Diagnosticul de fotosensibilitate necesita un istoric atent pentru a defini durata semnelor si simptomelor, lungimea timpului dintre expunerea la lumina solara si aparitia acuzelor subiective si modificarile vizibile ale pielii. Varsta de debut poate, de asemenea, sa fie un indiciu util; de exemplu, foto sensibilitatea acuta din protoporfiria eritropoietica incepe aproape intotdeauna in copilarie, in timp ce fotosensibilitatea cronica din porfiria cutanata tardiva incepe tipic in deceniile patru si cinci de viata. Un istoric de expunere la medicamente si substante chimice sistemice si topice poate furniza informatii importante. Multe clase de medicamente pot proca fotosensibilitate, fie pe baza fototoxicitatii, fie a fotoalergiei. Aromele, precum moscul continut in numeroase produse cosmetice, sunt, de asemenea, fotosensibilizanti puternici.
Examinarea pielii poate oferi, de asemenea, indicii importante. Regiunile anatomice care sunt protejate natural de lumina solara directa, cum sunt pielea paroasa a capului, pleoapele superioare, regiunile retroauriculare, infranazale si submento-niere pot fi respectate, in timp ce regiunile expuse prezinta trasaturile caracteristice ale procesului patologic. Aceste modele de localizare anatomica sunt utile, dar nu infailibile in a pune diagnosticul. De exemplu, sensibilizatorii de contact aeropurtati care vin in contact cu pielea pot produce o
dermatita ce poate fi dificil de deosebit de fotosensibilitate, in ciuda faptului ca o astfel de substanta poate declansa reactivitatea cutanata in regiuni aparate de lumina solara directa.
Multe afectiuni dermatologice pot fi procate sau agravate de lumina (elul 58-2). Rolul luminii in procarea acestor raspunsuri poate fi dependent de anomalii genetice, variind de la defectele bine descrise in repararea ADN-ului din xero-derma pigmentosum, pana la anomaliile ereditare in sinteza hemului, care caracterizeaza porfiriile. in anumite boli de fotosensibilitate a fost identificat cromoforul, in timp ce in majoritatea, agentul absorbant de energie este necunoscut.
Eruptia polimorfa la lumina Dupa arsura solara, cel mai frecvent tip de boala de fotosensibilitate este eruptia polimorfa la lumina, al carei mecanism este necunoscut. Multi indivizi afectati nu cer niciodata asistenta medicala, deoarece afectiunea este deseori tranzitorie, devenind manifesta in fiecare primavara la expunerea initiala la soare, dar apoi disparand spontan cu continuarea expunerii, un fenomen cunoscut drept "calire\". Manifestarile majore de eruptie polimorfa la lumina cuprind papule eritematoase pruriginoase (deseori intens pruriginoase), care pot fuziona in placi pe ariile expuse ale fetei si bratelor sau si in alte zone, facand distributia in placi si neomogena.
Diagnosticul poate fi confirmat prin
biopsie cutanata si prin efectuarea unor procedee de fototestare, in care pielea este expusa la doze eritematogene multiple de UV-A si UV-B. Spectrul de actiune pentru eruptia polimorfa la lumina este, de obicei, in aceste portiuni ale spectrului solar.
Tratamentul acestei boli cuprinde inducerea "calirii\" prin administrare controlata de lumina UV, fie singura, fie in asociatie cu fotosensibilizatori ca psoralenii ( mai jos).
Fototoxicitatea si fotoalergia Aceste afectiuni de fotosen-sibilitate sunt legate de administrarea topica sau sistemica de medicamente si alte substante chimice. Ambele necesita absorbtia de energie de catre un medicament sau o substanta chimica, ducand la producerea unui fotosensibilizant in stare excitata, care poate transfera energia absorbita unei molecule de vecinatate sau oxigenului molecular, generand, astfel, substante chimice tisular distructive.
Fototoxicitatea este o reactie neimunologica procata de medicamente si substante chimice, dintre care, cateva sunt enumerate in elul 58-3. Manifestarile clinice frecvente cuprind eritemul asemanator unei arsurii solare care se descua-meaza rapid sau se exfoliaza in cateva zile. In plus, pot sa apara edem, cule si bule.
Fotoalergia este deosebita prin faptul ca sistemul imun participa la procesul patologic. Sensibilizantul in stare excitata poate crea radicali liberi haptenici foarte insili, care se leaga covalent de macromolecule pentru a forma un antigen functional capabil sa proace un raspuns de hipersensibilitate intarziata. Unele din aceste medicamente si substante chimice ce produc fotoalergie sunt enumerate in elul 58-4. Manifestarile clinice difera tipic de cele de fototoxicitate prin faptul ca o dermatita eczematoasa intens pruriginoasa tinde sa predomine si elueaza spre modificari de tip lichenificare, infiltrare, "de piele acita\" in zonele expuse solar. Un mic subgrup (poate 5-l0%) dintre pacientii cu fotoalergie poate dezlta o hipersensibilitate persistenta de exceptie la lumina, chiar cand medicamentul sau substanta chimica declansatoare a fost identificata si eliminata. Cunoscuta ca reactie persistenta la lumina, aceasta poate fi debilitanta pentru ani de zile. Unii au intrebuintat termenul de dermatita actinica cronica pentru a cuprinde aceste stari hiperresponsive cronice.
Confirmarea diagnostica a fototoxicitatii si fotoalergiei poate fi deseori obtinuta utilizand procedee de fototestare. La pacientii suspecti de fototoxicitate, determinarea dozei eritematogene minime (DEM) in timp ce pacientul este expus la un agent suspectat si apoi repetarea DEM dupa intreruperea agentului poate furniza un indiciu pentru identificarea medicamentului sau substantei chimice cauzale. Se pot face teste fotoepicutane pentru a confirma diagnosticul de fotoalergie. Aceasta este o varianta simpla a testarii epicutane ("patch\") obisnuite, in care o serie de fotoalergeni cunoscuti sunt aplicati pe piele in duplicat si un set este iradiat cu o doza suberitematoasa de UV-A. Aparitia de modificari eczematoase in regiunile expuse la sensibilizant si lumina este un rezultat pozitiv. Anomalia caracteristica la pacientii cu reactie persistenta la lumina este un prag scazut la eritemul procat de UV-B. Pacientii cu dermatita actinica cronica pot avea un spectru larg de hiperresponsivitate la UV.
Tratamentul fotosensibilitatii la medicamente consta, cu prioritate, din eliminarea expunerii la agentii chimici responsabili pentru reactie si din minimalizarea expunerii la soare. Simpto-mele acute de fototoxicitate pot fi ameliorate de comprese umede racoritoare, glucocorticoizi topici si agenti antiinflamatori nesteroidieni administrati sistemic. La indivizii grav afectati, o cura rapid descrescatoare de glucocorticoizi sistemici poate fi utila. Utilizarea judicioasa a analgezicelor poate fi necesara.
Reactiile fotoalergice necesita o conduita terapeutica similara. Mai mult, indivizii suferind de reactivitate persistenta la lumina trebuie protejati cu meticulozitate de expunerea la lumina. La unii pacienti la care glucocorticoizii sistemici administrati cronic si in doze mari proaca riscuri inaccepile, se impune utilizarea agentilor citotoxici, ca azatioprina sau ciclofosfamida.
