mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  
termeni medicali


Sistemul nervos
Index » Boli » Sistemul nervos
» Speranta ca dimensiune creatoare

Speranta ca dimensiune creatoare







Una din trasaturile dintotdeauna ale fiintei umane, dar mai ales ale omului contemporan - acest "antropos" al prezentului vertiginos, care in fiecare moment trebuie sa-si calculeze coordonatele si sa-si verifice azimutul - a fost "cerul" sperantei si sului.
Atit de tare prinsa in scoica realului, incit constiinta pragmatica i-a devenit o caracteristica esentiala, o a doua natura, aceasta fiinta a realitatii, concretului, faptului pozitiv si prezentului perpetuu se distribuie si in dimensiunea vesnica si fara rsta a sufletului omenesc : afectitate si lumea sentimentelor. Si, care este oare cel mai general sentiment posibil, putind sa echivaleze proiectele cunoasterii ? Unul ce rene mereu in afirmare deschisa, si din care omul isi face o insigna, cel putin, daca nu un blazon ?
Acest sentiment general de care nu se indoieste, nu-i place sa fie discutat critic, sa fie relevat sau dizat in sectoare, desi il imparte permanent (in mod implicit), este tocmai structura afectiva complexa, care poate fi denumita speranta. Ea reprezinta o detasare care se intimpla in (si prin) cimpul de forte al dorintei, al posibilului bun sau favorabil.



In istoria culturii, latinii au fost cei care s-au analizat si definit existential la modul pragmatic. Spre deosebire de greci, care s-au analizat in ul Visului, cu perpetua dorinta de a se schimba, de a se metamorfoza in lumea valorilor. In ce masura au reusit ei sa contamineze, sa imbie pe semeni la filosof ia faptului sau la cea a su-
lui fara rezerve ? E greu de spus si mai greu de reconstituit, ca intentie si receptanta. In orice caz, tipul latin si cel grec de angajare noetica ramin posibile si prezente - probabil - pentru inca foarte multa vreme in sufletul omului de cultura si cilizatie mediteraniana
Dintotdeauna, in intimitatea lui, in clipe de singuratate si sinceritate elementara, Omul s-a simtit a fi o fiinta de speranta "Secreta si fascinanta, discreta si fermecatoare, speranta bate ca o inima ascunsa in arcadele fiintei" - ar spune un poet romantic.
Fiecare credem in puterea imaginatiei, intuitiv si indescriptibil de simplu, de primitiv. Si totodata sintem connsi ca nu trebuie sa o impartim cu altii. Uneori se fac chiar "asocieri de speranta", mai ales la fiintele slabe (caci cele tari spera pe cont propriu . ..). Pe de alta parte, ne "fabricam" imaginar sansa, iar ca sa n-o pierdem, credem ca e mai bine sa nu o destainuim.

Practica sperantei demonstreaza raportul dialectic dintre fiinta constienta in "destin" si dorinta, pe de o parte, si lume, pe de alta, depozit al surprizelor pentru dorinte, cutie controlata (in normalitate) a Pandorei, din care poate evada si binele si raul.
Dorinta nu e un model de cauzalitate simpla. Daca ar fi asa, adica firesc si impersonal, n-ar trebui sa ne pierdem vremea dorind si sind ! Nu e nevoie sa sam ca atunci cind bate ntul pinzele corabiei se umfla In schimb, trebuie sa sam despre zapezi incandescente, iubiri eterne, anotimpuri ireversibile . ..
Noi, oamenii, avem o innascuta tendinta sa credem ca intensificarea sului determina balanta misterioasa a probabilitatii sa se aplece spre ul dorintei, sanctionind-o pozitiv intr-un fel de notare legiferata. De unde ne. insa, aceasta caracteristica de speranta, care ne defineste atit de larg impreuna cu alte cuprinzatoare cercuri ce "aduna" natura umana la un loc sub semnul general al constiintei ?
Animalele, desigur, nu spera ! Ca sa speri, trebuie sa cunosti lumea, cu cele doua fete ale ei : cea buna si cea rea. Nu ajunge si nici nu se poate sa fii o fiinta construita doar din modele (ca animalele).

Trebuie sa fii un posesor de imaginatie si sa existi ca un "ens oniricus", sa sti ca surile pot fi proiectate intr-o disciplina a posibilului, dar - tot atit de intens - si aiurea, intr-o nelimitata "lacomie", intr-o "deliranta" dimensiune a conngerii extra-reale.
Insul uman se constituie ca o "fiinta de dorinta" fiindca dorinta corecteaza si suspenda esecul. Ea inseamna pentru succes ceea ce inseamna cunoasterea relationala pentru inteligenta, o maniera de satisfacere, de potolire a tensiunii, de echilibrare.
Atunci cind cautam sa stim. si ni se ofera material pentru "acum stiu", marea incordare a inteligentei isi gaseste linistea si impacarea. In mod analog, atunci cind speram, dorinta se insenineaza si atipeste .. .
Dorinta fara speranta ar putea fi (si este !) un modul de psihopatologie a afectitatii. Materialul de sedimentare a cunoasterii, fara intelegere, instituie delirul. Materialul de depozitare, de magma a dorintei, fara speranta, ar fi un delir de s !
Asadar, omul este si se defineste ca un "fiu al sperantei".

Dar ce spera aceasta fiinta de electie a expectativei si ocurentei ? intotdeauna spre "in sus", spre formele superior organizate, spre eul ipostaziat si nu spre eul bazai si arhetipic. Si, bineinteles, nu exista un singur mod, o directie unica de speranta si s. Aici intern criterii tipologice.
Exista fiinte "croite" pe o foarte intensa capacitate de speranta seinteietoare si creatoare de forme inedite, dupa cum putem sa ne intilnim cu tipul sperantei modeste si standardizate. Sint indizi care spera la fel de usor cum uita faptele anodine. Dar sint si "genii ale sperantei", care o nutresc pentru umanitate.
Speranta nu inseamna - edent - speranta raului, niciodata. Din acest punct de vedere, teama si aprehensiunea sint demult consacrate in functia lor anticipati va. Cel care spera rapid, intens, versatil si sintonie cu tonalitatea momentului, poarta numele de "optimist". Tipul caracterologic primar (acela care traieste "hic et nune") se afla in priza energica si olenta cu actualul. Dar il paraseste tot atit de repede cum 1-a abordat. El n-are nevoie sa fie un "rafinat" al sperantei, fiindca "alearga" in aceeasi directie. In schimb, modelul de caracter secundar (reper-eusiv) spera altfel, este alt tip.

Putem deci afirma ca exista atitea feluri de a spera, cite mari grupe de caracter exista. Si, dupa cum doua existente umane nu sint identice, nici felurile de a spera nu se suprapun.
Pe noi ne intereseaza tot asa de mult stilul sperantei ca si continutul, noutatea sau monotonia sperantei si sului. Unii isi traiesc sperantele de-a lungul rstei, fiind generosi si calzi in tinerete, dedicati succesului la rsta maturitatii si prestigiosi la batrinete (dar impartindu-si sursele prospective ale sufletului cu munificienta unor artisti). Altii stiu ca au nevoie de o cantitate de energie in aceasta provocare a destinului, care se numeste speranta si pe care o minuiesc ca un timonier, cirma.


Speranta este atit de general-umana, incit vorbim despre itor ca si cum am purta implicit o cheie a descifrarii lui. Ceea ce e frapant insa pentru noi, fenomenologii sufletului omenesc, este educatia, considerata ca proces de personogeneza. Adica o foarte complicata desfasurare a influentelor interumane, in care educatia se face ca si cum omul n-ar fi o fiinta de speranta, ci de certitudine. Cu exceptia unor rare digresiuni si aluzii.

Din copilaria rstei de gradinita si pina la maturitatea studiilor superioare, cei care stau in focul incrucisat al modelarii educationale nu afla in termeni expliciti ce se doreste de la ei si nici ce doresc ei insisi. Ei inregistreaza, cel mai adesea, doar ce trebuie sa faca. Si citi educatori vor putea pretinde ca sint (sau ca au fost) "profesori de suri" pentru niste ele pe care si-au propus sa-i modeleze ? Lenin, dealtfel, sublinia cu atita goare ca trebuie sa si sam
O realitate in care nu este loc pentru sul-meditatie desfiinteaza modelul inepuizabil al sului cu "ochii deschisi", modalitatea primordiala a omului de a fi o fiinta de speranta. Acest lucru apare insa continuu ca posibil, fiindca legile realitatii, pragmatismul lor, sint mai apropiate de natura umana, iar ctoriile de fiecare zi ale omului nu sint impliniri de sperante, ci realizari de uri. ..
Speranta intruchipeaza cunoasterea ipostaziata si elaborata in ul acestei mari forte care este afectitatea si care ramine tiparul cel mai generos al binelui posibil. Stiintele naturii sint "triste", fiindca nu propun nimic.

Nu stiu sa "vorbeasca" optimist despre obiectul lor de studiu ! Cum spunea un sociolog al culturii, momentul suprem al unui zoolog nu este nici macar admirarea formei etatilor descrise de el pentru prima oara. Dar omul si-a elaborat (compensator, poate !) in instanta admirabila a imaginarului un echivalent de paradis, la care "lucreaza" mereu si care este lumea sperantelor, insusire a sufletului ce confera garantia suprema a succesului.
Primul "joc" de speranta este confuzia copilului intre s si realitate. Asa cum mai tirziu, tinarul indragostit cauta realitatea intilnirii cu iubita pe care a sat-o. Dar in orice anotimp al sufletului, speranta si sul sint de aparat, fiindca moralmente sint nobile si fiindca pe pa-mint exista loc si timp pentru a spera frumos si generos . . .
Nici o scuza nu e necesara, fiindca tarimul sarii si sperantelor nu coincide cu un minus pentru nimeni. Toate azimuturile acestora poarta semnul progresului si binelui uman. E tinutul mirific unde ne angajam si persistam in aceasta tensiune a dorintelor cu certitudinea ca ele nu frustreaza pe nimeni. Iar cind e vorba de dorinte care frustreaza in chip egoist, aceasta magnifica calitate a omului de a se intilni cu realitatea anticipata trebuie sa sufere o corectare, fiindca acolo fiinta poate aluneca in anti-bine, poate dea inspre rau, se poate declasa.

Acolo ea poate sa-si transforme o calitate intr-o trasatura de tristete si lacomie. Si nevroticii stiu cel mai mult despre neomenia acestei realitati decazute. Ei o traiesc cu ascutimea unei hipersensibilitati si cu pierderea energiei de aparare.
Speranta, in calitatea ei revelata, semnifica in fond o atitudine morala. Ea ne permite sa sam si sa prospectam mereu altceva si in alt . Si aceasta insusire, de "ens desiderans", face ca omul, indata ce afla ceva in ul sec al cunoasterii pozitive, sa reia tema in ul subiectitatii sale. El va dezvolta si elabora afectiv - si cu mijloacele sperantei - toata costisitoarea si dura intreprindere (ca sa nu spunem aventura) a cunoasterii in ul informatiei legice.
Legile necesare si putine la numar, pe care le facem sa joace atunci cind speram, sint imprumutate de la nivelul superior al fiintei personificate, de la cel etic. Speram cel mai tare sa devenim mai buni si mai autentici, sa practicam adevarul gratuit, sa traim ca si cum am fi niste nemuritori Si mai speram ca nu vom baga de seama, decit in ultimul moment, sau nici atunci, ca speranta noastra s-a terminat. . . Cum ar spune romanul, in mioritica-i rostire : sa speram pina la moarte si de-acolo mai departe !

Pina la urma, aceasta nobila expeditie impotriva nevrozei ne face sa credem ca modelele valorice alese dintre celelalte sint imiile. Omul nu trebuie sa decada din nobletea fiintei care spera in ne-nobletea fiintei care se razbuna, sau care renunta la imperativul generozitatii.
Se poate exista fara speranta si s, ar afirma un filosof din ara pesimista. Dimpotriva, noi credem ca aceasta calitate de contemplare generoasa si de inaltatoare prospectiune este inscrisa ca regula in ontologia fiintei umane (aceeasi care, uneori poate renunta la cunoastere, traind "bucuria" agresiunii, desfasurarea exclusiv pragmatica si egoista a existentei . . .).
Depasindu-si continuu prin s, dorinta si speranta marginile orizontului sau practic, omul se releva ca o realitate interontica si ca un existent cu un singur defect originar, acela de a spera si sa (mai ales cind existenta sa dene un labirint incilcit!).
Atunci, speranta dene un fir al Ariadnei, o continua tendinta de autodepasire si, deci, de creatie.





Tipareste Trimite prin email




Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2024 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor