Hipomagnezemia poate fi si consecinta unor
tulburari ale reabsorbtiei tubulare renale, asociate de obicei cu pierderi
renale de potasiu si hipokalemie. Unii pacienti, in special cei cu sindrom Bartter, prezinta hipercalciurie. Sindromul Gitelman, asemanator sindromului Bartter, este asociat de asemenea cu alcaloza meolica hipokaliemica, hipermagneziurie si hipomagnezemie, dar excretia calciului este scazuta. Totusi, la acesti pacienti, excretia calciului este anormal de scazuta. Dupa un transt renal se poate obser o hipomagnezemie tranzitorie, datorata diminuarii reabsorbtiei tubulare renale.
Aminoglicozidele, cisplatinul, diureticele, foscarnetul si ciclosporina pot determina pierderi
urinare de magneziu. Aminoglicozidele, dupa administrare prelungita, determina hipomagnezemie si hipokalemie prin perturbarea reabsorbtiei tubulare, de obicei la pacientii care au primit mai mult de 8,0 g de aminoglicozide. Dupa intreruperea tratamentului, de regula se produce o recuperare completa. Majoritatea pacientilor tratati cu cisplatinium dezvolta o hipomagnezemie care poate fi severa; hipokalemia este mai rara. Responsabila pentru aceste tulburari ar putea fi afectarea mitocondriilor din celulele tubulare. Chiar dupa intreruperea cisplatiniumului, defectele nefronului pot persista un timp nedefinit. De mentionat ca la pacientii cu hipomagnezemie si hipocalcemie rezultate din nefrotoxicitatea cisplatiniumului, calcitriolul poate creste pierderile de magneziu. Aproximativ un sfert din pacientii tratati cu ciclosporina si prednison, dupa transt renal, au scaderi ale nivelurilor serice de magneziu sub 0,5 mmol/ 1 (1,2 mg/dl). Desi diureticele de ansa sunt agenti puternici magneziurici, hipomagnezemia nu este frecventa, cu exceptia pacientilor care primesc doze mari de diuretice sau care primesc doua sau mai multe diuretice care actioneaza la niveluri diferite ale nefronului. Tratamentul cu pentamidina, teofilina sau factori de crestere hematopoietici granulocito-macrofagici poate cauza hipermagneziurie si hipomagnezemie.
TRATAMENT
Tratamentul hipomagnezemiei trebuie sa-si propuna corectarea cauzei generatoare. Hipomagnezemia datorata unor aporturi alimentare insuficiente sau unor afectiuni ce diminua absorbtia intestinala sau produc pierderi urinare excesive se corecteaza prin administrarea orala de saruri de magneziu. Pacientilor cu
aritmii cardiace potential grave sau cu rsaturi si
greata li se recomanda sulfat de magneziu pe cale intravenoasa. Un ml de solutie 50% de sulfat de magneziu heptahidrat (MgSO4. 7H2O) contine 2,1 mmol (50 mg) de magneziu. Doza uzuala pentru adult a sulfatului de magneziu 50% este de 2 ml la 6 ore in prima zi, apoi jumatate din aceasta doza in urmatoarele 3-4 zile. Sulfatul de magneziu se poate injecta intramuscular, dar injectiile sunt dureroase si pot produce cresteri ale nivelurilor creatin-fosfokinazei, reflectand leziuni musculare si compromitand loarea determinarilor enzimei in scopul depistarii rabdomiolizei. Cand se recomanda administrarea parenterala, se prefera perfuzia sulfatului de magneziu in doze de 4,2 mmol (lg) la interl de 6 ore. Pacientii care necesita sulfat de magneziu intravenos prezinta frecvent hipokalemie si hipofosfatemie asociate. La sulfatul de magneziu se poate adauga fosfat de potasiu si clorura de potasiu, intr-o solutie salina de 0,5 N cu 5% glucoza. Continutul total de potasiu din fiecare flacon de perfuzie trebuie sa reprezinte un sfert din doza necesara zilnica. La pacientii cu debit urinar normal, se pot administra aceste solutii in cantitate de 750 ml la fiecare 6 ore pana cand dispar greata si vomismentele si devine posibil aportul pe cale orala. La pacientii cu tetanie prin deficit de magneziu, desi coexista si o hipocalcemie, calciul nu este eficient in general, iar perfuzia cu saruri de magneziu necesita de obicei minimum 2 ore pentru a corecta tetania. Disparitia completa a tuturor semnelor de tetanie latenta, cum sunt semnele Chvostek si Trousseau, poate necesita pana la 24 de ore. Sunt disponibile mai multe preparate de saruri de magneziu per os. Astfel, 5 ml de antiacid continand hidroxid de magneziu (Maalox, Gelusil, Mylanta) contin 14 mmol (340 mg) de magneziu. Totusi, exista doua obiectii teoretice impotri utilizarii acestor preparate: ele pot contine saruri de aluminiu, care sunt contraindicate daca exista tulburari renale si fixeaza fosfatul in intestin, ceea ce favorizeaza in sine pierderile de magneziu. Printre alte preparate, se pot folosi clorura de magneziu si gluconatul de magneziu in lete, precum si oxidul de magneziu disponibil comercial sub forma de pudra. Dat fiind ca atat spironolactona, cat si triamterenul determina o retentie de magneziu si potasiu, aceste medicamente pot fi adjunte utile in mentinerea unei balante normale a magneziului la pacientii cu tratament diuretic. Doza recomandata de saruri de magneziu in tratamentul torsadei rfurilor sau a aritmiilor ventriculare nu este fixata, in general perfuzia a 4 ml de solutie 50% de MgSO4. 7H2O (8 mmoli) timp de 1 - 2 min nu comporta riscuri si are ca rezultat o concentratie a magneziului seric de 1 - 1,7 mmol/ 1 (2,4 - 4,1 mg/dl). Aceasta fi urmata de perfuzii de cate 8-l2 mmol/ora (200 - 300 mg/ora) timp de 4 - 8 ore, iar apoi doze mai mici. Desi, dupa aceasta schema, pot apare flush facial si senzatie de caldura, concentratia serica rezultata nu depaseste 1,8 mmol/1 (4,4 mg/dl). Sarurile de magneziu trebuie administrate cu maxima precautie la pacientii cu
insuficienta renala.
Mai multe studii sugereaza ca administrarea
sarurilor de magneziu la pacientii cu infarct miocardic acut care nu prezinta hipomagnezemie sau hipokaliemie ar produce scaderea mortalitatii. Totusi, intr-un studiu prospectiv mai recent (ISIS - 4), ce cuprinde 58.050 de pacienti carora li s-a administrat o doza de incarcare de 8 mmol (200 mg) de magneziu, urmata de inca 72 mmol (1.800 mg) in urmatoarele 24 de ore, nu s-a inregistrat vreun beneficiu. Astfel, la pacientii cu infarct miocardic necomplicat nu exista o indicatie clara de administrare a magneziului.
Sarurile de magneziu au fost propuse de asemenea ca adjunt in tratamentul astmului, pentru relaxarea muschilor netezi bronsici. Nu exista suficiente date in prezent, care sa certifice eficacitatea acestui tratament.
