mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:  
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  


Diabet zaharat
Index » Boli si tratamente » Diabet zaharat
» Medicamentele

Medicamentele


Share


Diabetul de tip 2 este cauzat de rezistenta la insulina, o disfunctie a organismului, manifestata prin incapacitatea acestuia de a folosi in mod adecvat insulina pe care o produce sau, mai mult, prin incapacitatea lui de a produce suficienta insulina. Medicatia e adaptata in consecinta. Tratarea diabetului noninsulinodependent zeaza deci cresterea secretiei de insulina sau diminuarea rezistentei organismului fata de ea. Medicamentele actioneaza in patru moduri diferite, si anume:
• determinand cresterea secretiei de insulina;
• sporind eficienta insulinei prezente in sange;
• intarziind trecerea zaharului din alimente in sange;
• crescand sensibilitatea celulelor adipoase, musculare si hepatice la actiunea insulinei.
Majoritatea medicamentelor actioneaza in special asupra glicemiei inregistrate imediat dupa masa. Este important sa ne amintim ca un comprimat prescris de medic pentru combaterea diabetului nu poate avea rezultate optime in lipsa unei alimentatii echilibrate si a unei actitati fizice regulate.In prezent, la dispozitia persoanelor diabetice sunt puse cinci clase de medicamente, numite antidiabetice orale (prezentate sub forma de comprimate):
• sulfonilureice (in special cele de generatia a doua);
• meglitinide;
• biguanide;
• inhibitori de alfa-glucozidaza;
• tiazolidindione sau glitazone.
Aceste cinci clase de agenti antidiabetici orali sunt impartite in doua grupe: hipoglicemiante si antihiperglicemiante.

Cuprins:

Hipoglicemiantele

Antihiperglicemiantele

Insulina injectabilă

Insulina inhalabilă

Formularea întrebărilor

Glucometrul

O abordare prea prudentă?

Produsele naturiste


Hipoglicemiantele

sus sus
Hipoglicemiantele se împart în două clase: sulfonilureice şi meglitinide. Ele acţionează prin stimularea eliberării insulinei secretate de pancreas. Producţia endogenă de insulina nu creşte, însă este accelerat procesul ei de eliberare. Mecanismul permite deci folosirea integrală a secreţiei insuficiente de insulina asociate diabetului de tip 2. El reduce astfel nivelul glicemiei, fără a scădea rezistenţa la insulina. Trebuie spus câ aceste medicamente nu sunt, probabil, eficiente pe viaţă.
Ele acţionează atât timp cât pancreasul poate răspunde solicitărilor şi secretă o cantitate suficientă de insulina pentru a scădea nivelul glicemiei. în cazul în care se ajunge la administrarea unei doze maxime de medicament, iar glicemia continuă să crească, este necesară folosirea suplimentară a încă unei categorii de antidiabetice.
Sulfonilureice
Ca în cazul multor medicamente, proprietăţile hipoglicemiante ale sulfonilureicelor (numite şi sulfamide hipoglicemiante) au fost descoperite accidental, pe parcursul studierii eficacităţii lor în tratarea febrei tifoide. Aceste antidiabetice sunt în prezent prescrise în cazuri de diabet de tip 2. Ele acţionează prin stimularea producţiei şi eliberării unei cantităţi mai mari de insulina stocată în pancreas.

Sulfonilureicele din generaţia a doua cuprind, printre altele, glimepirida (Amaryl), gliburida (Diabeta, Euglucon) şi glipi-zida (Glucotrol, Glucotrol XL). Ele sunt mai eficace decât cele din prima generaţie, fiind în acelaşi timp mai sigure.
Meglitinide
Modul de acţiune al meglitinidelor este foarte asemănător celui al sulfonilureicelor, cu excepţia faptului că megliti-nidele nu stimulează secreţia insulinei în acelaşi fel. în timp ce sulfonilureicele obligă pancreasul să producă mai multă insulina, mai ales atunci când glicemia creşte, glinidele îl obligă să producă insulina indiferent dacă nivelul glicemiei creşte sau nu. Ele favorizează, aşadar, accelerarea procesului de secretare insulinică. Concentraţiile maximale sunt atinse în mai puţin de o oră. Meglitinidele sunt, de asemenea, eliminate mai repede din organism, ceea ce explică de ce sunt administrate de obicei de trei ori pe zi. Ele trebuie luate înainte de masă.
Această clasă de medicamente cuprinde în primul rând repaglinida, pe care o găsim sub denumirea de marcă GlucoNorm1, şi nateglinida, cunoscută sub denumirea de marcă Starlix.

Antihiperglicemiantele

sus sus
Spre deosebire de hipoglicemiante, care scad glicemia, antihiperglicemiantele îşi exercită acţiunea antidiabetică prin evitarea creşterii nivelului de glucoza din sânge, fără a antrena însă vreodată o hipoglicemie. Drept urmare, aceste medicamente sunt mai degrabă antihipergliceminate decât hipoglicemiante. Ele nu acţionează obligând pancreasul să producă mai multă insulina, ci reduc insulinorezistenţa, ajutând organismul să se folosească mai eficient de glucoza.
Biguanide
în comparaţie cu sulfonilureicele, biguanidele nu duc la creşterea secreţiei de insulina şi nu favorizează hiperinsuli-nemia. Ele stimulează mai degrabă acţiunea insulinei la nivelul ficatului, al muşchilor şi al celulelor. Principalul efect al acestor medicamente este îmbunătăţirea sensibilităţii la insulina a celulelor din ţesuturi le-ţintă, în special a celor musculare. Administrate după mese, biguanidele sunt mai bine tolerate.
Din această clasă, cea mai importantă este metformina, dar şi clorhidratul de benfluorex se înrudeşte cu medicamentele
I. în România, repaglinida este disponibilă sub denumirea comercială NovoNorm.
ce îi aparţin. Cele două produse menţionate se întâlnesc în special sub denumirile comerciale Glumetza şi Glucophage.

Inhibitori de alfa-glucozidază
Inhibitorii de alfa-glucozidază nu influenţează pancreasul sau sensibilitatea la insulina, ci trecerea, din intestin în sânge, a zahărului prezent în alimente. Ei încetinesc descompunerea glucidelor în căile digestive şi prelungesc astfel timpul de absorbţie în sânge a zaharurilor prezente în intestin, ceea ce ajută la prevenirea unor exagerate creşteri glicemice şi insu-linice postprandiale. Trebuie să înţelegem că, pentru a fi eficienţi, aceşti agenţi orali trebuie administraţi chiar înainte de masă.
Clasa de medicamente discutată cuprinde în special acar-boza, a cărei denumire de marcă este Prandase. Ea se foloseşte de obicei în combinaţie cu insulina.
Tiazolidindione sau glitazone
Tiazolidindionele, numite şi glitazone, reprezintă o altă grupă de medicamente care scad rezistenţa la insulina; totuşi, contrar altor antidiabetice orale, ele au multiple puncte de impact. Modul lor de acţiune e diferit. în timpul administrării de tiazolidindione, pe măsură ce concentraţia de insulina are tendinţa să scadă, concentraţia de glucoza scade şi mai mult, ceea ce sugerează că ele duc mai degrabă la îmbunătăţirea performanţelor insulinei decât la sporirea secreţiei acestui hormon. Acţiunea lor constă în mărirea sensibilităţii la insulina a celulelor adipoase, musculare şi hepatice.

Mai mult, ele favorizează creşterea numărului şi sensibilităţii receptorilor periferici specializaţi în detectarea glucozei. Aceste medicamente favorizează deci capturarea şi utilizarea glucozei la nivelul ţesutului, reducând totodată producţia de glicogen în ficat. Ele duc, de asemenea, şi la scăderea cantităţii de acizi graşi depozitaţi în ţesuturile adipoase. Această clasă de medicamente cuprinde pioglitazona şi rosiglitazona, comercializate în special sub denumirile de marcă Actos, respectiv Avandia. S-a demonstrat că prin combinarea rosiglitazonei cu metformină sau cu un sulfonilureic diabeticii de tip 2 sunt ajutaţi sâ îşi atingă şi sâ îşi menţină obiectivul terapeutic. Constatările rezultate în urma studiului ADOPT (studiu internaţional, desfăşurat în mai mult de 400 de centre de cercetare din America de Nord şi Europa, la care au participat 4 360 de pacienţi diagnosticaţi recent cu diabet de tip 2; care nu au luat niciodată antidiabetice; subiecţii studiului au fost ţinuţi sub observaţie timp de 4-6 ani) confirmă durabilitatea pe termen lung a rosiglitazonei în cadrul monoterapiei. Sunt necesare circa opt săptămâni pentru ca tiazolidin-dionele să dea rezultate optime.

Insulina injectabilă

sus sus
După mai mulţi ani de evoluţie a diabetului de tip 2 şi după vreo zece de medicaţie orală, insulinoterapia poate deveni necesară, căci, în timp, în cazul bolnavilor de diabet de tip 2, secreţia de insulina se reduce. Un tratament cu insulina injectabilă devine deci necesar, pentru a putea controla glicemia şi a preveni complicaţiile grave ale diabetului. Tuturor diabeticilor de tip l li se administrează comprimate cu insulina, în timp ce insulina injectabilă devine esenţială pentru persoanele care suferă de diabet de tip 2 de mai mulţi ani. Acest mod de administrare este fundamental, deoarece, în cazul lor, nu se poate opta pentru o administrare pe cale orală. Moleculele insulinei, mult prea mari, sunt distruse de enzimele digestive înainte de a fi asimilate în fluxul sangvin.
La început, în perioada de descoperire şi aplicare a primelor tratamente antidiabetice de acest tip, medicii nu dispuneau decât de un singur gen de insulina. Era vorba despre un medicament cu efect de scurtă durată, care trebuia injectat de mai multe ori pe zi. Pacienţii erau deci nevoiţi să respecte un orar foarte strict de masă. Cu timpul, au fost puse la punct mai multe tipuri de insulina, provenind din diverse surse şi având efect de ceva mai lungă durată, acest lucru permiţând o mai mare libertate în stabilirea frecvenţei şi orarului injecţiilor subcutanate.

Multor diabetici li se fac, drept urmare, mai puţine injecţii, ceea ce le permite să ducă un mod de viaţă ceva mai nerestricţionat. Dozele şi numărul injecţiilor pe zi sunt adaptate în funcţie de evoluţia glicemiei şi a diabetului. Aceste caracteristici conferă pacienţilor diabetici o mai mare libertate în planificarea meselor şi facilitează un mai bun control al nivelului de glucoza înregistrat după mese.
în momentul de faţă, există două tipuri de insulina pentru controlul diabetului: insulina de provenienţă animală şi insulina umană biosintetică sau, altfel spus, insulina umană produsă prin tehnologia ADN-ului recombinat. Aceasta din urmă este cel mai des utilizată în ziua de azi, deoarece e mai elaborată şi mai potrivită decât insulina animală pentru tratarea diabetului la om. Punerea la punct a noilor tipuri de insulina umană a dus la scăderea cererii de insulina animală. Totuşi, unele persoane diabetice nu reuşesc să se trateze apelând la variantele biosintetice. Ceea ce ar putea deveni o problemă, din moment ce insulina animală aproape a dispărut de pe piaţă.
Insulina umană obţinută prin tehnologia ADN-ului recombinam este un hormon sintetic care produce o insulina perfect identică cu cea provenită din pancreasul uman. Primelor tipuri de insulina umană recombinantâ li s-au alăturat două noi produse: insulina cu acţiune rapidă şi insulina bazală cu acţiune prelungită. Pe acestea le numim analoage ale insulinei recombinante.

Ele sunt nişte variante ale insulinei umane naturale şi controlează mult mai strict decât aceasta nivelul de glucoza din sânge. De exemplu, insulina lispro acţionează mai rapid decât injecţiile insulinice uzuale, al căror efect maxim se înregistrează la 3-4 ore de la injectare şi durează timp de 6-8 ore. Insulina lispro, dimpotrivă, începe să acţioneze la circa 10 minute după injectare, îşi face resimţit efectul maxim după 1-2 ore şi dispare din organism în 3 ore şi ceva. Există şi alte variante analoage de insulina, acestea cu efect prelungit înregistrând un maxim după 10 ore şi durând între 18 şi 24 de ore.
La ora actuală, mulţi diabetici de tip 2 fac o singură injecţie pe zi. Unora li se administrează şi pe cale orală insulina şi antidiabetice, pentru a-şi controla glicemia. în majoritatea cazurilor, comprimatele se iau ziua, iar injecţia se face seara, înainte de culcare. Doar în cazurile foarte grave se aplică o terapie intensivă cu ajutorul a trei sau patru injecţii pe zi, pentru a păstra glucoza din sânge la un nivel cât se poate de normal.
Merită să sacrificăm câteva rânduri din această carte pomenindu-l pe medicul canadian Frederick Grant Banting, cel care a descoperit insulina în anii 1921-1922, aceasta fiind considerată una dintre cele mai mari descoperiri medicale ale secolului XX.

De fapt, a fost vorba despre o muncă de echipă, descoperirea aparţinând unui grup de cercetare format din Frederick Grant Banting, chirurg în Ontario, Charles Best, student licenţiat în medicină şi asistent al lui Banting, J.J.R. Macleod, profesor de psihologie la Universitatea din Toronto şi biochimistul J.B. Collip. Ca omagiu pentru reuşita lor, în 1923 Frederick Grant Banting şi J.J.R. Macleod au primit
premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină. Cei doi laureaţi au împărţit apoi premiul cu Charles Best şi J.B. Collip.

Insulina inhalabilă

sus sus
Se pare că, pentru prima dată de la descoperirea făcută în anii 1920 de către canadieni, este pe cale să fie pus la punct un nou mod de administrare a insulinei. Se ştie că moleculele mari, precum cele de insulina, pot fi cu greu administrate pe cale orală. Atunci, pentru a înlocui injecţiile, a apărut ideea administrării ei sub formă de aerosoli. în acest fel, medicamentul ajunge în plămâni divizat în milioane de particule mici şi poate pătrunde uşor în fluxul sangvin. Această inovaţie reprezintă un mare pas înainte în tratarea diabetului.
Primul tip de insulina inhalabilă apărut, care trebuia să fie comercializat sub denumirea de Exubera, este rezultatul unui program de cercetare comună a laboratoarelor Sanofi-Aventis şi Pfizer. încercările de a crea un inhalator special pentru pulverizarea insulinei în plămâni (care au o suprafaţă de absorbţie considerabilă) par foarte promiţătoare.
Exubera, o formă de insulina umană cu acţiune rapidă destinată utilizării pe cale bronhică (inhalaţia făcându-se înainte de mese), ar fi eficientă în tratarea diabetului de tip 1 şi 2. Se spune că modul ei de acţiune este asemănător celui al insulinei secretate de pancreasul subiecţilor nondiabetici. Noul medicament a primit autorizaţie de comercializare în anumite ţări, nu însă şi în Canada (cel puţin, nu până în momentul redactării acestor rânduri).

El se prezintă sub forma unei pulberi uscate care este inhalată în plămâni, prin intermediul gurii, dintr-un dispozitiv simplu acţionat manual ce nu funcţionează nici pe bază de baterii, nici de curent electric. Acesta e conceput pentru a elibera o doză precisă de insulina la fiecare utilizare. Biodisponibilitatea (rapiditatea de asimilare în organism) insulinei Exubera este mai mică decât cea a insulinei injectabile, dar acest neajuns se compensează printr-o creştere a dozei administrate. în astfel de condiţii, prin inhalare, insulina ajunge să fie mai repede absorbită decât pe cale subcutanată şi acţionează cu întârziere în comparaţie cu preparatele lispro (care îşi fac efectul în 10-15 minute), deşi la eficacitate maximă ajunge în acelaşi interval de timp, de 1-2 ore. Pe de altă parte, durata de acţiune (de 6,5 ore) a produsului inhalabil este intermediară între.cea a insulinei lispro şi cea a insulinei obişnuite.
In ţări precum Canada, unde nu a fost încă autorizată comercializarea noului medicament, se aşteaptă, fără nici o îndoială, rezultatele testelor pulmonare privitoare la efectele lui pe termen lung, ceea ce înseamnă că vor mai trece câţiva ani până la luarea unei decizii. Se consideră că expunerea pacienţilor la un potenţial risc (efecte respiratorii severe nedorite) nu se justifică doar pentru a-i scuti de injecţii.

Inconvenientul constă în faptul că pulberea ar putea irita căile aeriene, provocând tuse, dispnee şi faringitâ. în plus, inhala-ţiile nu pot înlocui injecţiile în cazul diabeticilor fumători şi al celor care suferă de astm, bronşită sau emfizem. Mai mult, medicamentul ar fi mai scump decât insulina injectabilă.
Deci, locul pe care îl ocupă insulina inhalabilă în cadrul arsenalului terapeutic nu a ajuns încă să fie bine definit, dar nu există nici o îndoială că acest nou mod de administrare este foarte promiţător. Printre multe altele, principalul ei avantaj, şi anume înlocuirea insulinei injectabile cu efect rapid cu inhalaţiile, ar putea favoriza utilizarea mai timpurie a insulinei în tratarea diabetului de tip 2.

Formularea întrebărilor

sus sus
Fie că ne adresăm unui medic, unui farmacist sau oricărui alt specialist din domeniu, contează să cunoaştem medicamentele (denumirea, modul de întrebuinţare, asupra cărei părţi a corpului acţionează etc.) care ne sunt prescrise şi felul în care trebuie să le luăm. Iată de ce este imperios necesar să ştim să punem exact întrebările care ne frământă în privinţa acestui subiect. De exemplu, trebuie să ştim de câte ori pe zi se ia un anumit medicament şi în ce cantitate. Alte întrebări: Trebuie să luăm medicamentul dimineaţa sau seara, înainte de culcare? în cât timp îşi va face el efectul? îi putem simţi efectul? Ce trebuie să facem dacă uităm să luăm o doză?
Este foarte important să cunoaştem efectele secundare, atât pentru a le urmări şi a le semnala imediat, cât şi pentru a ne feri de ele. Mai mult, contează sâ ne interesăm dacă medicamentul trebuie luat pe stomacul gol sau în timp ce mâncăm, iar în acest din urmă caz, dacă este necesar să evităm combinarea lui cu anumite alimente. Medicul sau farmacistul va sublinia fără îndoială incompatibilitatea dintre medicament şi alcool, alte medicamente (aici încadrându-se cele eliberate fără reţetă) sau anumite produse naturiste. De asemenea, este bine de ştiut unde să păstrăm medicamentele: unele trebuie neapărat ţinute la temperatura camerei, căci umiditatea şi căldura excesivă le alterează.

Orice medicament eficient are de regulă efecte nedorite, care pot varia în funcţie de tipul de diabet şi de tratamentul necesar obţinerii unei glicemii cât mai apropiate de cea normală. Obiectivele metabolice ale tratamentului şi controlului trebuie, prin urmare, să fie individualizate. Medicului şi pacientului le revine sarcina de a decide împreună dacă eventualele efecte benefice ale medicaţiei sunt mai importante decât riscurile pe care le prezintă. Iată de ce pacienţii trebuie să aibă acces Ia orice informaţie necesară. în ceea ce priveşte tratamentul farmaceutic al diabetului, diverşii agenţi utilizaţi acţionează în general într-o manieră eficientă, producând un minimum de efecte secundare. De fapt, efectele secundare sunt nesemnificative dacă le raportăm la posibilele consecinţe ale diabetului, prevenite de aceste medicamente.

Glucometrul

sus sus
Medicul poate prescrie unul sau mai multe tipuri de comprimate pentru a ţine diabetul sub control. Având în vedere că tratamentul poate avea repercusiuni în aproape toate aspectele vieţii cotidiene, pacientul diabetic joacă un rol-cheie în sânul echipei care îl îngrijeşte. Şi asta deoarece, în timpul tratamentului, este important ca el să îşi măsoare cu regularitate nivelul de glucoza din sânge pentru a exercita un control metabolic mai bun (menţinerea în permanenţă a glicemiei la un nivel apropiat de valorile normale), destinat prevenirii apariţiei complicaţiilor pe termen lung. Testele glicemice contează atât în diagnosticarea, cât şi în tratarea diabetului. Datorită lor, pot fi reduse sau chiar anulate complicaţiile bolii şi se urmăreşte mai uşor ce efecte au regimul alimentar, activitatea fizică, medicaţia şi alţi diverşi factori care influenţează nivelul de glucoza din sânge. Simpla menţinere a glicemiei între valorile-limită normale poate avea efecte benefice. Frecvenţa de repetare a testelor variază în funcţie de tipul de diabet, de dozele în care sunt administrate medicamentele, de intervalul de timp dintre administrări şi de amplitudinea variaţiilor glicemiei pe parcursul unei întregi zile. La acest capitol, persoanele diabetice pot participa în mod activ la controlarea diabetului lor, deoarece îşi pot măsura glicemia fără să mai iasă din casă.

Acum intră în joc glucometrul (sau „glicometrul"), un aparat care înregistrează glicemia. Glucometrul poate măsura în câteva secunde concentraţia de glucoza, folosindu-se-de o singură picătură de sânge prelevată din vârful degetului cu ajutorul unui dispozitiv de înţepare. Majoritatea aparatelor de acest fel evaluează reacţia dintre glucoza şi anumite enzime conţinute de banda reactivă pe care este depusă picătura de sânge. Analiza se poate efectua în două moduri, în funcţie de tipul aparatului:
• prin refiectometrie: măsurarea intensităţii unei raze de lumină cu lungime de undă determinată, între rezultat şi cantitatea de glucoza prezentă în sânge existând un raport invers proporţional; în acest caz, glucometrul mai poate fi numit şi reflectometru;
• prin conductometrie: măsurarea unui flux de electroni, cantitatea de electroni fiind proporţională cu concentraţia de glucoza din proba de sânge.
Aparatele, nu mai mari decât un telefon celular, sunt uşor de manevrat dacă le înţelegem modul de utilizare, ceea ce este absolut necesar pentru o folosire corectă şi optimă. în general, medicii, farmaciştii sau alţi profesionişti specializaţi în diabet sunt cei mai în măsură să dea informaţii complete, cu explicaţii clare şi precise, în ceea ce priveşte modul de utilizare a glucometrului.

De exemplu, este necesar să se ştie cât de mare trebuie sâ fie picătura de sânge, cum anume se plasează ea corect, ce tip de benzi (teste) se folosesc, cum se curăţă aparatul, cum i se verifică precizia, cum se calibrează cititorul de glicemie (dacă este nevoie) atunci când se folosesc benzi noi.
Dar, înainte de a afla toate acestea, trebuie să dispui de propriul glucometru. Majoritatea glucometrelor se distribuie gratuit (în Quebec), fără dispoziţia vreunei autorităţi, în majoritatea farmaciilor. Piaţa oferă diverse modele, unele cu funcţii suplimentare. Şi în acest caz, doar un medic, un farmacist sau oricare alt profesionist specializat în diabet este în măsură să recomande aparatul care se potriveşte cel mai bine nevoilor şi particularităţilor fiecăruia. Benzile, în schimb, nu sunt gratuite în Quebec. Ca să le cumpere, oamenii nu au nevoie de dispoziţii ale autorităţilor, însă cu o prescripţie de la medic, o parte din costul benzilor este suportată de asigurările de sănătate.

Folosirea regulată a unui glucometru, o dată sau de mai multe ori pe zi, contribuie enorm la liniştea sufletească a diabeticilor: ei pot astfel să îşi supravegheze boala şi să aibă o contribuţie la propriul tratament. Este recomandabil ca rezultatele analizelor să fie consemnate într-un carnet, în care să se menţioneze data şi ora la care au fost făcute, precum şi factorii care ar fi putut influenţa rezultatele. Diabeticul învaţă astfel să se cunoască mai bine şi află în ce mod pot alimentele, activitatea fizică, stresul sau orice altă situaţie să-i influenţeze glicemia. Notându-şi valorile glicemiei în carnet, el pune totodată la dispoziţia medicului sau a echipei de îngrijire toate datele necesare pentru ca, în caz de nevoie, să îi modifice tratamentul.

O abordare prea prudentă?

sus sus
în prezent, se dezvoltă noi tratamente capabile sa faciliteze controlul diabetului de tip 2, lucru încurajator atât pentru medici, cât şi pentru pacienţii lor. însă, până la apariţia acestora, tratamentele deja existente ar putea fi folosite cu şi mai mult succes. Problema este că nu se apelează la ele în mod continuu şi nu sunt utilizate eficient. Cel puţin, aşa indică studiul DICE (Diabetes In Canada Evaluation), publicat înurmă cu un an. Acest studiu, având drept obiectiv evaluarea controlului diabetului în contextul medicinei de familie, a fost realizat de aproximativ 243 de omnipracticieni, pe baza a 2 473 de dosare medicale ale pacienţilor. Conform concluziilor studiului DICE, aproape o jumătate dintre diabeticii de tip 2 nu au ajuns la nivelurile glicemice recomandate de recentele „Lignes dircctrices de pratique clinique" („Linii directoare ale practicii clinice"), iar boala este ţinută sub control doar de 38% dintre persoanele care suferă de diabet de cel puţin 15 ani.

Rezultatele studiului DICE au scos la iveală existenţa unui decalaj între nivelul de cunoştinţe şi practica de zi cu zi. Chiar dacă medicii de familie sunt bine informaţi în ceea ce priveşte valorile glicemice recomandate în „Liniile directoare ale practicii clinice" şi recunosc necesitatea adoptării unui tratament mai intensiv în cazul pacienţilor a căror boală nu este bine ţinută sub control, s-ar părea că ei continuă să se supună „Liniilor directoare ale practicii clinice din 1998 pentru tratarea diabetului în Canada („Lignes directrices de pratique clinique 1998 pour le traitement du diabete au Canada"). Şi asta deoarece, realmente, pentru a stăpâni glicemia, numeroşi medici recomandă o abordare treptată, trecând în mod progresiv de la modificarea stilului de viaţă la luarea de medicamente. Apoi ei aşteaptă în jur de 8-16 luni înainte de a face un demers terapeutic energic contra hiperglicemiei. Studiul canadian DICE ne arată că, în cazul pacienţilor care suferă de diabet de tip 2 de mai puţin de doi ani, la 34% dintre subiecţi nu s-a recomandat încă nici o medicaţie.

în „Liniile directoare ale practicii clinice din 2003 pentru tratarea diabetului în Canada", se recomandă adaptarea controlului diabetului de tip 2 la situaţia personală a pacientului, şi luarea, în cele mai multe cazuri, imediat ce se poate, a unor măsuri care să urmărească obiective glicemice cât mai apropiate de normal. Potrivit acestor ultime reglementări, medicii ar trebui să favorizeze din start combinaţiile de anti-hiperglicemiante orale administrate în doze moderate, în loc să recomande un singur medicament, în doze maxime. O asemenea strategie de intervenţie permite un mai bun control al glicemiei, lucru care se face mai repede şi fără sporirea sensibilă a efectelor indezirabile. în studiul D1CE se subliniază că, în multe cazuri, trecerea la un tratament asociat după o monoterapie îndelungată nu permite întotdeauna ajungerea la nivelul glicemic dorit.
Conform datelor furnizate de studiu DICE, terapia intensivă cu antidiabetice, recomandată de „Liniile directoare ale practicii clinice", este insuficient aplicată în cazul persoanelor suferinde de diabet de mult timp. Tratamentul intensiv a fost recomandat doar la 56% dintre pacienţii care nu ajunseseră la nivelurile glicemice vizate. Rezultatele studiului DICE lasă deci să se înţeleagă că medicii ar trebui să fie mai activi în aplicarea demersurilor terapeutice.

Produsele naturiste

sus sus
Produsele naturiste reprezintă un instrument terapeutic furnizor de speranţe pentru numeroşi bolnavi, dar şi pentru cei care vor să prevină îmbolnăvirea. 71% dintre canadieni consumă cu regularitate vitamine şi minerale, plante medicinale, remedii homeopatice şi alte produse de acest gen. Termenul de „produs naturist" este folosit pentru a descrie plantele şi alte suplimente obţinute din produse terapeutice sau medicinale provenite din surse naturale.
Există convingerea că anumite produse naturiste ar face să scadă nivelul de glucoza din sânge, ceea ce nu-i lasă indiferenţi pe mulţi diabetici, şi că suplimentele de fibre solubile precum glucomannan-ul, Plantago psyllium şi fulgii de ovăz, ar avea acţiune hipoglicemiantă. In Europa, se folosesc frunze de albăstrea de mai bine de 1 000 de ani pentru reducerea concentraţiei de glucoza din sânge. Bănuim că şi anumite oligoelemente, cum ar fi cromul, ar contribui la un mai bun control al glicemiei, dar până acum nici o testare nu a fost convingătoare. Continuă să fie necesară efectuarea unor studii clinice de mare amploare pentru stabilirea eficacităţii produselor naturiste în controlul glicemiei. Deocamdată nu s-a demonstrat că efectul lor este suficient de puternic în cazul tratamentului antidiabetic. Mai mult, e posibil ca ele să interacţioneze cu medicamentele hipoglicemice.

îngrijorător este faptul că, în conformitate cu o anchetă a Direcţiei de Produse Naturiste din cadrul Ministerului Sănătăţii din Canada, o jumătate dintre canadieni (52%) crede că produsele naturiste nu prezintă nici un risc, fiind fabricate din ingrediente naturale, iar puţin peste o treime (37%) este gata să afirme că, din moment ce un produs naturist a fost scos la vânzare, înseamnă că nu reprezintă un pericol pentru sănătate. Trebuie făcută o precizare: deşi asemenea produse sunt comercializate în farmacii şi în magazine de alimente naturiste, asta nu le garantează puritatea, calitatea sau inocuitatea. Mai mult decât atât, este greu, chiar imposibil de ştiut ce cantităţi de substanţe active conţin ele.
începând de la 1 ianuarie 2004, sectorul produselor naturiste a fost reglementat. Direcţia de Produse Naturiste, o ramură a Direcţiei Generale pentru Produse Naturiste şi Alimente din cadrul Ministerului Sănătăţii din Canada, a adoptat un normativ vizând acest sector. Conform lui, în categoria produselor naturiste intră vitaminele şi mineralele, remediile pe bază de plante medicinale, cele homeopatice, cele tradiţionale, probioticele şi alte produse, de genul aminoacizilor şi acizilor graşi esenţiali.

Aplicarea noului normativ este eşalonată pe şase ani. în momentul de faţă, doar produsele scoase pe piaţă după l ianuarie 2004 respectă prevederile acestui normativ. începând din 2008, va trebui să demonstrăm prin fapte ca produsele au asupra sănătăţii efectele promise, iar ele vor trebui să poarte etichete clare, cu informaţii detaliate şi cu un cod de identificare de opt cifre, precedat de literele NPN. Din 2010, şi remediile homeopatice vor trebui să aibă coduri de identificare de opt cifre, precedate însă de literele DIN-HM. După ce Ministerul Sănătăţii va evalua un anumit produs, îi va atribui un număr de licenţă precedat ori de literele NPN, ori de literele DIN-HM, în cazul în care este homeopatic. Acest număr de pe etichetă va confirma că Ministerul Sănătăţii din Canada a verificat şi aprobat inocuitatea şi eficacitatea produsului. Deci, începând cu 2010, consumatorii vor avea acces la o gamă largă de produse naturiste care le vor garanta că datele înscrise pe etichete, privitoare la puritate, calitate şi efecte benefice, au făcut obiectul unei evaluări. Altfel spus, consumatorii vor fi asiguraţi că au acces la produse de încredere, eficace şi de înaltă calitate.

Dar până atunci, trebuie să mizăm pe prudenţă. Există compuşi ai produselor naturiste nu chiar inofensivi, ale căror efecte secundare impun uneori anumite contraindicaţii. Aceştia pot interacţiona atât între ei, cât şi cu alte medicamente. Diabeticii care vor să consume produse naturiste ar trebui să discute cu un medic despre avantajele şi dezavantajele lor. Riscurile implicate de un produs naturist derivă din mai mulţi factori: caracteristicile produsului în sine, boala ori starea patologică vizată de tratamentul curent, administrarea simultană a unui alt produs naturist, declanşarea unei alergii imprevizibile sau oricărei alte reacţii particulare din cauza unui anumit medicament, administrarea incorectă ori o predispoziţie genetică spre manifestarea unor efecte specifice. Situaţia fiecărui pacient ar trebui evaluată de un specialist competent înainte de prescrierea produsului, pentru a se putea garanta că beneficiile lui surclasează net riscurile.
Un exemplu bun este glucozamina, cel mai popular produs naturist din Canada. Diabeticii ar trebui să îşi verifice glicemia cu rigurozitate dacă iau un supliment pe bază de glucozamina, pentru că riscă să îşi dezechilibreze concentraţia de glucoza din sânge. Studiile efectuate pe animale au arătat că este posibil ca glucozamina să mărească rezistenţa la insulina. Dar, în cazul oamenilor, aceasta rămâne doar o supoziţie, fiindcă nu s-a demonstrat niciodată că administrarea gluco-zaminei pe cale orală ar produce vreun efect asupra diabetului.

Mai mult decât atât, nici un incident de acest gen nu a fost semnalat până acum. Dimpotrivă, cititorul de glicemie (sau glucometrul) poate confunda glucozamina cu zahărul în momentul în care măsoară concentraţia acestuia în sânge. Ea poate deci să dea rezultate greşite, mult mai mari decât cele reale, numite „fals pozitive", ceea ce afectează urmărirea bolii la pacienţii diabetici.
Se subînţelege că diabeticii care hotărăsc să cumpere un supliment pe bază de glucozamina sau orice alt produs cu proprietăţi terapeutice dintr-un magazin alimentar naturist trebuie să îi verifice, pe cât posibil, calitatea. în magazine, vom întreba dacă vânzătorul sau vânzătoarea are experienţă în ceea ce priveşte utilizarea respectivului produs. Putem consulta în prealabil lucrări de specialitate, variind sursele documentării, şi putem recurge la un medic sau la un farmacist pentru a obţine sfaturi. Universul remediilor dietetice şi naturiste nu este mai desăvârşit decât medicina occidentală. Mai există sfere în care spiritul ştiinţific, tradiţia seculară şi interesele economice stau laolaltă.
Tipareste Trimite prin email

Biguanidele
Diabetul zaharat provocarea continua
Farmacoterapia controlului glicemic in diabetul zaharat tip
Incretinele analogii de glp si inhibitorii dipeptidilpeptidazei
Inhibitorii alfa glucozidazei
Insulina si analogii de insulina
Intrebari si raspunsuri
Meglitinidele
Particularitatile ingrijirii diabetului zaharat
Pompele de insulina
Sulfonilureicele
Tiazolidindionele
Tratamentul diabetului zaharat

 

  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai






 
Adauga documentAdauga articol scris
 
Copyright © 2008- 2014 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor