Expresie a polilentei imprecizii de termeni pe care psihologia ii poarta inca in patrimoniul sau semantic, sexualitatea continua sa perturbe ca un cimp magnetic parazitar toate tentativele de definitie si clasificare pe care scolile de psihologie le-au incercat pe marginea mult-disputatei probleme a tipologiei umane. Problema centrala si decisi - au afirmat unii - sau aspect monodie al sintezei antropologice despre natura umana, piatra unghiulara in filosofia culturii si periodizarile ei, expansiune fireasca a unui determinism biologic mer-gind de la etapa depasirii hermafroditismului specific ( gasteropode) si pina la apoteoza bisexualitatii care transforma lumea animala in doua contradictorii si ineviil atractive jumatati ale unui intreg, sexualitatea s-a infiltrat cu incetul intr-un fel de complexa si complice dedublare a meditatiei despre enigmatica natura a persistentei si autogeniei formelor vii.
Toti cei care au vorbit (si continua sa o faca) despre sexualitate au semnat ineviil un pact cu "demonul\'\' cunoasterii constructive si al distrugerii ! Al cunoasterii, fiindca feminitatea si masculinitatea sint termenii ultimi ai oricarei sinteze despre lumea lui "a avea" si "a fi", despre natura si formele vietii.
Al distrugerii, fiindca toate formele sprijinite pe sinteza antinomiei sexuale (creatie si descendenta) se termina in modularea mortii, care constituie o realitate asexuata si inafara tensiunii ce patroneaza aparitia formelor continuative de viata (generatiile). Intre constructivitate si distrugere, intre creatie si moarte, intre individ si specie se desfasoara "misterul" sexualitatii.
Pentru natura umana, pentru fiinta polarizata noetic, sexualitatea nu mai irumpe ca o gilgiitoare energie din biologicul anonim inspre individul demarcat de specie, ci apare metamorfozata, inventata in laboratorul imaginarului. Ea se incarca progresiv si descendent de mirifica rietate a formelor afective pina la nedescifratele intrebari ale dragostei, pe care omul le-a folosit dintotdeauna pentru ca sa-si defineasca sintetic una din fatetele isto-ricitatii sale. E atita ineviila dragoste (si evident sexualitate) in toate laitmotivele destinului omenesc, incit pentru multi filosofi subiectul a fost aruncat dincolo de linia de demarcare dintre legitate si esenta. Si, sa ne intrebam eu naivitate, ce ar fi literatura si arta in general, daca am exclude eterna tema a dragostei ? Noi am crezut totdeauna ca inauntrul individului sexualitatea isi sfir-seste evolutia odata cu decaderea persoanei, cu involutia sa reala, ceea ce inseamna ca ea participa la cronogeneza sufleteasca a fiecarei "sorti" individuale.
Deci, in afara de faptul ca toate instinctele conflueaza in marea esada a sexualitatii, ea functioneaza ca o umbra ce dubleaza, motiveaza si descifreaza ansamblul modurilor participative ale existentului atit la "treburile" speciei (cum ar fi spus un cronicar care s-ar fi ocupat de antropologie), cit si la insingurata si senina meditatie care incheie, cu sentimentul unui act de cunoastere exhausti, istoria oricarei constiinte umane.
Cu aceste cite argumente ne permitem sa sugeram lectorului marea noastra rezer fata de doctrinele. care au separat sa decripteze psihogeneza derivind-o din ra-bufnitele luri ale instinctului sexual, indiguit de niste conventionale si arbitrare ziduri separatoare intre cenusa fierbinte a inconstientului si formele emergente ale constiintei. E mult mai probabil si mult mai generos oferit intelegerii fenomenul discutat, daca il privim ca o intil-nire dintre formele de constiinta intelecti si energia pulsiunilor ce fundamenteaza o complexa structura pe care am putea-o numi "instinct inteles". In plus, pentru speta omeneasca, sexualitatea constituie unul dintre "discursurile" sale fundamentale (in ciuda faptului ca, fata de animal, omul este un debil al instinctelor !).
In fond. tot restul ne-uman al vietii are aceeasi distanta "zero" fata de instinctul sexual ca si fata de alte forme instinctuale. E asa-numita "perfectiune prin inchidere". In schimb, omenescul se descopera cu o interminabila bogatie in sexualitatea sa si se motiveaza impreuna cu ea ("perfectiune prin deschidere").
Sexualitatea speciei Om nu poate fi modelata, din cauza ca nimic nu descinde in vreo alta specie din nivelul suprem si dominant al lorilor morale. Si atunci, cum pot psihanalistii sa rastoarne cu 180° aceasta evidenta si sa derive la modul convertirii fortate lumea luminoasa a binelui si a oblatiunii din impersonala desfasurare a contrariului, care este reprezentat si epuizat de obscura si difuza energie a instinctului ?
Desigur, sexualitatea se instituie in dimensiunea umanului - cu toate semnificatiile si lentele ei pozitive - doar prin ceea ce numim dragoste, acest dialog si identificare intre "eu" si "tu", ca fiinte distincte si totusi unitare, interdeterminante ontic si noetic.
Cine a descoperit-o ? Natura ? Poate.
Dar oricum, ea reprezinta o lege "geniala" a Naturii Si cu nesfirsita probabilitate, "miracolul" identitatii naturale, tot eroismul din natura, combinat cu jocul, cu parada, semnifica preuratii ale dragostei !
Fenomenul bazai al atractiei prin identitate si prin finalitate instincti e general in natura. La om insa, devine o legitate diferentiata. De la misterul egoist al pisicii, la devotamentul ciinelui, la "cordialitatea" castorului, la solidaritatea albinelor si furnicilor, a animalelor de turma, intilnim anumite preuratii de "sentimente". Dar ele sint simple, egoiste, fara perspecti, fara posibilitatea de a se inalta pina la rangul de organizator existential. In dragoste, solidaritatea ancestral-omeneasca se transforma intr-o loare creatoare, intr-un sens superior al vietii, intr-o matrice de progres.
Insul uman s-a cautat intotdeauna in dragoste. Si s-a oglindit. Ea a insemnat din ce in ce mai mult "cunoaste-te pe tine si regaseste-te intr-o fiinta iubita". Si astfel se instituie saltul, trecerea din ul simplu al dorintei in ul constructiv si etic al daruirii, al implinirii in comun a bucuriei de a trai "unul pentru celalalt".
Forma superioara (si gra) a iubirii e aceea in care tinzi sa daruiesti mai mult decit primesti. Caci, egocentrismul constituie "corozivul" ce roade totul, pina la anularea codului universal al tandretei si generozitatii impartasite.
Semnul distinctiv al dragostei nu-l constituie "imobilizarea momentului prezent" (Lamartine), ei avintata scrutare a viitorului, adica "contagiunea" de visuri si sperante. "Nu imiti nimic din trecut cind iubesti", spunea L. Durell. Dragostea autentica inseamna prospectarea viitorului, a visa deci "impreuna", a prevedea si impartasi etapele viitoare ale vietii, plenitudinea maturitatii si toamna impacata a senectutii.
Poetii ne-au oferit o pe cit de nobila pe atit de autentica evidentiere prospecti, prin inventarierea atit de diverselor forme de promisiune si de speranta pe care le cunoaste dragostea. Ei (poetii) au profesat ea in dragoste traim viitorul ca si cum am avea o "cheie" sa-i deschidem si sa-i descifram toate ipostazele si rosturile adinei. Caci totdeauna omul a visat spre "in sus", spre eul transurat in chip orfeic.
Limbajul metaforic a revelat corelatia dintre cunoastere si dragoste, ca si aceea dintre poezie si cunoastere. Si algoritmul poetic calatoreste etern de-a lungul metamorfozei limbilor Pamintului, mentinind tema dragostei in dimensiunea hotaritoare si datatoare de sens pentru destinul omenirii.
Relatia duala a dragostei (eu-tu) devine loare cind e reluata la nivelul intelegerii si comuniunii. Si astfel, dragostea intre Barbat si Femeie se instituie ca legitate universala a aderului si bunatatii care-i leaga pe unul de celalalt, intr-o dimensiune cuprinzatoare, axiologica.
Dragostea si Infinitul sint vesnic imperechiate intr-o apoteoza imaginara, de catre Omul care nu stie despre Infinit decit ca semnifica . .. limita cunoasterii. Si indragostitul vede in celalalt chiar imposibilul, incereind sa realizeze un echilibru intre perfectiunea si imperfectiunea existentei.
Si daca nu ? Atunci nu e dragoste, ci joc, parada, forma degradata, simplificata, impurificata de egoismul marunt si perspecti cirtitei. E greu ? Nu e mai greu decit sa fii sincer, sa fii responsabil, sa fii solidar cu timpul tau.
Dar, cind minti, cind esti brutal si egoist, ca sa pari tare, cind aluneci in senzualitate bruta fara sa consideri partenerul decit ca un obiect, inseamna o abdicare ! Si societatea se inscrie ca protestatara, repudiind formele degradate, antisociale ale dragostei. Atunci cind erotismul devine singurul scop, dragostea se degradeaza la o "singuratate in doi". Or, in aceasta singuratate, ne spune L. Durell, nu vom gasi decit ceea ce am luat cu noi din existenta autentica !
Rostul adinc al dragostei nu se reduce la o echilibrare poleita a omului decazut, ci semnifica o forma superioara a conditiei umane, in care purificarea fiintei iubite inseamna sa o creezi din nou, traducind astfel, in cel mai nobil sens omenesc, mitul galateic.
Iubirea trebuie sa realizeze o tot mai buna cunoastere. Dar a sti inseamna a uita (Shakespeare) si a te reconstrui si deveni, ordonind, continuu si cu spirit, surpriza si inefabilul. Ea incepe cu nelinistea ne-cunoasterii, continua cu indoiala si sfirseste cu teama de a nu fi pierduta .. . Deoarece stim ca ea vine dar si pleaca, alteori se transforma in contrariu, iar citeodata trece chiar proba absurdului. Si se deschide din nou, cu perpetua si ten-sionanta curiozitate omeneasca.
Ea sporeste proportional ou viitorul, care ne "inspai-minta" prin ineditul si dinamismul sau, niciodata sfirsit. Caci dragostea odata implinita ne propulseaza mai departe in cunoasterea si perfectionarea propriei fapturi. Se regenereaza, asemenea pasarii Phoenix, in creatie si rascumpara de cele mai multe ori tematoarea suferinta.
Cind se pune in discutie psihopatologia sexualitatii, sa ne reamintim cele spune de Kiinkel : "Teama de dragoste este teama de ader". Si noi in aceasta lucrare am subliniat de mai multe ori convingerea asupra unui deficit informativ, care sta la baza anxietatii si suferintei nevrotice in general.
Fiecare virsta a istoriei, fiecare orinduire, fiecare civilizatie si cultura a avut formele ei superioare si formele degradate sau false de eros. Sigur ca sexualitatea este primordiala si mai profunda ca nivel si motitie decit faptul de civilizatie ; sigur ca o gasim ineviil prezenta in toate momentele si mutatiile culturale si sigur, asa cum afirma Lyman Wells, ea constituie o piatra unghiulara pentru adaptarea psihica. De aici deri faptul ca erosul neimplinit devine anxiogen si constituie un factor de dezadaptare.
Freudistii au explicat in zeci de uri stilistice cum sexualitatea refulata (reprimata) este aceea care rezoneaza anxiogen. Insa, in vreme ce pentru psihanalisti reprimarea constituie o evidenta renuntare la cunoastere, in exegeza noastra sexualitatea nu poate fi mai aderata, mai autentica, mai structuranta ca atunci cind strabate in chip "laserian" straturile bazale ale psihismului, de sus in jos, dinspre lori spre visceralitate (si nu invers, cum sustine teoria pansexualista a freudistilor).
Speram ca aceasta succinta enuntare sa capete in mentalitatea cititorului semnificatia pe care o intentionam, adica functiunea de referinta a sexualitatii in cadrul participarii persoanei umane, in ansamblul determinarilor sale multiple, la relatiile interpersonale.
Modalitatile "fricii de ader" (si deci, "fricii de dragoste") in sexualitatea nevroticului sint numeroase si ele distorsioneaza sentimentul implinirii si plenitudinii interioare, agreabilitatea existentei impartasite de la egal la egal, conducind suferindul spre o decentrare, inspre lumea singuratatii glaciale si aride, spre o retragere in sine progresi si depersonalizanta.
Dragostea - factor de coeziune a eului - constituie expresia unicitatii caracteriale si a profilului angajarilor umane de-a lungul istoriei individuale, sau altfel spus, "ogorul" si una din directiile "solare" dupa care rodeste mirifica originalitate a persoanei umane. De aceea, legi generale privind sexualitatea nu se pot enunta, ea fiind tot atit de diversa pe cit de multiple sint coexistentele bazate pe atasament, respect reciproc si atractie. Nu extensiunea in multiplicitate conteaza, dupa cum nici "experienta" sau asa-numita obisnuinta, ci mai ales gradul, profunzimea angajarii afective si noetice.
Dragostea defineste fiinta umana ca intimitate, ca deschidere spre lume si potential de comuniune, fiind un important criteriu de caracterologie omeneasca. In acest sens, intilnim oameni pasionali sau anafectivi, apatici sau sentimentali, flegmatici sau intens emotivi, sexualitatea lor purtind insemnele acestor caracteristici definitorii. Imaturul afectiv, de exemplu, reprezinta o formula caracterologica pe care nu o putem citi in formele dragostei autentice, din cauza incapacitatii trairilor afective plenare si mature, de unde deri reducerea lor la nivelul primitiv, hedonic si probabilitatea unei asocieri nevrotice Pauperismul afectiv se poate insa instala si progresiv, prin epuizare si pustiire sufleteasca dupa afecte puternice, sau prin trairea unor situatii traumatizante, instalind dezamagirea si indepartarea individului de lumea rezonantei cu ceilalti.
Alteori se inregistreaza o labilitate emoti ca un minus de silitate si de constanta afecti, ca o dependenta funciara fata de circumstantele schimbatoare ale existentei.
Dupa aceasta incursiune in orizonturile sexualitatii, putem sa afirmam ca in nevroza si dragostea este la fel de bolna ca si intima fata a eului. Fiindca ea tine de ul existentei si nu de infrastructura inconstienta a persoanei. Nevroticul cauta in dragoste un inlocuitor, o analogie pierduta a fiintei sale desurate prin distorsiunea functiei de alter-ego.
Sigur ca limbajul neuro-biologic sau endocrinologie detine formule "gata" (frigiditate, impotenta etc.) pe care le propune unei eventuale patologii erotice. Distanta lor insa fata de catargul constiintei e tot atit de mare ca si unghiul pe care il prezinta actualmente neurobiologia psihismului fata de ul fenomenelor existentei. In plus, fata de apasata profesiune de credinta freudista. dragostea nu e un "rezumabil" al fiintei, iar discursul sau e autentic in masura in care semnifica o continua si innoita forma de existenta.
Toata dramatica poveste a sexualitatii nevrotice este cuprinsa in tristetea si anxietatea suferindului. Deci ea nu devine explicati si nici determinanta pentru nevroza ! Fiindca e obosit, trist, anxios, dezadaptat. ratat, impotmolit in esec, depersonalizat si derapat social, nevroticul este si un suferind al dragostei, care il dezleaga din marile sensuri participative ale destinului uman.
Diminuarea si distorsiunea sexualitatii in nevroza se codeaza in limbajul medical fie prin "impotenta" (la barbati) fie prin "frigiditate" (la femei). In etiopatogenia acestor defectiuni de dinamica sexuala intervine o mare rietate de factori psihici, printre care starile de epuizare, inhibitiile emotive, anxietatea, teama, conflictul intra-psihic, starile depresive ; si de asemenea, lipsa experientei sexuale, modul cum s-au realizat primele contacte sexuale, profunzimea atractiei fata de celalalt, repulsia, criza de orgoliu etc.
Dincolo insa de aceste enunturi generale, e posibila o prezentare mai sistematica a raporturilor dintre tulburarile erotice si rietatea clinica de nevroze. Analiza si tratamentul medicamentos si psihoterapeutic trebuie sa tina seama de corelatiile multiple de factori ce se intrepatrund in determinismul impotentei sau frigiditatii.
La neurastenic, orice initiati sau atractie spre un partener de sex opus nu poate sa se transforme in act din cauza lipsei de energie. El e nevoit sa renunte la finalizarea deschiderii spre altul si sa-si constate mereu inferioritatea si neputinta de a-si sustine efectiv pornirile erotice. Nu-i ramine decit sa imagineze proiecte si sa viseze compensator.
Istericul se caracterizeaza printr-un viciu de structura psihica, deficit al nivelelor instincto-afective dar mai ales al structurii morale. El alearga mereu in cautarea propriei identitati (jucind diferite roluri) pe care insa nu o poate realiza in nici un fel. Este un narcisic, avind o preocupare prelenta fata de propria persoana, ceea ce ii greveaza descinderea spre celalalt, diminuindu-i pina la anulare (in cazurile grave) apetenta erotica.
Psihastenul prezinta o simplificare destructuranta ce se manifesta prin nehotarire si ambitendenta, insotite in mod obisnuit de abulie. Nehotarirea se recunoaste prin dificultatea si "drama" deciziei, care este inlocuita cu ru-minatia, cu analiza sterila a tuturor eventualitatilor. Ne-hotaririi i se asociaza abulia (lipsa de initiati si activitate) si astfel se explica blocarea demarajului, angajarii si deschiderii spre alt semen.
La depresiv exista un dezinteres fata de prezent, iar dimensiunea viitorului este amputata. Bradipsihia, delorizarea existentei proprii, inhibitia si slabirea instincti, sentimentul neputintei, groaza de orice initiati si orice prezenta in lume domina loul clinic si greveaza realizarea unei sexualitati normale prin incapacitatea de a participa cu suficienta intensitate afecti la evenimentele traite.
Anxiosul, contorsionindu-se nelinistit intr-o miscare fara tel si inutila, nu se poate siliza intr-o pozitie existentiala astfel ca sa poata apoi aprecia lucid motivele unui proiect de actiune. Evolueaza fie spre panica, groaza, spaima, fie spre fobie. In cazul fobicului, acesta traieste mereu cu teama in fata oricarei situatii sau actiuni erotice, tocmai fiindca in el exista o frica de actiune in general si de finalul actiunii in special.
In realitatea clinica nu intilnim (decit rareori) forma de nevroze pure, ci forme mai complexe, de combinatii si mixturi simptomatice, care realizeaza o amputare existentiala, sau o insuficienta vital-existentiala, insotindu-se de o delorizare axiologica, de scaderea initiativei spre nou sau deschiderii spre semeni si lume.
Nevroticul se reduce la o existenta simplificata, ste-reotipizata in actiune si dezangajata fata de lumea prezenta si viitoare. Stiindu-se defectiv si vulnerabil, el traieste sentimentul de inferioritate, de minus de prestigiu fata de grupul social de insertie si astfel se explica predispozitia sa in sensul de a repeta esecul. Neincrederea si retragerea in sine, autodeprecierea potenteaza cercul vicios al minusului de cunoastere si al impotmolirii intr-o existenta esuata.
La nevrotic paleste angajarea intima, diminua comunicarea afecti (calda) care potenteaza loric si dau sens evenimentelor banale ce umplu viata si sustin naturaletea trairilor. El priveste lumea si semenii ca un spectator neangajat, intr-o existenta golita de sensul si loarea erotismului pentru echilibrul sufletesc.
Toate acestea explica de ce teama de dragoste inseamna indepartarea de ader. Iar celor care ignoreaza ca in lunga serie de atribute ale omului-om se inscrie si acela de ens amans, li se poate reaminti ca Omul este si o fiinta de dragoste cel putin tot pe atita pe cit se defineste ca o fiinta de cuget.
E oare inca un paradox in spatele acestor afirmatii, de coexistenta echilibrata intre instinct si inteligenta ? Dar lectorul nostru stie deja ca discursul despre natura umana incepe si se poarta pe un teren unde paradoxul se numeste dialectica, teza sau argument.
