mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  
termeni medicali


Sistemul nervos
Index » Boli » Sistemul nervos
» Tristetea si conditia umana

Tristetea si conditia umana







Scrutind trecerile posibile dinspre tristete inspre alte teritorii si peisaje ale constiintei, ne intrebam daca aceasta conditie aparent fundamentala a vietii sufletesti, aceasta miscare de translatie din climatul afectiv se realizeaza cu un transport amplu de material sau este doar un imprumut de miscare, o trimitere sau convergere, o extrapolare sau o vectorializare mai viguroasa pe care viata o primeste la un moment dat ? Poate, din toate cite ceva ; si la fiecare individ putin altfel, cu o amprenta personala, parte din eul intraductibil" prin care oamenii se descifreaza, comprehensiv, intre ei.
Se folosesc, fara diferenta marcata de nuante, mai ales in limbajul comun, conceptele de depresie, melancolie si tristete. Tristetea nu este insa un constat, spre deosebire de alti semnificanti de stari sufletesti, nuante afective sau trasaturi portretistice ale persoanei. Pentru a descrie pe cineva in tristetea lui, trebuie sa dispui de o tensiune si o capacitate mare de comunicare. Cei neemotivi nu se vor ocupa si nu se intereseaza de ceilalti, pentru ca referinta la propria lor tristete este saraca ! Trebuie sa stii" sa fii trist, ca sa te regasesti in tristetea lumii. Neemotivul nu este neaparat un lipsit de bucurii, ci unul caruia ii ramin straine satisfactiile generozitatii, ramine departe de tristete si ris, de abatere si de bucurie, dar mai departe de tristete decit de bucurie. Intre capetele bucuriei, distanta, respectiv canalul existential este mai ingust decit intre capetele tristetii.



In materie de afectivitate, revelatiile comprehensive (luminarea spre interior) vin din trairea directa si, poate, din reciprocitatea de constiinta. Despre instinct stim cel mai mult observind, investigind fenomenologic, detasin-du-ne experimental de conditiile sale constrictive. Iar despre inteligenta stim in chipul cel mai explicativ prin atie cu cineva pe care ni-l propunem asemanator si cel putin egal cu noi (subdotatii ' ca sa nu spunem reprezentantii prostiei ' nu prezinta nici macar utilitatea referintei). In materie de etica, prin referire intelegem obiectivare, abstractie. Puterea binelui se citeste in ceilalti.
Despre afectivitate, asadar, aflam cel mai mult prin explorarea subiectiva, care ne-o reveleaza ca general al lumii. Cu alte cuvinte, aflam ceva prin extrapolarea subiectivitatii noastre inspre polul anihilarii egocentrice si egoiste. Extindem prin asemanare si arbitrar experienta noastra asupra lumii, aproximind-o, apoi o detestam" ca pe un fruct al altruismului nemoderat.

Tristetea, ca si nelinistea, face parte din grupa conditiilor naturale pentru care avem cea mai sustinuta tendinta de depasire. Insa, paradoxal, ea nu ni se pare niciodata neutralizabila sau in cuplu dialectic (anihilare, compensare) cu bucuria. Legea fundamentala de balansare, de echilibrare a tristetii nu se reduce doar la bucurie, ci se defineste mult mai amplu si nuantat : ca impacare de sine, pace interioara, comuniune de valori.
Tristetea ne apare ca o incetosare a seninatatii, un factor de diminuare, de grevare a judecatilor de valoare. Vorbind mai liber, am putea spune ca este comentariul neinteligent, afectiv al binelui". Ea functioneaza practic ca un fel de motor ' sau versiunea negativa a unui motor ' ce impinge existenta spre o decentrare care se transforma intr-o miscare interioara si continua a psihismului. Tristetea ne poarta si ne reprezinta, dar e mereu prinsa in discutie, intr-o continua incercare pentru ca sa nu ne mai poarte si sa nu ne mai reprezinte. Avem aici o definitie posibila a subiectivitatii omenesti : tristetea este o substanta afectiva de profunzime a fiintei umane. Si de aci, o prima concluzie generala pentru gindirea psihiatrului (si psihologului) : daca tristetea este material si instanta a afectivitatii omenesti, ea nu tine de realitatea patologiei mintale (daca miscarea tuturor umorilor este o lege fundamentala a organizarii fluide" a corpului viu, miscarea umorilor nu este un criteriu de patologie).

Aceasta fata a fenomenelor de tristete va apare doar ca un raport posibil cu structura fiintei personalizate. Si atunci, nu cumva boala tristetii" este o simpla ura stilistica, o metafora ? Sau sintem noi departe de un limbaj corect ? Cum si care sint conditiile ce transforma aceasta referinta intr-o metoda sistematica de gindire atunci cind apare criteriul patologiei ?
In fond, contextul si fluxul vietii mintale fac sensul si puterea sentimentelor. Tristetea poate fi creatoare, asa cum bucuria poate fi sterila. Nu exista apriorism afectiv ' sau prea putin, si cu sensul general al tonalitatii (sau modulului muzical). Totul decurge din directia generala a experientei traite.
Tristetea apartinind conditiei sufletului omenesc in general nu poate sa ne fie de mare folos ca sistem de referinta in intelegerea abaterilor patologice si inca mai putin in nozografie. Probabil fiindca exista o tristete pe care nimeni nu o mai vede si este alta care face citiva pasi spre altceva si poate deveni un comentariu existential, o marca a eului, un criteriu al constiintei, un sigiliu al destinului". Dar, atunci, unde apare patologicul in aceasta profunda proprietate a sufletului nostru ?

Sintem inclinati sa credem ca tristetea se converteste in patologie acolo unde functiile ei expresive si corelative sufera o abatere. Insa si aceasta devine o definitie nemultumitoare, deoarece patologicul ar incepe ori de cite ori sensul adaptativ la traiectoria existentiala a individului ar suferi o deviatie.
Pentru noi, suferinta maladiva este de sesizat atunci cind randamentul modalitatilor adaptative ' si deci comunicante ' scade in raport cu fondul general al modelelor specifice (si nu in cadrul delimitat al continutului care umple orizontul unei constiinte unice). Boala incepe cind panta vitala (considerata ca o curba) se modifica in minus. cind individul ' in raport cu el insusi, dar mai ales cu aceasta impersonala tema pe care trebuie sa o converteasca si sa o rezolve in chip personal ' scade ca randament, ca posibilitati de energie, adecvare, prezenta etc. O asemenea definitie poate folosi in psihiatrie in scopul unificarii sale cu medicina si in perspectiva filosofiei stiintifice. Tristetea devine deci patologie atunci cind inceteaza sa mai fie unul dintre liantii desfasurarii adaptative in orbita cimpului nostru de constiinta si actiune, sau, altfel spus, un mod al sistemului de comunicare, al tuturor gesturilor proiective pe care le facem spre ceilalti.

Viata ne tine ' si ne contine ' intr-un nesfirsit potential de neprevazut, din care evident ca nu se intimpla decit o parte. Cind toate reperele sint in negativ" si dominate de tristete, are loc trecerea spre tarimul maladiei psihice. Dar acest continent intermediar este foarte mare, nebanuit si neasteptat. Aici nenumarate compensatii sint posibile, ca si intoarceri indarat. Alteori contributia celorlalti e vicarianta in chip salvator si generos.
Cind tristetea mea" devine omologata de ceilalti, ea scade intotdeauna, fiindca simetria sau dedublarea reprezinta un fel de simplificare a lumii, prin reducerea ei la jumatate.
Cea mai buna alinare a tristetii nu e visul, ci seninatatea, detasarea, neutralitatea intr-un vast peisaj de realitate.
Exista totdeauna o oscilatie afectiv-emotiva care s-ar putea numi fara nici o sarja stilistica tristetea noastra cea de toate zilele" ; un pendul de tristete, un ceas biologic al ei, un distribuitor de fiecare zi al tristetii pragmatice", reprezentind cota biologica a acestei atit de profunde dispozitii a fiintei umane. Ea seamana cu cea implicata la animale in programul lor instinctiv, unde a fi flamind (de exemplu) este egal cu a fi trist.

Si daca ne gindim ca in tot ce intreprindem alegem mereu, verificam, punem in desfasurare un si sanctionam implinirea, decidem calitatea etc., mai descoperim ca in toate aceste operatii, in acest laborator al fiintarii noastre, exista un continuu feston de tristete-netristete.
Ne-tristetea" semnifica implinirea unui model instinctiv, rezolvarea unei tensiuni, rotunjirea unei necesitati informative. Si apoi satietate, somnolenta, repaus etc. A sti" reprezinta una din cele mai generale valori antitris-tete" (fara a se echivala insa cu euforia sau bucuria), intelepciunea ' forma cea mai diferentiata de cunoastere. aceea care se depliaza in nivelul judecatilor de valoare ' este antitristetea maxima, seninatatea inteleapta, consimtirea si angajarea totala in existenta. O surprindem cind facem analiza fenomenologica a fiintarii noastre.
Pe toata aceasta imensa spirala ce cuprinde fiecare initiativa, fiecare ciclu sufletesc ' de la inregistrarea si situarea in el (incepind aici" si acum") pina la sfirsitul citit in succes sau esec ' are loc o permanenta cintarire a valabilitatii si angrenarii in fiintarea sau existenta noastra. In fiecare proiect de act, tristetea isi arunca umbra pendulara de la un maximum la un minimum, si apoi lucrurile reincep.

Tristetea ne apare, asadar, ca marele dublu ce insoteste ' precum o umbra ' inventia, actele si gesturile umane. Disparitia ei nu genereaza insa o situatie de fericire, ci o mare anxietate. Lipsa functiei de tristete este probabil mult mai anxiogena decit tristetea insasi, numita de noi substanta afectiva" a naturii omenesti. Meditatiile noastre ne-au condus sa credem uneori ca tristetea nici nu este anxiogena. Ea are in chip necesar o pendulare ce se face oarecum paralel cu ciclurile desfasurate intre apertura de constiinta dintre act si sfirsitul lui.
In patologie insa, tristetea aluneca, ancora ei nu mai tine in stinca prea lucioasa si dura a realitatii, nu mai prinde util, adaptativ, deci derapeaza, egala cu ea insasi, fara plus de cantitate, intr-o miscare fara adresa.


Patologia tristetii nu inseamna o acumulare cantitativa in mai multe variante posibile, ci o continua modulare a unui orizont existential. Uneori insa tristetea survine ca o avalansa, zdrobind perspectiva si prospectiva fiintei umane. Atunci tristetea nu este nuanta, nici nu mai este substanta de existenta, ci resorbirea fiintei intr-o consumare sterila si fara evenimente. Intram astfel pe culoarele" psihopatologiei depresive.

Spre deosebire de tristete ' moderator al vietii psihice ' depresia este o suferinta. Ea se brodeaza pe un anumit fundal afectiv care-i serveste ca o particulara traire a duratei interioare, putind sa se desfasoare de la o reactie intr-un anumit context nefavorabil (pierderea unei fiinte iubite, o decompensare materiala, o frustrare morala, un eveniment de nedreptate etc.) care constituie o modalitate de existenta pentru o perioada de timp si pina la dezvoltarea unei personalitati marcate pentru totdeauna in acest fel.
Exista numeroase modalitati de a fi depresiv, de a exista in gama afectiva a tristetii. In fond, tristetea incepe acolo unde incepe existenta omeneasca. Daca plinsul inseamna tristete, sa ne reamintim ca venim pe lume in aceasta stare si ca prima respiratie face parte din plins. Dar si in viata obisnuita, echilibrata, armonios desfasurata, exista loc pentru o anumita cantitate de tristete. Iata. deci, tot atitea motive care ne obliga sa credem ca tristetea nu inseamna implicit maladie !
Suferinta deformanta a vietii psihice incepe acolo unde tristetea interfereaza cu ritmurile normale ale psihismului, cind se adauga ceva peste cota obisnuita de tristete, cind comentarea, intelegerea, angrenarea, participarea la viata sint marcate de abatere, cind lumea e privita prin ochelarii" sumbri ai lipsei de speranta.

Omul simte ca are repere de tristete tesute in firea sa atunci cind cantitatea" de tristete este mai mare decit jocul dialectic al naturii sufletului.
Sintem tristi prin atie cu semenii nostri. Aceasta formula este aceea care se transpune cel mai frecvent in patologic. Dar unii oameni sint tristi prin firea lor. Parca nascuti ca sa masoare mereu distanta dintre suris si ingindurare. De aceea, cel mai bun ' daca nu singurul ' reper pentru tristetea noastra sintem noi insine.
Si bineinteles ca sintem ' uneori ' mai tristi decit trebuie, in atie cu noi insine. De aceea medicul intreaba pacientul daca este trist sau nu. Si daca a fost dintotdeauna trist, concluzia nu e un diagnostic, ci numai o formula existentiala.
Suprema expresie a tristetii este renuntarea la viata. Paradox care necesita o completare neasteptat de axiomatica : suprema expresie a veseliei nu este viata. Nu-i destul sa traim pentru a fi veseli, ne-ar spune hedonistii (nu fara sanse sa aiba dreptate !). Maximul de tristete se produce prin degradarea tristetii spre renuntarea la viata (sinucidere), cu teoretizarea derealizanta a inutilitatii existentei. Dar acesta este domeniul melancoliei (deci al psihozelor), tarimul poetic" al basmelor fara intoarcere, care se insoteste de o modificare profunda, de destructurarea deliranta a personalitatii.
Sa revenim insa la depresie. Ea are nenumarate intensitati posibile, are foarte variate si corelate structuri cu caracterul individului (considerat in ecou" cu suferinta) si nu ca derivate simple ale starii normale. De aceea, necesita din partea psihiatrului o subtila participare afectiva ; nu de savant, ci de om.

In momentul cind incepem sa fim depresivi, derapam, glisam pe ul inclinat al tristetii patologice ; si cu cit mergem mai jos pe aceasta panta, cu cit ne indepartam de ul normal al tristetii, cu atit timbrul, marca suferintei se poate citi in chip mai diferentiat. Aceeasi tristete ce era mobilizatoare, stimulativa pentru un efort de depasire, de trecere pe celalalt mal", se poate dilata, precipita si prin neasteptata expansiune sa zdrobeasca individul sub un val de depresie.
Pentru fiecare depresiv ar trebui sa se elaboreze un eseu de analiza existentiala, sa ne inscriem pe orbite care sa mimeze perspectivele, orizonturile, angajarile lui. Pornind de la tristete si pe baza asemanarii dintre varietatile ei individuale descoperim, in cele din urma, compasiunea. Cu atit mai mult, cu cit depresia atinge corzile cele mai profunde ale psihismului. Balzac credea chiar ca cei ce au suferit mult, au trait mult"
Rezumind o lunga discutie, vom spune ca tristetea si depresia sint trairi interioare serioase si grave, mergind in profunzimea fiintei autentice.

Depresivului adevarat nu ii este mila de sine si aceasta suferinta autentica ii acorda o nota de decenta, de izolare, de singuratate (un om care ramine fata in fata doar cu el insusi). Aceasta i2olare se insoteste de o scadere si devalorizare a intereselor inspre lume, cu o schimbare de sens si o detasare a preocuparilor. Depresivul nu se mai intereseaza de prezent si viitor, rezumindu-se la o recadere in sine si inspre trecut.
Depresia ca traire interioara are diverse grade de profunzime, care incep cu diminuarea intereselor fata de lume, ou apatie : reducere insemnata a fondului vital, dezinserarea instinctivo-afectiva, saracie a sentimentelor, devalorizarea lumii si a semenilor. Sint trairi apropiate de cele intilnite in starile de depersonalizare si derealizare din alte sectoare ale psihopatologiei. Acest sentiment de depersonalizare poate fi precedat de trairea insuficientei si neputintei, a inutilitatii, a unei plictiseli vitale care pot evolua dupa diverse directii si modele realizind dispozitia trista propriu-zisa, durerea morala (insotita sau nu de anxietate).
La nivelul si in cadrul analizei psihiatrice obiective, depresivul ne apare cu toate functiile psihice incetinite, adica bradipsihie generalizata (incetinirea ideatiei, scaderea atentiei, incapacitate de concentrare, incetineala in modelele motorii, in miscari si gesturi etc). Depresivul e tacut, repliat, dezinteresat de ceea ce se intimpla in lumea celor multi si a tuturor. Contactul cu el se realizeaza precar si monoton, din cauza bradifemiei sau chiar a tacerii.

Sa nu uitam ca depresia este insotita de anxietate si mai rar de delir (in psihoza maniaco-depresiva, melancolia de involutie etc). Delirul depresivului se desfasoara pe teme de autoacuzare, de proprie responsabilitate, vinovatie imaginara, autodepreciere, negatie etc. Adeseori depresivul ajunge la proiectul si dorinta de sinucidere, pe care o si realizeaza cu o oarecare probabilitate deoarece stie sa mascheze intentia de a sfirsi (spre deosebire de isteric, de pilda, care duce pina la capat doar anuntarea zgomotoasa a intentiei sale de sinucidere).
Subiectiv, in depresie se inregistreaza o serie de fenomene pe care ' in mod succint ' le-am putea enumera astfel : ' trairi corporale de neplacere si maleza difuza : cenestopatia (care poate alimenta idei hipocon-driace) sau sentimentul modelului" corporal modificat (de la uritire la negare corporala), inapetenta, tulburari ale somnului si trairii lui, spasme viscerale, astenie etc. ; ' traire particulara a curgerii timpului. Viitorul nu mai are sens sau chiar nu exista pentru depresiv. Dar nici prezentul nu este trait plenar, caci depresivul nu se mai intereseaza decit ca o palida rutina de ceea ce se intimpla in preajma sa. Durata incremeneste, se spatializeaza", se solidifica". Timpul isi devine siesi propriul monument funerar.

Atitudinea de culpa si autoacuzare releva fondul de agresivitate repliata a depresivului (autoacuzare) si explica probabil sinuciderea ca o incoronare a ideii de moarte pe care lipsa de sens a vietii, blocarea viitorului si trairile de vinovatie le sustin rigid intr-un sistem logic formal. Dar si fara o motivatie explicita depresivul tinde spre moarte, prin asumarea acestui universal faliment instaurat odata cu ruperea dialecticii cunoasterii.
Clinicienii stiu ca exista reactii depresive si depresii neotice.
Depresia poate ' si foarte frecvent asa se intimpla ' invesminta orice neoza. Dar uneori poate trece chiar pe primul al simptomatologiei de suferinta sufleteasca.





Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor