononucleare).
Aceste tipuri de celule simt identificate în hemoleucograma cu formulă, ca analiză de laborator.
Macrofagele cooperează cu alte celule ale sistemului imunitar, aşa cum am discutat anterior, cu limfocitele T, care activate secretă substanţe numite limfokine.
Aceste limfokine produc o acumulare şi o activare a fagocitelor mononucleare la locul infecţiei. In acelaşi timp, macrofagele acţionează asupra limfocitelor T producând inter-eukina 1, care stimulează limfocitele să secrete interleu-kina 2, o substanţă ce promovează dezvoltarea limfocitelor T. Interleukina 1 stimulează atât proliferarea cât şi diferenţierea limfocitelor B - care produc imunoglobuline ce ajută la recunoaşterea antigenelor de către macrofagele mononucleare.
sistemul complement |
sus |
Este un sistem compus din 18-25 proteine existente în plasma sângelui, care sunt inactive în mod normal. In cazul activării acestora, prin anumiţi factori, se declanşează o cascadă de reacţii proteolirice, care facilitează răspunsul inflamator, precum şi alte activităţi anti-infecţioase, precum:
- distrugerea celulelor încărcate cu antigene străine, în prealabil "recunoscute" (sensibilizate) de anticorpi (acţiunea complementului este nespecificâ, cea a anticorpilor fiind specifică).
- stimularea limfocitelor B pentru formarea de anticorpi
- favorizarea opsonizării germenilor patogeni (opso-ninele sunt proteine din plasma sângelui care învelesc microorganismul patogen, iar acesta va fi recunoscut de neutrofile şi va fi înglobat de acestea)
- activarea şi direcţionarea chemotaxisului leucoci-tar (atragerea leucocitelor cu rol important în distrugerea germenflor patogeni)
- citoliza (distrugerea) unor microorganisme patogene (virusuri, bacterii, micoplasme, protozoare)
Pot exista deficienţe şi anomalii ale sistemului complement, cu rol în patologia umană, din care rezultă importanţa acestui sistem în apărarea anti-infecţioasă.
Defectele ereditare (înnăscute) ale unor componente ale sistemului complement determină o receptivitate crescută la infecţii.
Activarea în exces a sistemului complement se asociază cu boli caracterizate prin complexe imune şi au-to-anticorpi, precum lupusul eritematos sistemic şi altele din acest grup.
limfokinele (citokinele) |
sus |
Simt produse polipeptidice sau mici proteine sintetizate de celulele activate şi în special de limfocite, care participă la o varietate de răspunsuri celulare, intervenind în reglarea sistemului imun şi în inflamaţie. Aceste produse sunt eliberate ca răspuns la variate antigene, dar în contrast cu anticorpii, compoziţia lor chimică nu este determinată de aceea a antigenului stimulant. întrucât aceste polipeptide şi proteine cu greutate moleculară mică nu sunt produse numai de limfocite, există tendinţa ca termenul original de limfokine să fie înlocuit cu cel de
citokine.
Lista citokinelor conţine variate produse, cunoscute sub diferite denumiri:
- interferonii (alfa, beta, gama)
- interleukinele 1 (alfa şi beta), 2, 3, 4 (factor stimulant al celulelor B), 5,6
- factorul de necroză a tumorilor
citolizinele
- factori de creştere
- factori supresori şi inhibitori
Interferonii sunt glicoproterne cu greutate moleculară mică (20 000 daltoni), produse în mod natural în organism de celulele infectate cu virusuri (în special limfocite) sau prin acţiunea endotoxinelor bacteriene, precum şi prin acţiunea altor substanţe numite inductori de interferoni. Interferonii pot fi produşi şi în laborator, de către inductorii de interferoni. Ei fac parte din apărarea antiinfecţioasă nespecifică a organismului. De fapt, au o triplă acţiune:
- antiinfecţioasă
- imunomodulatoare
- antiproliferativă (antitumorală).
Sistemul imun |
sus |
Sistemul imun propriu-zis are două componente, reprezentate prin două tipuri de limfocite, ambele derivate din celulele medulare primordiale:
- iimfocitele B, care prin diferenţierea lor în celule mature (plasmocite) secretă anticorpii, sub formă de imuno-globuline, asigurând imunitatea umorală
- Iimfocitele T (timus dependente, ce trec prin timus în cursul dezvoltării lor), care prin acţiunea lor citotoxică şi producerea de limfokinc, asigură imunitatea celularei (cu suport celular)
Intre aceste două componente ale sistemului imun există o strânsă interdependenţă, activitatea şi controlul sistemului imun fiind rezultatul interacţiunilor complexe dintre Iimfocitele B şi T cu subpopulaţiile lor.
Imunitatea umorală:
Iimfocitele B sunt celulele precursoare ale celulelor formatoare de anticorpi, cele mai multe dintre acestea fiind plasmocite. Aceste celule produc 5 tipuri majore de imuuoglobuline, ca răspuns la antigene: IgG, IgM, IgA, IgD
şi IgE.
Imunoglobulinele îndeplinesc mai multe acţiuni:
- recunoaşterea antigenclor microbiene şi fixarea lor de antigene, facilitând eliminarea acestora de către fagocite.
- acţiune directă în neutralizarea toxinelor bacteriene prin blocajul părţii active a toxinei, precum şi neutralizarea virusurilor
- activarea sistemului complement şi a fagocitozei In răspunsul de tip primar (primul contact al organismului cu antigenul, prima infecţie cu mi germen sau după vaccinare), anticorpii apar după 7-10 zile, iar cantitatea lor creşte în săptămânile care urmează.
In răspunsul de tip secundar (repetarea contactului cu antigenul respectiv, vaccinarea de rapel), anticorpii apar în 1-3 zile, ajungând rapid la cantitate maximă în următoarele zile.
Imunoglobulinele M (5-10% din totalul imunoglobuli-nelor) reprezintă primul tip de anticorpi, care apar ca răspuns la sistemul antigenic într-o infecţie. Producţia lor scade, pentru a dispare apoi complet. Prezenţa lor este un marker pentru o infecţie recentă, având o mare importanţă pentru diagnostic.
Imunoglobulinele G (70% din totalul imunoglobuline-lor) apar mai târziu în cursul evoluţiei bolii şi cresc rapid, pe măsura scăderii producţiei de IgM. Aceste imunoglo-buline traversează bariera placentară, trecând de la mamă la făt şi reprezintă imunitatea temporară (de câteva luni) pe care o primeşte fătul după naştere, numai la antigenele cu care mama a fost în contact. Nivelul IgG persistă ani sau toată viaţa.
Imunoglobulinele A (15-20% dintre imunoglobuline) sunt prezente în ser, lacrimi, colostru şi în secreţiile mucoaselor intestinală şi respiratorie (IgA secretorie). IgA secretorie are un rol important în protecţia mucoaselor faţă de virusuri şi bacterii, reprezentând "prima linie de apărare anti-infecţioasâ".
Imunoglobulinele D şi E sunt mai puţin cunoscute ca roluri, IgE fiind cea indusă de antigenii parazitari şi conţinând anticorpi faţă de aceste microorganisme.
Imunitatea celulară (mediată celular) a fost cel mai bine cercetată şi cunoscută în ultimele patru decenii. In componenţa imunităţii celulare intră următoarele grupuri celulare:
a) celulele accesorii - compuse din mononucleare circulante şi fixe (fostul sistem reticuloendotelial), cu rol fagocitar şi de secreţie a imor mediatori umorali.
b) Limfocite le T (timodependente), care împlinesc importante funcţii atât efectoare, cât şi de reglare în cadrul imunităţii mediate celular. Există limfocite T4 (sau T helper =* ajutătoare), limfocite T8 (sau supresoare), limfocite T citotoxice, limfocitele NK (natural killer - ucigaşe) etc.
Imunitatea mediată celular deţine un rol important în apărarea faţă de infecţiile bacteriene cu germeni adaptaţi la multiplicarea intraceiulară, faţă de infecţiile virale, mi-coze sistemice şi infecţii cu protozoare. Tot imunitatea celulară mai intervine în fenomenele de hipersensibiljzare, în mecanismele de respingere a grefelor şi transplantelor, precum şi în distrugerea celulelor tumorale.
Există o multitudine de alţi factori care intervin în apărarea anti-infecţioasă, alături de componentele sistemului imunitar, mai sus enumerate.
1) Vârsta - este im element cheie. La naştere, aparatul imunitar este în mare parte nefuncţional, imunitatea fiind "împrumutată" de la mamă pentru o perioadă de timp.
Apoi ea se construieşte cu fiecare contact cu germenii (vaccinuri sau boli naturale) şi se maturează în jurul vârstei de 7-8 ani. Apoi imunitatea devine din ce în ce mai bună şi competentă toată viaţa adultă, pentru a înregistra o nouă scădere către vârsta a treia, unde se înregistrează un răspuns slab al imunităţii celulare, precum şi o scădere a reactivităţii întregului organism, ca urmare a uzurii de
vârstă.
2) Complexul de histocompatibilitate (sistemul HLA) - este un sistem, compus dintr-un grup de gene localizate pe braţul scurt al cromozomului 6, care controlează sinteza acelor proteine aflata pe suprafaţa celulelor organismului, care conferă specificitatea tisulară absolută fiecărui individ. Sistemul HLA, prin produsele lui (proteine şi glicoproteine) este implicat în variate fenomene imunolo-gice: respingerea grefelor şi transplantelor, protecţia fătului faţă de celulele materne, precum şi în reglarea sistemului imunitar.
3) Imunitatea de specie. Există o imunitate naturală, datorată constituţiei genetice. Oamenii nu fac boli ca ale cailor şi vitelor şi viceversa, câinele şi pisica nu fac rujeolă sau oreion, boli specifice ale oamenilor.
4) Factorii nutriţionali - alimentaţia reprezintă un element important al întăririi (sau slăbirii) imunităţii naturale a organismului, după cum vom preciza în capitolul special dedicat. Un rol important în apărarea anti-infecţioasă îl deţin vitaminele (vitamina A, care creşte rezistenţa antimicrobiană şi anti-fungică şi vitamina C).
5) Factorii endocrini - excesul ca şi deficienţa de cortico-steroizi constituie o predispoziţie crescută la infecţii. Vom vedea imediat cum stresul prelungit, care predispune la eliminări crescute de corticosteroizi şi alţi hormoni de stres, duce la o reducere semnificativă a apărării imunitare.
De asemenea, hipotiroidismul favorizează infecţiile prelungite şi dificile.
6) Mediul înconjurător -poate acţiona asupra sistemului iinunitar prin factori care dezvoltă apărarea anti-infecţioasă (mişcarea în aer liber, expunere la soare, aer curat etc.) sau prin factori cu efect imunodepresiv (iradiaţii, accidente, prezenţe de metale grele - plumb, cadmiu etc.)
7) Sistemul nervos centra! - are o influenţă certă asupra mecanismelor imunogene. Există studii care arată rolul negativ pe care îl au marile depresii psihice, oboseala, nevrozele, excitaţiile dureroase, etc. asupra infecţiilor. Rolui sistemului nervos şi al psihicului asupra imunităţii este atât de evident şi atât de important, încât există o nouă ştiinţă care se ocupă de acest impact, numită psiho-neuro-imunologia. Este o ştiinţă modernă, de graniţă, în care psihologii se ocupă în mod deosebit de influenţele pe care psihicul uman le are asupra imunităţii organismului, deci asupra suferinţelor sale fizice. Biologia modernă descoperă din ce în ce mai mult impactul uriaş pe care îl are modul de gândire şi comportamentul omului modern asupra stării sale de sănătate.
Noua paradigmă a biologiei cuantice Biologia modernă a ultimilor ani a adus o serie de descoperiri care modifică radical modul în care înţelegem funcţionarea în general a organismului uman.
Corpul omenesc este o comunitate de 15 trilioane de celule, care trăiesc în armonie şi conlucrează pentru binele şi armonia întregului. Biologia clasică considera că genele, încărcătura ereditară erau cele care controlau biologia. Dar ultimele descoperiri ale microbiologici celulare, în special lucrările dr. Bruce Lipton au arătat că acest control al biologiei vine din mediul înconjurător. Mai precis, PERCEPŢIA omului asupra mediului înconjurător ne controlează biologia. Nu genele, ci PERCEPŢIA noastră conduce comportamentul omenesc şi chiar expresia genetică. O genă nu se poate activa de sine stătător. Genele sunt supuse unui control epigenetic, în care percepţia mediului înconjurător controlează genele. Percepţiile anormale s.electează gene anormale şi determină producţia de proteine anormale în organism.
In această lumină, cancerul şi alte boli severe, precum bolile auto-imune devin boli ale percepţiei, în care organismul încearcă să facă faţă, aşa cum ştie el mai bine, unui mediu ostil, care nu-1 sprijină, într-un fel sau altul. Un exemplu simplu poate fi de folos. Dacă o fiinţă umană are senzaţia că cineva vrea să-i facă rău, va lua măsuri de protecţie - se va apăra, va găsi un loc în care să se ascundă, va căuta aliaţi etc. Dacă senzaţia că cineva vrea să-i facă rău persistă mult timp, atunci va deveni percepţia ei dominantă. Permanent va căuta protecţie, se va apăra şi nu se va mai apropia de nimeni, de teama de a nu i se face rău. Toată viaţa ei va fi dominată de percepţia că i se face rău. Chiar dacă această percepţie nu va avea nici un suport în realitatea obiectivă.
Biologii moderni spun că percepţia controlează comportamentul omenesc, percepţia controlează genele, cu alte cuvinte, percepţia noastră controlează biologia omenească.
O fiinţă umană are două tipuri fundamentale de percepţii:
1) percepţii care sprijină creşterea şi reproducerea ; creşterea reprezintă o deschiderea a fiinţei umane către tot ceea ce o face să se simtă bine, o primire din exterior a nutrienţilor fizici, emoţionali şi intelectuali care-i sprijină realizarea armoniei interioare
2) percepţii care sprijină protecţia, arunci când mediul înconjurător este perceput ca fiind ostil, ameninţător,nesuportiv. Atunci organismul se închide şi-şi activează toate liniile de apărare şi protecţie, pentru a supravieţui.
Orice percepţie pe care o are fiinţa omenească sprijină fie creşterea, fie protecţia. Dar orice tip de acţiune are nevoie de energie. Pentru creştere este nevoie de energie, la fel şi pentru protecţie este nevoie de energic. Când avem nevoie de multă energie pentru protecţie, nu mai avem suficientă pentru creştere şi aceasta se opreşte. Supravieţuirea fiinţei umane este un raport dintre creştere şi protecţie. Un om are nevoie de creştere permanentă pentru a se simţi în echilibru şi armonie.
In fiecare zi, avem nevoie să învăţăm lucruri noi, să experimentăm trăiri noi, să creştem la unul dintre nivelele fiinţei noastre. Atunci când nu mai avem energie pentru creştere, pentru că am investit toată energia în apărare şi protecţie, începe moartea interioară a organismului nostru.
în jurul fiinţei umane sunt mii de industrii care stimulează frici şi ameninţări, astfel încât investiţia în protecţie să fie din ce în ce mai mare : poliţe de asigurare, asigurări de sănătate, de viaţă, pentru maşină şi case, pentru viitorul copiilor, diplome pentru asigurarea viitorului, etc. Industria apărării ne convinge că merită investiţii imense pentru a ne apăra de inamici nemiloşi, iar industria farmaceutică ne convinge că merită alte investiţii uriaşe, pentru a ne apăra de inamici nevăzuţi din aerul pe care îl respirăm sau din apa pe care o bem. Fiinţa umană este înconjurată de cereri de a-şi dezvolta mecanismele de protecţie zilnic, de cele mai multe ori în dauna creşterii personale.
Percepţia mediului înconjurător este cea care decide dacă ne dezvoltăm spre creştere sau spre protecţie. Cu cât o fiinţă umană trăieşte mai mult în frică, cu atât îşi închide mai tare propriul sistem şi refuză orice aport din mediul înconjurător, depărtându-se de creştere.
Cu cât este mai multă frică, cu atât este nevoie de mai multă protecţie, cu atât mai mult se opreşte creşterea şi organismul devine cu atât mai susceptibil la boli.
Pe o scală de la plus la minus, avem următoarea reprezentare a comportamentului unei celule sau a organismului omenesc :
+ atracţie 0 indiferenţă - respingere
iubire, creştere zgomot de fond frică, protecţie
O fiinţă umană se poate duce către un capăt sau celălalt al scalei, oscilând de o parte şi de alta a unei zone de indiferenţă, reprezentată de stimuli consideraţi zgomot de fond, pe care nu îi ia în seamă.
Iubirea este cel mai important factor de creştere pentru un om, care furnizează armonie sistemului. Iubirea este o energie ce coordonează şi face din comunitatea de celule care este fiinţa umană un sistem funcţional.
Frica este opusul iubirii, este o stare care face ca sistemul să se închidă. De orice te temi te îndepărtezi, ai o aversiune faţă de acel lucru, de îndepărtezi de el, îţi închizi sistemul pentru a nu mai avea de-a face cu ci.
Toate percepţiile învăţate de copil în perioada prenatală îl ajută să dobândească câte o valoare pentru orice lucru din lume. El va folosi aceste valori pentru a-şi adapta comportamentul în lume.
Hipotalamusul este sediul din creier în care se determină valoarea vinei percepţii (dacă este plăcută sau stresantă). Acesta trimite semnale către hipofiză, glanda coordonatoare a tuturor glandelor endocrine, care la rândul ei activează sistemul corticosupra-renalei, pregătit pentru reacţie de tip "luptă sau fugă", declanşată de o situaţie stresantă. Se vor elibera hormoni şi alte substanţe care vor pregăti organismul pentru o situaţie tip "luptă sau fugă".
Pregătirea organismului |
sus |
Există trei modalităţi principale pentru a pregăti organismul să facă faţă unei situaţii stresante:
1) Primul lucru pe care îl face corticosuprarenala este să secrete substanţele care redirecţionează fluxul de sânge de la viscere către braţe şi picioare; de ce se întâmplă acest lucru? Pentru că în situaţiile tip "luptă sau fugă" avem nevoie în principal de mâini şi picioare (cu care ne luptăm sau fugim), şi mai puţin de viscerele abdominale şi toracice. Când viscerele primesc mai puţin sânge, deci mai puţini nutrienţi, în mod constant, mai ales dacă situaţia tip "luptă sau fugă" este percepută continuu, zi de zi, atunci se opreşte creşterea.
2) Al doilea lucru pe care îl face corticosuprarenala este să secrete cortizon, care are drept acţiune principală oprirea sistemului imunitar al organismului. Sistemul imunitar este cel care ne protejează de bacterii şi virusuri. Când omul se simte atacat de un leu, ce este mai important, leul sau bacteria din mediul înconjurător? Ameninţarea imediată este din partea leului, aşa că imunitatea este sacrificată, prin închiderea naturală a sistemului imunitar şi redirecţionarea întregii energii către răspunsul organismului la ameninţarea exterioară.
3) Al treilea lucru pe care îl fac hormonii de stres ai corticosuprarenalei este să facă o redirecţionare a fluxului sanguin de la nivelul creierului anterior, a lobului frontal, care este sediul logicii şi raţiunii, către creierul posterior, care este sediul comportamentelor reflexe. în situaţii tip "luptă sau fugă" nu este timp de gândire şi de scheme logice, este nevoie de comportament reflex, care să ajute la supravieţuire.
Aşadar, în situaţii de stres acut, persoana îşi opreşte creşterea, îşi închide imunitatea şi îşi opreşte raţiunea.
Dacă persoana trăieşte constant într-o situaţie de stres, într-o situaţie pe care o percepe continuu drept o situaţie de "fugă sau luptă", atunci organismul în mod constant:
- nu mai creşte
- nu mai are imunitate
- este mai prost şi mai lipsit de raţiune şi logică Această argumentaţie explică multele dintre probleme de sănătate cu care se confruntă oamenii din ţările civilizate, în special copii. înţelegem de ce există atâtea tulburări metabolice, atâtea probleme de imunitate, dar şi atâta lipsă de logică şi raţiune în lumea în care trăim.
Stimularea imunitară nu mai este limitată doar la o sprijinire, naturală sau chimică a unor sisteme ale organismului. Ci devine mi efort de reglare a funcţionării întregului organism, prin armonizarea reacţiilor sale interioare şi mai ales, prin schimbarea PERCEPŢIILOR sale asupra realităţii înconjurătoare.
Ca fiinţe umane, felul în care percepem, adică modul cum vedem, ne amintim şi ne închipuim lumea este un amestec de realitate frustă şi iluzii alinătoare. Nu putem trăi fără realitate şi nu ne descurcăm fără iluzie. Fiecare serveşte unui anumit scop, fiecare nu permite influenţa celeilalte decât între anumite limite, iar felul în care trăim lumea reprezintă compromisul negociat între aceşti rivali. Putem spune că oamenii posedă un sistem de imunitate psihologică menit să le apere mintea de nefericire, în acelaşi fel în care sistemul de imunitate fizică le apără corpul de boli. Metafora aceasta este deosebit de pertinentă. De exemplu, sistemul de imunitate fizică trebuie să stabilească un echilibru între două nevoi concurente: nevoia de a recunoaşte şi de a distruge invadatorii străini, precum
viruşii şi bacteriile şi nevoia de a recunoaşte şi respecta celulele proprii ale organismului.
Dacă sistemul de imunitate fizică este hipoactiv, nu reuşeşte să apere corpul de agresori şi persoana are diferite infecţii; dacă însă sistemul de imunitate fizică este hiperactiv, acesta va fi atât de vigilent încât îşi va ataca propriile celule, aşa apărând bolile autoimune. Un sistem sănătos de imunitate fizică trebuie să găsească echilibrul între nevoile sale concurente, precum şi o cale de a ne apăra, dar nu exagerat de bine. In mod analog, când ne confruntăm cu suferinţa provocată de respingere, dispariţie, nenorocire şi eşec, sistemul de imunitate psihologică trebuie şi el să ne apere, nici prea mult ("eu sunt perfect şi toţi sunt împotriva mea")/ dar nici prea puţin ("sunt un ratat şi ar trebui să mor"). Un sistem sănătos de imunitate psihologică stabileşte un echilibru care ne permite să ne simţim suficient de bine încât să facem faţă situaţiei, dar destul de rău ca să şi acţionăm cumva, încercând să modificăm situaţia. Avem nevoie de protecţie, adică să nu fim nici lipsiţi de apărare şi nici în defensivă, mintea noastră putând astfel căuta în mod firesc cea mai bună perspectivă asupra lucrurilor, făcând în acelaşi timp eforturi ca punctul respectiv de vedere să rămână în acceptabilă armonie cu faptele.
Lumea în care trăim este frumoasă şi plină de iubire. Natura ne înconjoară de veacuri cu bogăţia ei alimentară şi cu frumuseţea arborilor şi florilor sale. Dacă oamenii vor reuşi să iasă din casele de beton în care s-au închis, dacă vor reuşi să restabilească legătura cu Natura din care fac parte, PERCEPŢIA lor se va schimba de la centrarea pe frică şi ameninţare, la centrarea pe iubire şi creştere interioară.
întregul demers al cârtii de faţă este în spiritul acestei modificări de percepţie, a echilibrării dintre iluzia şi realitatea în care trăim. încercăm să vă arătăm câte instrumente există la îndemână pentru a vă sprijini în armonizarea organismului dumneavoastră. Oameni minunaţi, cercetători, medici, vindecători populari au căutat de sute de ani instrumente terapeutice care să sprijine fiinţa umană în redobândirea echilibrului interior, a armoniei sistemului celular din care sunt alcătuiţi.
PERCEPŢIA tuturor celor care şi-au adus contribuţia la vindecarea semenilor lor este întotdeauna centrată pe IUBIRE şi pe CREŞTERE. Vă invităm să ne însoţiţi în descoperirea lumii minunate a vindecării şi a rearmonizării trupului şi sufletului.
Generalitati
