Terapia anticon-vulsivanta Tratamentul anticonvulsivant cu oricare din medicamentele folosite induce un deficit dobandit de tamina D, prin cresterea conversiei taminei D in compusii inacti. Cu cat aportul
alimentar de tamina D este mai scazut, cu atat riscul ca tratamentul anticonvulsivant sa conduca la anomalii ale meolismului mineral si osos este mai important. Manifestarile cuprind un
rahitism sever, cu fracturi osoase, hipocalcemie, hipofosfatemie si, uneori, miopatie proximala. Cel mai adesea nu se observa o hipocalcemie franca, iar o osteomalacie moderata poate fi singurul simptom clinic. La alti pacienti cu tratament anticonvulsivant indelungat nu apar simptome sau semne clinice, dar densitatea osoasa este mai redusa decat normal si raspunde favorabil la suplimentarea cu tamina D.
Anticonvulsivantele stimuleaza enzimele hepatice micro zornaie de tip mixed-oxidaze si astfel maresc rata clearance-ului taminei D si ameolitilor sai. Fenitoinul perturba, de asemenea, absorbtia intestinala a calciului, independent de efectele asupra taminei D; de asemenea, are efecte nefaste asupra functiei celulelor osoase in tro, inclusiv prin inhibitia sintezei de colagen.
Desi in atie cu populatia normala nivelurile de 1,25 (OH)2D sunt mai scazute la pacientii tratati cu anticonvul-sivante timp indelungat, exista mari variatii indiduale. Prevalenta mai mare a acestei anomalii la unele populatii europene si la persoanele cu retard mental reflecta, probabil, aportul mai redus de tamina D la aceste grupe. Refacerea masei
minerale osoase si disparitia unei eventuale hipocalcemii se pot obtine prin suplimentarea taminei D, asociata cu calciu pe cale orala. Ajustarile dozelor se fac in functie de varsta si de masa corporala a pacientului, dar doze de aproximativ 50.000 de unitati de tamina D saptamanal si 1 g de calciu elemental pe zi, timp de mai multe luni, sunt de obicei suficiente. Ca alternativa, administarea unei capsule de 50.000 de unitati de tamina D lunar poate avea efect preventiv, daca tratamentul anticonvulsivant trebuie administrat cronic.
Rahitismul tamino-D-dependent tip I Rahitismul se poate datora unei rezistente la actiunea taminei D sau unui deficit de tamina D. Rahitismul tamino-dependent de tip I, denumit inainte si rahitism pseudo-tamino-D-dependent, difera de
rahitismul tamino-rezistent prin faptul ca este mai putin sever, iar anomaliile biochimice si radiologice sunt reversibile cu doze mari de tamina D.
Manifestarile clinice cuprind hipocalcemie, frecvent insotita de tetanie si convulsii, hipofosfatemie, hiperparatiroidism secundar si osteomalacie, frecvent asociate cu deformari scheletice si cresteri ale fosfatazei alcaline. Sunt necesare doze de tamina D sau calcifediol de 100-l000 de ori mai mari decat dozele obisnuite pentru ameliorarea afectarii osoase, in timp ce doze fiziologice de calcitriol o pot ndeca. Aceasta constatare este in concordanta cu datele fiziopatologice. Afectiunea, avand caracter autosomal recesiv, se datoreaza unui defect al conversiei 25(OH)D in 1,25(OH)2D. Nivelurile plasmatice de 1,25(OH)2D sunt joase sau nedetecile, chiar dupa administrarea unor doze mari de tamina D sau calcifediol. Raspunsul la dozele mari de tamina D sau calcifediol se datoreaza probabil actiunii directe a concentratiilor inalte de 25(OH)D. Tratamentul necesita adaptarea atenta a dozei de calcitriol, mai ales in perioadele de crestere.
